Liniștea sufletească și locurile sale

Viața în general, dar mai ales cea de copil, are foarte multe perspective. Privești lumea ca pe un loc mare, diversificat și plin de emoții, care variază de la o zi la alta sau chiar de la un moment la altul. Un peisaj frumos îți poate oferi o multitudine de idei și sentimente, care te duc pe culmile fericirii. Mi se pare atât de greu să pot descrie senzația aceasta, însă cred cu tărie că măcar o dată în viață vi s-a întâmplat și vouă, dragi cititori, să simțiți o nemărginită atracție față de un loc anume, familiar sau pur și simplu… fascinant.

Pentru a înțelege pe deplin la ceea ce mă refer, vă voi oferi un exemplu din viața mea, care de altfel a avut loc de curând și mi-a rămas bine întipărit în minte. Cu ocazia zilei de naștere a unui văr de-al meu, i-am făcut o vizită surpriză.

Acesta, locuind în Austria, țară destul de controversată în ultimul timp, cel puțin la noi, am mers cu mașina, reușind să văd atât frumusețea țării noastre, cât și a Austriei.

Având o imagine clară a tot ceea ce am văzut, pot spune cu ușurință care sunt diferențele între cele două state și calitatea fiecăruia. Totuși, nu despre asta vreau să vorbesc în acest articol, ci mai degrabă despre ceea ce am simțit, copil fiind, la vederea acestor locuri. Simplitatea, natura și ordinea din Austria mi-au dat o stare de liniște... Deveneam parcă, fără să-mi dau seama, calm și cu chef de a face orice, imbold dat, probabil, de reacția mea la „nou“. De mic sunt analitic și îmi place să văd frumosul chiar și în cel mai urât lucru, e drept, atunci când se poate, însă ceea ce mă face să mă simt în largul meu de fiecare dată este natura.

Peisajul din zare pe care l-am văzut dintr-un punct turistic la înălțime, numit „Schlossmuseum“, de lângă orașul Linz, m-a marcat din toate punctele de vedere. Niciodată nu am văzut o imagine mai frumoasă decât cea a Dunării spre apusul de soare, între doi munți luminați și „cutreierați“ de luminile și podurile orașului.

În acel moment simțeam energia pe care mi-o transmitea și creativitatea care atingea cote maxime. Chiar mă gândeam cum este să scrii o poezie ori un „ceva“ frumos, stând pe iarbă și privind în jur, sub taina amurgului.

Așa cum am fost întrebat cândva, dacă tinerii au nevoie de călătorii, pot spune cu mâna pe inimă că da, au, fiind un bun prilej de cunoaștere și descoperire a lumii în care trăim. Mie unul, așa cum am încercat să subliniez pe tot parcursul materialului, îmi place la nebunie, mai ales atunci când ești alături de familie… Care, zic eu, este structura care îți ține în picioare sufletul.

În cele din urmă, vreau să transmit faptul că, din punctul meu de vedere, călătoriile te umplu de energie și chef de viață… Și cred că, în încercarea de a acumula averi, este posibil să pierzi noțiunea reală a timpului. Astfel că, deși aduc într-o oarecare măsură fericirea, nu îți aduc și amintirile cu care poți umple golurile vieții în momentele de cumpănă.

Esențial este că cine poate călători, să o facă numaidecât!

Alex OPREA-BANU (15 ani)