Trecător...

Câteodată mă gândesc cum noi oamenii încercăm să adunăm atât de multe lucruri aici pe Pământ, dar cu toate astea, niciodată de ajuns! Tot timpul mai rămâne ceva spre care tindem. Dacă avem o mașină mică, vrem una mai mare, iar dacă e veche, una mai nouă, însă când le avem, observăm că a apărut un alt model – mai mare, mai frumos și din nou ne simțim mici și plini de dorința de a o schimba...

Lista poate continua.

Eu unul apreciez foarte mult oamenii care deși își permit, aleg să fie simpli și să investească în lucruri care chiar aduc valoare, nu doar care te fac să pari „tu“ valoros. Dar asta nu înseamnă că apreciez mediocritatea, ci smerenia!

La urma urmei, fiecare dintre noi se luptă pentru o viață mai bună, acesta este scopul, însă prin epatare și impresii ne îndepărtăm tot mai mult de împlinire, tocmai pentru că omul tinde mereu către infinit. Nimic, dar nimic pe lumea asta nu este de ajuns.

Totuși, cred ca ați simțit măcar o dată în viață pacea, venită din împliniri sufletești și bucurii. Nu există un sentiment mai bogat decât acesta, în care să simți că nu mai ai nevoie de nimic din ceea ce este lumesc, ci doar vrei ca momentul pe care îl trăiești să țină mult și bine.

Din păcate, realitatea face ca acest lucru să fie imposibil din cauza perturbărilor exterioare, grijilor, responsabilităților și așa mai departe. Dar bucuria cea mai mare este că poate fi retrăit și depinde chiar de tine când și cât de des.

Mai sus, spusesem despre atașamentul omului față de materie și dorința lui de infinit. Când avem iubire, vrem ceva mai mult, lucru care ne duce câteodată la rele...

Când avem o sumă de bani, tentația de a mai face din nou ne poate duce într-o capcană în care suntem nevoiți să călcăm pe cadavre pentru a ieși la liman și... când suntem directori sau șefi de stat, am vrea să avem mai multă putere așa că demitem oameni buni din jurul nostru sau ne impunem asupra celorlalți din setea de putere, ca în final, tot răul să ne bată la ușă.

Dar din nou, nu este greșit să țintești sus, în nicinul din cazuri, dar să cunoști limitele și să pui tot timpul în balanță ce presupune mișcarea noastră pe tabla de șah, altfel decât trebuie, este cu adevărat necesar. Setea de infinit tot timpul creează dizarmonie atât în relațiile familiale, cât și în relațiile la nivel mondial. Niciodată nimic nu e de ajuns.

Și eu unul sunt atașat de materie, strâng tot felul de obiecte ce reprezintă o amintire într-un sertar, sau țin foarte mult la o anumită pereche de încălțăminte... însă în câteva secunde, ceva poate schimba jocul de așa natură încât toate lucrurile pe care eu puneam preț, să reprezinte de mâine, doar un obiect banal... Vă dați seama ce interesant?

Peste ani, casa noastră, nu va mai fi a noastră, caci noi nu vom mai fi, mașina de asemenea, telefonul, scrisorile din tinerețe și biletele păstrate de la mersul cu tramvaiul... totul pentru noi, va dispărea. Însă cu ce vom rămâne, asta în cazul în care cu toții, cei care citim acest material, credem într-o viață de apoi, o continuare a sufletului, vom rămâne cu amintirile și cu trăirile noastre din fiecare moment al vieții.

Pentru mine, amintirile din sertar strânse ani la rând, au o importanță emoțională mai degrabă, pentru că atingându-le, mă reîntorc în acel moment și îl retrăiesc. Oare este o întâmplare capacitatea creierului nostru de a-și reaminti trecutul și de a memora sentimentele?

Ce corelare fascinantă între suflet și creier. Poate este o pregătire pentru ce va să vină.

Sper ca noi toți să conștientizăm cât de neimportanți suntem în această lume în privința a ceea ce agonisim pentru a epata, dar totuși cât de valoroasă este prezența noastră în sufletele oamenilor, indiferent dacă am lăsat tristețe sau bunătate în inima celuilalt. Spun asta pentru că ne putem schimba până în ultima secundă.

Nu am certitudinea că așa este, dar altfel de ce ne-au fost date aceste stări și ocazia de a le trăi pe pământ, de la bucurie, până la tristețe și de la nostalgie la încredere, iar de la neliniște, la pace interioară. Iarăși spun, nu este un prim pas către cel de-al doilea?

Atât de vast este acest subiect încât cuprinderea lui în materialul de față este imposibilă în acest moment, deoarece întrece limitele cunoașterii mele cât și limita de spațiu pe pagină. Însă rămâne pentru noi toți o curiozitate comună, suntem doar niște trecători sau cu adevărat, oameni de valoare?

Alex OPREA-BANU