Google a reprezentat pentru utilizatorii de calculatoare cam ce a reprezentat inventarea... lanternei, păstrând proporţiile, bineînţeles. De ce spunem acest lucru? Până la apariţia Google, Internetul era ca un „hău“, ca o „gaură“ fără fund. Pentru a avea acces la o informaţie trebuia să ştii exact ce cauţi, acţiune rezervată aproape în totalitate specialiştilor în informatică. Şi asta pentru că Internetul era şi este „un ceva“ foarte vast, cu multe informaţii despre foarte multe subiecte. De aceea era nevoie de o metodă de a găsi informaţia care ne interesează. Deoarece este imposibil să cunoaştem adresele pentru foarte multe pagini, toţi utilizatorii au început să folosească spre sfârşitul anilor ’90 diferite „motoare de căutare“. Dar ce este un „motor de căutare“? Acesta este o pagină de Internet (web) care indexează un număr foarte mare de alte pagini web şi care ne permite să căutăm exact ce avem nevoie. Şi aşa a apărut Google, cel mai popular motor de căutare din toate timpurile, care, practic, a „deschis“ porţile Internetului oricărui om de pe planetă. Cine este, totuşi, Google? „Google Inc.“ este o corporaţie americană multinaţională care administrează motorul de căutare pe Internet cu acelaşi nume. Ea a fost fondată în 1998 de către doi doctoranzi ai Universităţii Stanford. Google oferă o metodă simplă şi rapidă de găsire a informaţiilor pe web, având o bază de date de peste 12 miliarde de situri web. Este interesant de ştiut de unde îi vine numele: „Google“ este un joc de cuvinte provenind de la „googol“, un cuvânt englezesc pus în circulaţie de către un matematician în anul 1938, prin care se desemna numărul uriaş format dintr-un 1 urmat de 100 de zerouri (un simbol al infinitului în matematică). Iar dacă nu aveţi idee despre cât de puternică este această companie, aflaţi că este cotată drept cea mai puternică marcă globală după criteriul valorii – peste 110 miliarde dolari. Cum se foloseşte? Simplu... Pe pagina de Google scrieţi orice vă trece prin cap. De exemplu „cum prăşesc“ sau „unde vând iepuri“... Şi gata, apare rezultatul. Baftă la „googlălit“... (B.P.)

România, victimă a acaparatorilor de terenuri

De mai bine de un an orice persoană fizică sau juridică poate cumpăra în România orice şi oricât teren agricol pofteşte. Înainte de momentul 1 ianuarie 2014, când străinii au căpătat dreptul de a cumpăra pământ românesc, 6% din suprafaţa arabilă a ţării – aproape un milion de ha – era exploatată de multinaţionale. Iar acum această cifră (încă nu există o statistică oficială) se pare că cel puţin s-a triplat. Teoretic, cumpărarea terenurilor agricole de către străini nu ar fi o problemă, mai ales în contextul în care autorităţile române se plâng de „fărâmiţarea excesivă“ a terenurilor agricole, dar şi de preponderenţa „agriculturii de sub­zistenţă“ la nivel naţional. Numai că, în ultimii ani, a apărut o nouă „modă“ la nivel mondial, iar România se transformă încet, dar sigur, dintr-un „vânzător“ de terenuri într-o victimă.

Un fenomen vechi de care nu s-a auzit

Investitorii străini cumpără sau arendează pe termen lung întinderi importante de teren agricol din ţările sărace în încercarea de a satisface cererea tot mai mare de alimente. Şi, potrivit experţilor, acest fenomen este asociat cu o nouă formă de colonialism, întrucât se află deseori în conflict cu interesele locale. Fenomenul se numeşte „acapararea terenurilor“ sau „land grabbing“ şi este folosit pentru a descrie achiziţionarea sau luarea în arendă de suprafeţe întinse de terenuri agricole de către entităţi private, fenomen ce a cunoscut o amploare fără precedent după declanşarea crizei financiare din 2008. În Europa, în căutarea marilor întinderi de teren agricol de calitate, investitorii s-au îndreptat către Rusia, Ucraina, Bulgaria, Lituania, România şi Moldova. „Avantajul“ României este că terenul agricol este de şase-şapte ori mai ieftin decât în majoritatea statelor europene, dar şi mult mai bun. Cu toate acestea, după 1 ianuarie 2014 străinii s-au plâns că, din cauza fărâmiţării excesive a suprafeţelor, nu se simt încurajaţi să cumpere în România. Şi de aici şi politicile de „luptă“ împotriva fărâmiţării suprafeţelor agricole. Totuşi, sunt nenumărate exemple când companii multinaţionale au cumpărat terenuri învecinate şi au creat adevărate latifundii. Chiar dacă nu pare, România se transformă într-o adevărată victimă a procesului de acaparare a terenurilor. Şi nu o spunem noi, ci un Raport al Comisiei Europene. De ce victimă? Pentru că, odată cu intrarea (şi mai mult) a multinaţionalelor pe piaţa agricolă românească, agricultura familială este în prag de dispariţie...

Un raport care doare

„Acapararea terenurilor – un semnal de alarmă pentru Europa şi o ameninţare iminentă la adresa agriculturii familiale“ – este numele unui Raport al Comitetului Economic şi Social European (CESE) din cadrul UE, semnat de preşedintele CESE, Henri Malosse. De remarcat că respectivul raport a fost prezentat şi a primit aviz din partea Parlamentului European (cu 209 voturi pentru, 5 voturi împotrivă şi 9 abţineri) în şedinţa din 21 ianuarie 2015. A auzit cineva de acest raport, cel puţin în România? Spicuim în continuare din Raportul CESE: „Prezentul aviz şi-a propus să analizeze aspectele legate de acapararea terenurilor (land grabbing) şi de concentrarea acestora, ale căror consecinţe reprezintă o ameninţare existenţială pentru unităţile agricole familiale.“ Mai departe, în document putem citi că fenomenul de land grabbing aduce o gravă atingere drepturilor omului. „Terenurile agricole constituie baza pentru producţia alimentară, formând, prin urmare, o condiţie prealabilă necesară pentru asigurarea securităţii alimentare, în conformitate cu articolul 11 din Pactul internaţional al ONU privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cu articolul 25 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. CESE consideră că fenomenul concentrării unor suprafeţe mari de teren în mâinile unor mari investitori neagricoli şi ale marilor companii agrare reprezintă o ameninţare gravă, inclusiv în anumite regiuni ale Uniunii Europene. Acesta contravine modelului european al unei agriculturi durabile, multifuncţionale şi competitive. (...) Agricultura de tip industrial duce la o creştere a riscurilor legate de siguranţa alimentară şi degradarea solurilor, ducând la o scădere a securităţii alimentare. Pe lângă producţia de alimente, agricultura familială îndeplineşte şi alte funcţii sociale şi ecologice importante care nu pot fi puse în practică prin intermediul modelului agricol industrial, dominat de întreprinderile mari“, se arată în documentul european.

Atenţie, România!

Din documentul CESEA mai aflăm că acapararea terenurilor are loc în principal în ţările din Europa Centrală şi de Est. „În timp ce suprafaţa terenurilor agricole disponibile este în scădere în întreaga Europă, unele companii mari concentrează în mâinile lor suprafeţe din ce în ce mai importante. 1% din întreprinderile agricole controlează 20% din totalul terenurilor agricole din UE. 3% din întreprinderile agricole controlează 50% din totalul terenurilor agricole din UE. (...) Astfel, între 2005 şi 2010, în Europa de Est numărul de unităţi de producţie a scăzut, cunoscând în acelaşi timp cele mai semnificative reduceri ale numărului de lucrători (8,9% pe an în Bulgaria şi România şi 8,3% pe an în ţările baltice)“. Conform datelor din diferite surse, în prezent în România până la 10 % din suprafeţele agrare au ajuns în posesia unor investitori din ţări terţe, iar alte 20-30% sunt controlate de investitori din UE. Cum s-a ajuns în această situaţie aflăm din acelaşi document. „Schema de plată unică pe suprafaţă din cadrul primului pilon al PAC este unul dintre motivele pentru concentrarea terenurilor în Europa, deoarece conferă marilor producători o putere financiară sporită şi, prin urmare, beneficii şi un surplus de capital disponibil pentru achiziţionarea de terenuri.“

Ce se poate face?

„Ca formă de proprietate, micii fermieri deţin 97,8% din terenurile agricole, fermele familiale -1,8% şi latifundiile 0,4%. Potrivit ultimelor statistici ale Agenţiei de Plăţi în Agricultură, la finele anului 2014 în România existau 830.000 de exploataţii agricole cu suprafeţe cuprinse între 1 şi 5 ha, 176.000 de exploataţii de 5-30 ha, 11.700 de terenuri agricole cu o suprafaţă cuprinsă între 30 şi 50 ha, iar 8.000 de exploataţii sunt de 50-100 ha. În privinţa exploatărilor agricole foarte mari, sunt peste 100 de latifundii cu o medie de 13.000 ha fiecare. Aşadar, exploataţiile mari sunt exagerat de mari şi puţine la număr. În schimb, fermele familiale, exploataţiile cele mai rentabile şi mai durabile, sunt foarte puţine. Vedem că agricultura României este anormal divizată ca mărime, aşa cum nu mai găsim nicăieri în lume. Să nu uităm că MADR prin ADAS posedă peste 816 mii de ha cu care ar putea înfiinţa 1.600 de ferme familiale de 50 ha. Asta ar fi o soluţie...“, afirmă ing. Nicolae Mărincuş

Bogdan Panţuru

Ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor a organizat, la începutul lunii martie, la Ploieşti, un workshop cu tema „Reducerea poluării cu nutrienţi din surse agricole a apelor şi solului“ – aspecte privitoare la implementarea proiectului „Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienţi“ în regiunea de dezvoltare Sud-Muntenia. La manifestare a participat şi ministrul Mediului, Graţiela Leocadia Gavrilescu, care a promis că investiţiile vor continua şi în 2016, astfel încât mai multe localităţi să-şi rezolve problemele generate de depozitarea necorespunzătoare a gunoiului de grajd.

Proiectul „Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienţi“, iniţiat în 2008, a avut scopul de a sprijini autorităţile în implementarea acquis-ului UE în domeniul protecţiei calităţii apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole. Valoarea acestuia a fost de 50 milioane de euro, împrumut de la Banca Mondială, plus 5,5 milioane USD nerambursabili, din fonduri ale Facilităţii Globale de Mediu, la care s-au adăugat şi fondurile de cofinanţare. Zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi au fost identificate în zece bazine hidrografice: Argeş – Vedea, Buzău – Ialomiţa, Siret, Jiu, Crişuri, Banat, Mureş, Someş – Tisa, Prut – Bârlad. În proiect au fost cuprinse localităţi din 32 de judeţe, cele mai multe din Iaşi (10 comune), Argeş (7), Suceava (6), Neamţ (5).

Proiecte realizate în ţară

Ca rezultate concrete, cele care de fapt contează şi interesează deopotrivă, dincolo de instruiri, workshop-uri, caravane de informare, seminarii, spoturi publicitare, pliante etc., notăm că, până în martie 2015, s-au construit efectiv, în comunele incluse în proiect, 61 de platforme comunale de depozitare şi manipulare a gunoiului de grajd, 1.128 de platforme individuale, dotate cu 54 de încărcătoare frontale, 62 de tractoare cu remorci, 54 de cisterne vidanje şi 54 de maşini de împrăştiat gunoiul de grajd, 130 km de reţea de canalizare (inclusiv staţii de epurare) în 7 comune şi o instalaţie-pilot pentru producerea biogazului din gunoiul de grajd în oraşul Seini, Maramureş. De asemenea, în 37 de localităţi au fost împădurite 126,1 de hectare.

Investiţii în regiunea Sud-Muntenia

În regiunea Sud-Muntenia investiţiile se ridică la aproape 35 de milioane lei şi se derulează în 12 localităţi: Albeştii de Argeş şi Priboieni (judeţul Argeş), Budeşti, Sohatu şi Vasilaţi (Călăraşi), Giurgeni şi Ciochina (Ialomiţa), Mătăsaru (Dâmboviţa), Târgşoru Vechi (Prahova), Gratia, Islaz şi Orbeasca (Teleorman). Albeştii de Argeş a desfăşurat proiecte în toate cele trei subprograme: a împădurit 19,31 ha, a extins canalizarea în Albeştii Pământeni şi Albeştii Ungureni (5 mil. lei) şi a construit două platforme comunale de depozitare a gunoiului de grajd în satele Brăteşti şi Dumireşti, dotate cu 182 de europubele pentru separarea gunoiului menajer de cel de grajd, 2 tractoare, 4 remorci, un încărcător frontal, o vidanjă şi o maşină de împrăştiat gunoi. Cel mai costisitor proiect (6,8 milioane de lei) a fost câştigat de Primăria Târgşoru Vechi - Prahova, pentru înfiinţarea reţelei de canalizare în satul Strejnic. În total, s-au realizat ori sunt în curs de construire 12 platforme comunale pentru gunoiul de grajd, trei proiecte de extindere/înfiinţare reţea de canalizare şi două acţiuni de împădurire, în şase comune.

Platformă pentru depozitarea gunoiului de grajd

Insistăm asupra platformelor comune de depozitare a gunoiului de grajd dată fiind problema majoră a infestării apelor freatice cauzată inclusiv de depozitarea haotică a gunoiului, care nu-i totuşi cea mai importantă sursă de poluare. La Târgşoru Vechi, aşa cum ne spunea primarul Nicolae Drăgan, depozitul este alcătuit dintr-o platformă cu dimensiunea de 32 x 28 m, o înălţime a pereţilor de 3 m, trei boxe din beton armat, un bazin semiîngropat de stocare, cu capacitate de 2.000 tone/an, drum de acces, containere pentru depozitarea deşeurilor menajere, cabină pentru administratorul/paznicul platformei, gard de împrejmuire, aparatură (piezometre) pentru monitorizarea calităţii apei, perdea vegetală de protecţie. Au fost aduse şi utilajele pentru deservire: tractor cu două remorci, vidanjă, încărcător frontal, maşină de împrăştiat gunoi. Ideea este dacă fermierii vor înţelege să nu mai arunce gunoiul, lucru valabil pentru mai toate localităţile rurale din România, pe cursul apelor, la marginea satului ori să nu-l mai depoziteze, direct pe pământ, în platformele individuale neautorizate. Primarul ne spunea că va încerca să controleze toate aceste aspecte, mai ales că acum chiar există soluţia legală alternativă, iar, dacă va fi nevoie, se va trece şi la sancţiuni.

Maria Bogdan

De regulă, la început de an, la ceasul aşezat şi lucid al bilanţurilor, indiferent de temele abordate adevăraţii profesionişti privesc cu un ochi spre ce a fost şi cu altul spre ce va să vină. Despre poziţia agriculturii pe ordinea de zi a decidenţilor, despre reducerea TVA, despre cartarea agrochimică a terenurilor şi despre multe altele aflaţi din discuţia cu dl ing. Ion Banu, director editor general al revistei Lumea satului, realizator al emisiunii „Din lumea satului“ (difuzată pe postul AgroTv), totodată analist obiectiv şi fin observator al fenomenului agricol de la noi.

– Suntem la început de an 2015. S-ar cuveni, într-un asemenea moment, să privim o clipă înapoi spre 2014, chiar 2013, să reamintim cum s-au derulat aceşti ani, cum a evoluat satul românesc şi, mai cu seamă, să gândim la ce ne aşteaptă în 2015. Dacă privim spre anul 2014, cum îl apreciaţi? S-a spus că producţia de cereale a depăşit 21 milioane de tone…

– Da, a fost un an bun. Dar îmi permit să am rezerve faţă de producţia totală. Se ştie că atunci când se stabileşte producţia totală de cereale se iau în calcul şi producţiile din gospodăriile oamenilor şi niciodată nu se ştie exact cât se află acolo.

Sigur, a fost un an agricol bun raportat la nivelul de producţie, dar a fost mai cu seamă un an al porumbului. Avem vârfuri de producţie, unităţi şi ferme care realizează niveluri de producţie de excepţie, dar, din păcate, ca producţie medie la nivel de ţară, încă ne situăm la nivelul anilor ’70-’80 ai secolului trecut. Aş fi dorit ca media pe ţară să crească cel puţin cu o tonă, o tonă şi jumătate pe hectar, ca să nu mai vorbesc de o medie la porumb şi la grâu de 7-8 t/ha aşa cum se realizează în unele ţări din vestul Europei. Dar cred că putem atinge acest prag numai în măsura în care agricultura se va organiza în forme asociative, astfel încât să se poată exploata întregul potenţial al pământurilor de care dispune România. Pe de altă parte, de mulţi ani n-am făcut altceva decât să exportăm materie primă, ceea ce nu aduce plusvaloare. Ar trebui ca, în sfârşit, să ne preocupe mai mult activitatea de procesare a produselor. O altă problemă de luat în seamă şi de analizat ar fi regăsirea pieţelor terţe pe care România le-a pierdut după anul 1990. Piaţa Uniunii Europene o ştim. În afara faptului că există o concurenţă acerbă şi de multe ori neloială este suprasaturată de produse agricole din toate categoriile, or asta este cu atât mai grav pentru noi cu cât am pierdut pieţele terţe. 

– Totuşi, mi-e teamă că şi solurile cu care ne mândrim nu mai sunt cele pe care le ştim, pentru că, iată, cu fiecare recoltă anuală de cereale pe care o exportăm, de fapt exportăm şi humusul din sol, cu atât mai mult cu cât România nu practică o agricultură industrială, adică nu foloseşte îngrăşăminte chimice la nivelul la care îl practică alte ţări.

– La noi, cei mai mulţi fertilizează încă după ureche. Am învăţat că trebuie să fertilizăm, punem azot, dar niciodată nu ştim cât trebuie pus. Credem că ar trebui cam 150-200 kg de substanţă activă, fără să ne gândim că riscăm să intoxicăm solul şi pe deasupra să fie ineficientă acţiunea în sine. Am spus şi altădată şi nu renunţ în a repeta: cel puţin o dată la 3-4 ani trebuie să se realizeze cartarea agrochimică; este deosebit de importantă şi eficientă pentru toţi cei care utilizează terenul agricol.

Sunt foarte multe lucruri de făcut şi ar fi bine ca politicul să se implice cu adevărat. Mă uitam în ultimele zile ale lui 2014, când se aproba bugetul. Toate ministerele erau luate la rând, agricultura era întotdeauna pomenită la urmă.

– Aveţi dreptate, agricultura este privită ca elevul din ultima bancă!

– Şi nu-i corect, fiindcă de douăzeci şi ceva de ani încoace este prima la aportul pe care-l aduce la bugetul naţional. Anul trecut s-a încercat o reducere a TVA la 9% la unele produse de bază din industria alimentară (producătorii au cerut chiar o reducere de 5% la carne). Cred că reducerea TVA ar fi un lucru extraordinar şi sub aspectul evaziunii fiscale. Vorbim de mulţi ani de evaziune de peste 60%. Este enorm, iar autorităţile n-au reuşit să rezolve această problemă. Imaginaţi-vă ce-ar însemna ca măcar jumătate din ceea ce este în zona neagră a economiei să fie scoasă la lumină. N-ar mai fi nevoie nici măcar de 1% TVA la produsele agroali­mentare. Am rezolva marile probleme economice ale României şi poate s-ar merge până acolo încât să nu mai fie nevoie să se recurgă la împrumuturi la instituţiile financiare.

Revenind la evaziunea fiscală, nu numai TVA-ul ar trebui să se reducă, ci să se meargă şi pe o relaxare fiscală, pentru că reducerea fiscalităţii n-ar face decât să relanseze şi producţia. Tentaţia de a încerca să evazionezi ar fi mai mică şi atunci, automat, jumătate din procentul de 60% evaziune fiscală ar trece la bugetul de stat.

Aşadar, găsirea soluţiilor de extindere a pieţelor de desfacere inclusiv în ţări terţe, găsirea soluţiilor pentru combaterea evaziunii fiscale şi găsirea soluţiilor pentru procesare şi creşterea valorii adăugate ar trebui să fie temele la care guvernanţii să mediteze în cursul acestui an.

– Iată, FMI ne spune că, dacă va continua încălzirea planetei, sărăcia mondială va ajunge într-un punct critic. Din nefericire, România se situează în centrul acestor atenţionări, pentru că la noi deşertificarea este deja un fenomen care s-a ivit.

– Nu realizăm încă suficient în ce pericol ne aflăm. Dacă s-ar fi luat la timp măsuri agrotehnice, investiţionale, pe zona de câmpie unde am avut sisteme de irigaţii, canale magistrale şi secundare de apă am fi avut numai de câştigat. Pe de o parte am fi obţinut o creştere semnificativă a nivelurilor de producţie, iar pe de altă parte am fi asigurat un mediu mult mai bun pentru viaţă, în general. Dumnezeu ne-a hărăzit cu bazine hidrografice destul de multe, cu resurse de apă care ar putea fi folosite eficient, dacă s-ar face investiţii în zona de regularizare a principalelor râuri din ţară. Am vorbit cu specialişti bine ancoraţi în economia naţională care mi-au spus că România este asediată din punct de vedere economic. Şi au dreptate! Nu producem mai nimic în ţară. Am terminat cu industria grea, cu industria uşoară, cu industria prelucrătoare, importăm aproape tot, nu mai avem cercetare şi şcoli profesionale.

Apropo de învăţământul profesional! Am fost în Germania la câteva firme şi-mi aduc aminte ce am văzut la firma Class. Am găsit acolo, într-un atelier copii care erau, după vârstă, în clasa a VI-a, a VII-a de la noi. Ce era cu ei? Aveau ore de practică, urmând ca cei mai buni, care se evidenţiau ca buni meseriaşi, să fie susţinuţi de Class şi-n următorii ani şcolari în domenii care să le permită apoi angajarea în firmă. Asta ar trebui să se întâmple şi în şcolile agricole de la noi pentru că, fără agricultură, orice am zice, n-am putea exista.

Gheorghe VERMAN

În dezvoltarea ei, economia se bazează pe aşa-numitele „cicluri economice“, la fel şi agricultura. Într-un an producţia agricolă este foarte bună, în anul următor aceeaşi producţie e mai slabă. Chiar dacă diferenţele de producţie sunt foarte mici, cel puţin teoretic, acestea trebuie să existe. România a dovedit însă, în ultimii ani, că nu este chiar aşa, ci dimpotrivă...

Excepţia de la regulă

Producţia foarte mare de cereale din ultimii trei ani confirmă renumele interbelic al României de „grânar al Europei“. Şi asta în condiţiile în care vremea nu a ţinut aproape deloc cu fermierii. „Producţiile de excepţie la cereale din ultimii ani şi mai ales din 2014 nu sunt «temporare». Este vorba, în primul rând, de îmbunătăţirea bazei de producţie din partea fermierilor. Apoi decapitalizarea agricultorilor, care au reuşit să facă lucrările agricole la timp, le-au dat acestora posibilitatea să obţină producţii mai mari. N-aş spune că 2013 şi 2014 au fost ani favorabili din punct de vedere climateric deoarece precipitaţiile însemnate mai mult au dăunat producţiei, la fel şi perioadele secetoase... Deci nu pot spune că nu vremea e cea care ne-a ajutat. Cred că executarea lucrărilor agrotehnice la timp, cu echipamente performante, a reprezentat un avantaj care a combătut efectele negative ale vremii. De aceea cred că producţiile mari nu au ţinut de noroc, ci asistăm la o evoluţie în sectorul agricol. Eu vreau să ajungem la situaţia în care să nu mai spunem că «un an e bun, un an e rău»... Ar trebui să spunem că fiecare an e bun şi să adoptăm acele măsuri care să fie eficiente indiferent de vreme. Până la urmă asta înseamnă o agricultură modernă“, ne-a declaratAlexandru Potor , preşedintele Federaţiei Naţionale a Grupurilor de Acţiune Locală (FNGAL).

Fondurile europene, o prioritate

România are de cheltuit, până în anul 2020, 10 miliarde de euro pentru plăţi directe către fermieri şi 8 miliarde pentru dezvoltarea rurală. Şi, potrivit oficialilor Comisiei Europene, în 2015 agricultorii care vor investi în proiecte de procesare a producţiei obţinute şi pe care apoi o vor vinde pe principiul „de la fermă, în farfurie“ vor avea prioritate la finanţarea din fondurile europene. „În privinţa Fondurilor Europene, acestea vor avea un aport important în agricultura românească a anului 2015. Atât fermierii cât şi autorităţile au căpătat experienţă în accesarea şi folosirea banilor europeni dacă ne gândim că programul de finanţare al UE a început încă din anul 2007, odată cu Programul European de Dezvoltare Rurală. Acum agricultorii ştiu bine cum pot accesa aceste fonduri; în plus, începând cu 2015, viteza de accesare a acestor fonduri va fi mult accelerată ca urmare a noii politici a UE de finanţare a agriculturii din ţările membre“, explică Alexandru Potor. Tot din 2015 micii fermieri care îşi vor creşte suprafeţele agricole cultivate până la 30 de hectare vor primi subvenţii mai mari cu 40 de euro. Majorarea subvenţiei are ca scop să încurajeze comasarea terenurilor, dar şi asocierea agricultorilor, care ar urma astfel să înregistreze o productivitate mai bună. Şi asta pentru că, spun specialiştii, trebuie găsite şi alte surse de finanţare a agriculturii, în afara banilor europeni.

Avem potenţial, trebuie dezvoltat

„Agricultura românească a avut un mare potenţial în 2014, aşa cum a avut şi în anii anteriori. Ar trebui să mergeţi în Italia, Franţa, Anglia, Germania şi să vorbiţi despre România. Veţi observa că fermierii occidentali tresar efectiv... Toată lumea a început să vorbească despre ţara noastră, ce potenţial agricol şi zootehnic extraordinar are. De aceea cred că încă suntem în faţa unui mare potenţial, dar pe care trebuie să fim gata să-l valorificăm“, remarcă preşedintele FNGAL. Totuşi, în comparaţie cu culturile agricole, consider că sectorul de producţie animală încă suferă mult. La fel şi sectorul de irigaţii.

În opinia lui Alexandru Potor, 2015 este un an hotărâtor pentru agricultura românească, iar viitoarele direcţii de dezvoltare vor trebui să se concentreze în mai multe direcţii. „În primul rând pe dezvoltarea sistemului de irigaţii. Apoi trebuie să privim agricultura şi prin prisma utilizării de noi energii regenerabile. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să investim mai mult pentru a dezvolta cercetarea-dezvoltarea în agricultura românească“, conchide Potor.

Bogdan Panţuru

Am mai păşit peste un an, noi, echipa de la „Lumea Satului“ şi „Lumea Satului TV“, împreună cu cealaltă echipă mult mai mare, a fermierilor , gospodarilor, specialiştilor şi locuitorilor mediului rural, pentru care scriem, încercând să aducem în atenţia publicului larg din România secvenţe de viaţă reală, muncă, împliniri sau dezamăgiri din acest spaţiu românesc extraordinar. Le mulţumim tuturor pentru o excelentă colaborare şi, ca de fiecare dată, vom asculta gândurile câtorva dintre fermieri, un fel de sinteză a anului pe care-l vom încheia curând.

Un 2014 mediu în Ialomiţa

Marin Nedu, preşedintele Asociaţei Judeţene a Cultivatorilor de Cereale şi Plante Tehnice Ialomiţa şi administratorul Societăţii Miracom Căzăneşti: „Să spunem despre 2014 că a fost un an mediu. Unul care ne-a solicitat totuşi toată ştiinţa pentru a putea face faţă extremelor meteo, ploi şi secetă, caniculă şi îngheţ/ger. Pe de altă parte, în piaţă s-a întâmplat un paradox: deşi recolta a fost mai mică în comparaţie cu 2013, în loc să crească preţurile, ele au scăzut sub nivelul acelora de anul trecut. Teoria economică de tipul cerere şi ofertă este aşadar, cel puţin în cazul nostru, al producătorilor agricoli, una relativă. Jucătorii de pe piaţă, iar aceia nu suntem noi, fermierii, au creat alte mecanisme. Cât despre legislaţie, în general lucrurile s-au mai ordonat. În ceea ce mă priveşte, anul acesta m-am lovit de neînţelegerea particularităţilor din agricultură cu privire la utilizarea forţei de muncă. Se vorbeşte despre 8 ore de muncă, despre libere sâmbăta şi duminica, or se cunoaşte foarte bine că agricultura nu operează cu ochii pe ceas, ci doar pe vremea de afară şi epoci optime de lucrări. Mă bucur însă că relaţia dintre noi şi minister s-a dezgheţat!“

Un an început rău şi terminat binişor

Mircea Croitoru, vicepreşedintele Asociaţiei Naţionale Profesionale Legume-Fructe şi directorul executiv al Societăţii Agricole „Legume-Fructe“ Matca-Galaţi: „2014 a început foarte rău pentru noi, cei din Matca, dar am salvat până la urmă anul prin ciclul al doilea de producţie. Seria neagră a debutat cu căderile de zăpadă, pentru care legumicultorii noştri n-au primit despăgubiri, a continuat cu grindina şi a sfârşit cu inundaţiile din luna iunie, când serele şi solariile din vreo 600 de gospodării nici nu se mai zăreau dintre ape. Nici pentru aceste ultime calamităţi nu s-au acordat despăgubiri. Până la urmă, am recuperat, cât să acoperim cheltuielile şi să avem un pic de câştig, cu tomatele. Dacă n-ar fi fost această cultură, sincer, nu ştiu ce ne-am fi făcut. Cât despre relaţia noastră cu Ministerul Agriculturii, sunt în continuare supărat că noi, micii fermieri din legumicultură, şi mă refer strict la asociaţiile pe care le reprezint, n-am fost niciodată, dar niciodată, chemaţi la întâlnirile de la minister. Ca o consecinţă a acestui refuz de a fi şi noi consultaţi, micile ferme legumicole, care-şi dezvoltă producţia în spaţii protejate, au fost sărite din schema de ajutor de minimis din HG 865/2014, împotriva prevederilor Regulamentului UE nr. 1.408/2013. Apoi, din cauza birocraţiei, mulţi dintre legumicultori au renunţat la tranşele patru şi cinci din Măsura 141 – Sprijinirea fermelor agricole de semisubzistenţă.

Nu mai vorbesc despre problemele financiare enorme provocate de introducerea taxei pentru construcţiile speciale ori de impozitul pe venit. De exemplu, mi s-a întâmplat chiar mie ca, în urmă cu un an, să ies cu pierderi severe, dar impozitul mi l-au fixat din birou, aşa cum au vrut funcţionarii de la Finanţe, în funcţie de cât venit au crezut ei că am realizat!“

Taxa pe stâlp, o surpriză neplăcută

Adrian Mocanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor Agricoli de Cereale şi Plante Tehnice Prahova, membru în Comitetul director al LAPAR, fermier în comuna Dumbrava: „Anul a fost prost din cauza excesului de precipitaţii din primăvară, când am întors porumbul, iar acum mai am 80 ha în câmp! Preţul este foarte slab, 0,40 lei/kg boabe, a scăzut şi la 0,37-0,38 lei/kg. Pe total fermă însă (rapiţă – 3.500 kg/ha, vândut cu o medie de 1,4 lei/kg, grâu – 5.000 kg/ha, livrat cu un preţ mediu de 0,68 lei/kg), nu sunt pe pierderi, dar comparând 2014 cu  2013 am ieşit cu o cifră de afaceri mai mică, în medie, cu 30%, dar profitul a scăzut cu 70%. Estimez  un câştig de 300.000 de lei în 2014, faţă de 1.300.000 lei în 2013 şi de aceea spun că anul n-a fost bun. Acest profit mă ajută doar să trec peste iarnă. Cu „taxa pe stâlp“ am o poveste de... Stan şi Bran! Am zis să-mi ieftinesc costurile cu energia pentru iluminatul de noapte al fermei şi al parcului de utilaje şi am montat patru stâlpi fotovoltaici, autonomi. Ei m-au costat 2.500 de euro, iar taxa impusă s-a ridicat la 1.120 lei/an (254 de euro). În loc să-mi amortizez cheltuiala, în nouă ani, îi mai plătesc o dată!“

An bun pentru cireşe, rău pentru mere

Vasile Băianu, Cerasus Grup Cotnari: „Aş împărţi anul în două. A fost excelent pentru cireşe şi rău pentru mere. La cireşe, în 2014, am reuşit, în sfârşit, să intru cu producţia în supermarketuri. Am plecat de la un preţ de livrare de 7 lei/kg şi am încheiat cu 8 lei/kg+TVA, am convenit iniţial să livrez 900 kg, apoi solicitarea a ajuns la 15 tone. Mi-au spus că cireşele mele le-au crescut vânzarea la acest sortiment de la 30 la 500 kg/zi. La mere am început cu primele cantităţi bine, în sensul că le-am livrat la 1,90 lei/kg, dar după aceea embargoul UE impus Rusiei ne-a înge­nuncheat. Polonia, de exemplu, şi-a redirecţionat către România toate exporturile pe care le contractase cu Moscova, creând o supraofertă pe piaţa noastră, cu o scădere drastică a preţurilor. Or, la nivelul subvenţiei pe care o primesc agricultorii polonezi, în raport cu noi, e limpede că ei pot face faţă unor costuri de livrare mai mici, pe câtă vreme pentru noi un preţ mic ne duce pe pierderi. Eu am mai avut o problemă cu mărul: livada a fost atinsă puternic de grindină în 2012, cu afectarea elementelor de rod pentru 2013 şi parţial 2014. Din toate aceste motive am început să defrişez o parte din livada de măr şi să o înlocuiesc cu peri; pere sunt puţine în România, motiv pentru care preţul de valorificare a fost unul bun, de 3,8-4 lei + TVA.“

Din bine, în mai bine

Ioan Tătăran, proprietar de carmangerie din Lăpuşel, preşedinte al Asociaţiei Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Ecologice Maramureş şi vicepreşedintele Asociaţiei Naţionale a Crescătorilor de Porci din Rasa Mangaliţa şi Bazna: „Nouă ne este din bine în mai bine. Pe plan personal, în 2014, am cules rezultatele unui proiect al soţiei mele, de promovare a produselor tradiţionale, cu o extindere neaşteptată a portofoliului de clienţi. O foarte mare satisfacţie ne aduce, nu doar mie, ci celor care ne ocupăm cu aşa ceva, segmentul de nişă reprezentat de revitalizarea raselor de porc Mangaliţa şi Bazna. Anul acesta am înfiinţat Asociaţia Crescătorilor de Porci din Rasa Mangaliţa şi Bazna, am organizat simpozioane la Timişoara, Drobeta Turnu Severin, Alba-Iulia şi Herculane şi este neaşteptat de multă lume care vine înspre această zonă nu doar pentru faima de grăsime şi carne sănătoasă a raselor, ci şi pentru că se întreţin uşor, fără multe cheltuieli. Şi eu am un efectiv de 60-70 de capete, dar merg şi cu porcul de carne, fiindcă anumite sortimente (kaizerul, costiţa sau pieptul ardelenesc) nu pot fi făcute decât din acest tip de produs. Şi iar am remarcat un lucru pozitiv, rasele sunt solicitate nu doar în Ardeal, ci şi în Moldova, Muntenia şi Banat, deci va fi cât de curând vorba despre o extindere la nivel naţional a Mangaliţei.“

Maria BOGDAN

Sănătatea noastră depinde şi de alimentele pe care le consumăm zilnic, motiv pentru care mediul înconjurător trebuie să reprezinte o preocupare pentru fiecare şi mai ales pentru agricultori.

Agricultura şi protecţia mediului sunt două domenii care depind unul de celălalt, iar relaţia dintre ele este tot mai intens dezbătută la evenimentele tematice organizate la nivel mondial. Organizaţia Europeană a Proprietarilor de Pământ, împreună cu Liga Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România, a organizat cea mai recentă ediţie a Forumului privind Viitorul Agriculturii, în cadrul căruia subiectele abordate au vizat problemele agriculturii la nivel mondial, schimbările climatice şi protecţia mediului în agricultura românească.

Fermierii, primii ecologi ai lumii

De cele mai multe ori activitatea de producţie agricolă are efecte asupra mediului înconjurător, mai ales în urma modernizării acestui sector, iar efectele pot fi resimţite fie imediat, fie de-a lungul anilor. Tocmai acesta este motivul pentru care este necesară o atenţie sporită şi din partea fermierilor, iar la acest capitol România este pe drumul cel bun, susţine reprezentanta Ministerului Mediului, Luminiţa Ghiţă: „Fermierii au fost primii ecologi ai lumii, au fost cei care au avut grijă de ecosistemele naturale, au avut grijă ca producţia culturilor să se facă în armonie cu natura. Agricultura poate fi unul dintre domeniile competitive ale României, însă va trebui să ţină seama şi de particularităţile de mediu, care într-adevăr uneori vin ca o constrângere în dezvoltare, însă ele trebuie înţelese pe termen lung.“

Dacian Cioloş, fostul comisar european pentru agricultură, susţine că elementele de protecţia mediului, văzute de multe ori ca un  impediment, trebuie integrate în desfăşurarea activităţilor agricole deoarece şi societatea a devenit mai preocupată de modul în care se produc alimentele, de calitatea lor sau de gestiunea resurselor naturale.

„În agricultură vorbim de resurse de producţie care sunt vii, solul, plantele sunt materie vie şi aceste chestiuni de protecţie a mediului dau, de fapt, şi direcţia competitivităţii economice în agricultură. Dacă nu ţinem seama de aceste aspecte, riscăm să pierdem pe termen lung competitivitatea şi performanţa economică.“

Importanţa unei relaţii pozitive între agricultură şi mediu a fost remarcată şi de către ministrul Agriculturii, Daniel Constantin: „Nu poate exista o agricultură fără protecţia mediului şi nu poate exista mediu fără o agricultură care să nu fie dezvoltată. Cred că România a avut o experienţă pozitivă de-a lungul timpului, s-a adaptat bine în ultimii ani şi face eforturi ca şi în perspectiva anilor următori să se adapteze.“

Agricultura românească nu afectează mediul

Dacă la nivel european există acţiuni ale agricultorilor care afectează mediul înconjurător, nu la fel stau lucrurile şi în cazul României. „Aceste două concepte, deşi par a avea o contradicţie logică, au coexistat în România de-a lungul timpului şi sunt stimulate să meargă împreună. Agricultura românească nu a afectat mediul de-a lungul ultimilor 50 de ani. România nu foloseşte decât jumătate din cantităţile de îngrăşăminte chimice care se aplică în Ungaria şi Polonia sau chiar la 25% din ceea ce se foloseşte în ţările mai dezvoltate, Olanda sau Spania. În cifre absolute, cantitatea de îngrăşăminte chimice a fost de 491.000 de tone, din care azotoase 344.000 tone, fosfatice 113.000 tone şi potasice 33.000 tone. Faţă de media UE, a celor 15 ţări mai vechi, suntem la jumătate ca şi cantitate folosită“, a afirmat ministrul Agriculturii în cadrul evenimentului.

Utilizarea redusă a îngrăşămintelor chimice nu este singurul element care arată faptul că activitatea agricolă a României este în acord cu mediul înconjurător. „În momentul de faţă pânza de apă freatică reprezintă sursa de apă potabilă pentru locuitorii din mediul rural. Chiar şi azi aproximativ 2.000 de comune din România folosesc această sursă de apă care certifică faptul că de-a lungul timpului agricultura pe care am practicat-o în România nu a cauzat nici solului, nici mediului şi nici resurselor de apă. Utilizarea apei pentru irigaţii nu a cunoscut o dezvoltare în ultimii ani, iar din punctul de vedere al agriculturii nu este bine, însă pentru mediu a fost benefic şi cred că s-a păstrat un echilibru bun în agricultura românească. De asemenea, în ultimii 7 ani fermierii fie mici, fie mari s-au dotat şi au adoptat tehnologii care nu au fost dăunătoare mediului“, a explicat Daniel Constantin.

Loredana Larissa SOFRON

„Meseria este brăţară de aur“ e un vechi proverb care ne îndeamnă către o bună alegere atunci când ne construim planurile de viitor. Oare studenţii din zilele noastre mai ţin cont de această învăţătură? Chiar dacă ritmul vieţii este unul alert, în care banul pare să dicteze, meseria este cea care ne acreditează ca profesionişti şi ne identifică în tumultul de oameni care se zbat pentru reuşită. Pentru a ajunge la a fi considerat profesionist este indicat să fii specializat, adică şcolit cum se spune în popor, exact pe domeniul de activitate.

Deschiderea anului universitar

Agricultura are nevoie de oameni pregătiţi, iar facultăţile specializate oferă suportul necesar pentru şcolirea celor care vor profesa în domeniu. Ne putem întreba dacă este agricultura un domeniu destul de atractiv pentru tinerii absolvenţi de liceu pentru a-şi dezvolta o carieră. Ei bine, da! Agricultura, cu toate subdiviziunile ei, reprezintă o alegere pentru tot mai mulţi tineri, iar acest lucru se observă nu doar în cadrul universităţilor dedicate, ci şi în cazul altor universităţi cum ar fi Academia de Studii Economice din Bucureşti, în cadrul căreia întâlnim Facultatea de Economie Agroalimentară şi a Mediului. Astfel, începutul anului universitar a fost aşteptat cu interes de către studenţii acestei facultăţi, Aula Magna a Academiei de Studii Economice (ASE) fiind neîncăpătoare mai ales pentru bobocii care au asistat la deschiderea oficială a noului an.

Mesajul de întâmpinare a aparţinut rectorului Academiei de Studii Economice (ASE), Pavel Năstase, care i-a asigurat pe studenţi de suportul necesar pentru a-şi desfăşura activitatea şi pe care i-a îndemnat la o viaţă echilibrată pentru că, pe lângă învăţat, studenţia înseamnă şi distracţie, fiind cea mai frumoasă perioadă din viaţă.

Invitaţii de seamă nu puteau lipsi de la un astfel de eveniment. Printre aceştia s-a numărat secretarul general al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Virgil Găman, reprezentanţi atât ai marii distribuţii cât şi ai corpului profesoral.

Virgil Găman le-a împărtăşit gânduri studenţilor atât din perspectiva unui fost student al facultăţii, cât şi a unui reprezentant al ministerului:

„Mă aflu aici având dublă calitate: de fost absolvent al acestei facultăţi, fapt pentru care emoţiile sunt cu atât mai mari cu cât mă aflu în faţa foştilor mei profesori, dar şi în calitate de secretar general al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Regionale pentru a le împărtăşi şi transmite câteva gânduri studenţilor şi de a-i îndemna să vină către un domeniu de activitate din ce în ce mai important pentru economia naţională“, a declarat Găman.

Este nevoie de specialişti!

A investi în agricultură înseamnă a investi în învăţământul agricol pentru ca aşteptările evoluţiei pe plan agricol să poată fi îndeplinite. „Eu spun că, dacă am investi în agricultură, ar fi foarte bine pentru toată lumea care supravieţuieşte în România în momentul de faţă. Avem o resursă extraordinară pe care nu reuşim să o fructificăm aşa cum trebuie“, a declarat rectorul ASE, Pavel Năstase.

Decanul facultăţii, Dan Boboc, i-a asigurat pe tinerii studenţi că, dacă iau învăţătura în serios, rezultatele nu vor întârzia să apară. „La nivelul studiilor de licenţă termină, anual, în jur de 250 de studenţi, iar în cadrul celor trei programe de master termină în jur de 150 de studenţi. Peste 85% dintre absolvenţii facultăţii activează în domeniile pentru care sunt pregătiţi şi eficienţa lor se regăseşte mai ales în cadrul marilor companii, la nivelul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, la nivelul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură sau pe partea de distribuţie şi antreprenoriat.“

Studenţii au fost asiguraţi de suportul necesar şi din partea MADR: „Noi venim în sprijinul studenţilor şi prin colaborarea pe care o avem cu ASE-ul prin programele de practică. Prin colaborarea cu Direcţiile Agricole, APIA sau AFIR, primim studenţi pentru a efectua stadiile de practică alături de specialişti. Este nevoie de specialişti, este nevoie de oameni care să activeze în acest domeniu pe viitoarea programare, avem nevoie de tineri care să vină şi să sprijine efortul de absorbţie a fondurilor europene. Cererea este din ce în ce mai mare de specialişti în domeniul agricol“, a declarat Virgil Găman.

De ce aleg studenţii facultăţile cu profil agricol

Drept dovadă că agricultura este un domeniu cu un real potenţial atunci când vine vorba despre dezvoltarea economică naţională, absolvenţii de liceu aleg să se specializeze şi în domeniul agricol, iar în cazul studenţilor de la Facultatea de Economie Agroalimentară şi a Mediului, în partea de economică a agriculturii. Intrarea României în Uniunea Europeană a reprezentat un alt factor pentru alegerea făcută: „Din anul 2007, de când România a intrat în UE, există o foarte mare oportunitate pe partea de finanţare a dezvoltării regionale şi rurale de care România are nevoie. Vreau să lucrez în domeniu, îmi place şi consider că este potrivit pentru mine“, a declarat Ioana Todirică – masterand al Facultăţii de Economie Agroalimentară şi a Mediului.

Cel de-al doilea sector pe care această facultate pune accent este mediul. În cadrul specializărilor aferente, studenţii se pot pregăti într-un domeniu de care ar trebui să ţină cont fiecare cetăţean în parte. Acest lucru este evidenţiat de către şefa de promoţie a facultăţii, actual masterand în cadrul programului de masterat Economie Ecologică, Alina Pricoliciu: „Îmi doresc să mă dezvolt pe această parte a economiei şi protecţia mediului pentru că este un domeniu pe care, tind să cred, se pune accentul din ce în ce mai mult.“

Iniţiativă studenţească

Pentru bunul mers al lucrurilor este nevoie de o bună colaborare între mediul academic şi studenţi. Astfel, o parte dintre studenţi au pus bazele unei asociaţii studenţeşti, Asociaţia Studenţilor Facultăţii de Economie Agroalimentară şi a Mediului, ASEAM, care să-i ajute atât pe studenţi, cât şi pe profesori în transmiterea de informaţii şi pentru stabilirea proiectelor din afara planului de învăţământ.

„Ne-am gândit că studenţii facultăţii noastre nu au relaţie între mediul de afaceri sau profesori. Ne-am zis că este bine să luam iniţiativa pentru a dezvolta atât partea profesională, cât şi cea personală a studenţilor. Procedura înfiinţării asociaţiei a durat destul de mult, sunt multe instituţii la care trebuie să mergi să obţii diverse autorizaţii, am creat statutul, actul de înfiinţare, dar suntem bucuroşi că pe 15 septembrie am obţinut aprobarea juridică“, a declarat Alina Zaharia – preşedintele ASEAM.

Loredana Larissa Sofron

Gazele de şist vor pune pe butuci agricultura şi vor otrăvi lent populaţia României din cauza sutelor de substanţe cancerigene care se găsesc în compoziţia lichidului de fracturare, susţine Dimitrie Muscă, unul dintre cei mai mari fermieri din vestul ţării. Deja la Beba-Veche, în Timiş, în apropierea unei sonde de fracturare, concentraţia de arseniu în apă depăşeşte de două ori şi jumătate maxima admisă. În acest fel, culturile, laptele şi carnea animalelor sunt contaminate şi improprii consumului, susţine preşedintele Combinatului Agroindustrial Curtici. Mai mult, fermierii din vestul ţării sunt intimidaţi pentru a permite explorarea gazelor de şist pe proprietăţile lor. Urmăriţi mai jos prima parte a acestui interviu. Continuarea, în numărul următor.

– Domnule Muscă, există o reală îngrijorare în rândul fermierilor cu privire la explorarea gazelor de şist în zona de vest a ţării?

– Suntem îngrijoraţi pe bună dreptate. Avem un potenţial enorm pentru agricultură, producţii mari în cultura vegetală, zootehnie, industrie alimentară. Potenţialul pe care îl are societatea noastră, Agroholding, îl are toată lumea în zona de vest. Unii agricultori sunt mai mari, alţii mai mici, dar există îngrijorarea pentru toată lumea cu privire la exploatarea gazelor de şist.

– Grijile dumneavoastră se rezumă doar la gazele de şist?

– Trebuie să înţelegem un lucru – noi nu ne opunem exploatării zăcămintelor naturale ale ţării. Domnule, dacă există gaz natural, să fie exploatat gazul natural. Dar vă spun ceva – gazele naturale, ţiţeiul din partea de vest a României, pe toată porţiunea aceasta, Timiş, Arad şi Bihor, au fost înţesate de sonde pe vremea lui Ceauşescu, până în 1989. Pentru că ungurii dăduseră de această rezervă de ţiţei care era pe graniţă, au înţesat-o cu sonde, românii au făcut şi ei sonde. A fost o competiţie, care dintre aceste două ţări extrage mai mult ţiţei şi mai mult gaz. Pentru că s-au oprit aici înseamnă că nu există mai mult ţiţei şi mai mult gaz. Totuşi, acum se vrea exploatarea gazelor de şist.

– Cât de periculoase sunt pentru agricultură gazele de şist?

– Până nu am obţinut documentele şi informaţiile necesare, am fost cuminte şi mi-am văzut de treaba mea. Am văzut apoi o prezentare la nivel de ţară când au venit trei senatori din America şi au zis ce benefică este exploatarea gazelor de şist şi apoi a venit un doctor inginer, o specialistă în materie, care a spus cât este de toxic, chiar dacă sunt metode moderne. Şi am întrebat-o: «Doamnă doctor, ce metode moderne folosim, se mai foloseşte lichidul de fracturare sau nu?“ Şi mi-a zis: „Nu se poate fără lichidul de fracturare. Acesta înseamnă acel conţinut de substanţe chimice, nu ştiu câte sute se spune că sunt, care se introduc în pământ până la 3-4 kilometri în profunzime. Şi care, sigur, interferează cu apa şi atunci avem probleme. Vrând-nevrând, s-a spus clar, în forările care se fac un procent de 7% din aceste substanţe chimice sunt scăpate pe traseu, interferează cu apa freatică din pământ, iar apoi apa circulă în toate direcţiile.

Arseniul depăşeşte limita maximă admisă

– Aveţi un caz concret de poluare cu substanţe periculoase în urma exploatării gazelor de şist?

– Vă prezint un caz de actualitate. În 2012-2013, în Serbia, la un kilometru şi jumătate de graniţă, de fâşie, s-a instalat o sondă. Deci, nu prospecţiuni, ci, efectiv, exploatare. Ei bine, această sondă a poluat enorm de mult, există studii şi analize care demonstrează că aceste substanţe chimice ne otrăvesc. S-au făcut măsurători în apa potabilă de la Beba-Veche, judeţul Timiş. Acestea au indicat că înainte să funcţioneze sonda exista o concentraţie de 10 unităţi arseniu. Deci, o concentraţie care se încadra în caracteristicile unei ape de băut. După un an, apa miroase, nu mai poate fi băută. Au fost prelevate probe şi analizate la laboratorul din Arad. În urma analizelor s-a constatat că nivelul de arseniu a crescut la 26 de unităţi, lucru care pune în pericol sănătatea oamenilor. În această zonă apa nu mai este potabilă. Suntem revoltaţi, am făcut o societate non-profit, „Salvăm Câmpia de Vest a României“, dar sper să fim susţinuţi în demersul nostru.

Oamenii sunt ameninţaţi

– Deci, concentraţia este de 2,6 ori mai mare...

– Da, la această oră concentraţia de arseniu este de 2,6 ori mai mare. Gândiţi-vă că n-o să putem da vacilor din zona Beba-Veche apă minerală, ci apă din puţurile din subteran, iar acel conţinut de arseniu va fi introdus în laptele pe care îl beau bătrânii, copiii şi toţi oamenii din zonă. Această situaţie se înrăutăţeşte. Gândiţi-vă la evoluţia concentraţiei de arseniu doar într-un an de zile. Evoluţia este galopantă, iar oamenii nu mai ştiu ce să facă. Dreptul la viaţă, la proprietate şi la apărarea sănătăţii sunt garantate de Constituţie. Ne întrebăm: mai avem vreun drept în ţara asta?

– Care este situaţia acum în vestul ţării?

– Oamenilor le este frică pentru că sunt intimidaţi. Şi la noi în zonă au venit nişte şmecheraşi care le spun oamenilor: „Dacă nu ne daţi pământul să intrăm să facem explorare, atunci veţi fi daţi în judecată, veţi pierde procesul şi, bineînţeles, voi veţi plăti şi cheltuieli de judecată.“ Vedeţi cât este nesimţirea de mare. Să spui asemenea lucruri unor oameni bătrâni sau fără şcoală sigur că îi sperie. Ba mai mult, le spun oamenilor că au şi dreptul de servitute. Adică, dacă eu am un hectar de teren acolo, au dreptul să treacă peste hectarele mele şi să le folosească în explorare. Legea petrolului, aşa cum au încercat să o facă, ca să ne bage acum în instanţă, nu poate să încalce Constituţia ţării care spune că dreptul la viaţă, la proprietate şi dreptul la a ne apăra sănătatea sunt garantate. Cel puţin 85% din necesarul de gaz al României este asigurat din ceea ce se exploatează acum. De ce vrem neapărat să apelăm la gazele de şist? Probabil că sunt comisioanele mari, nu ştiu. Dar cine răspunde pentru sănătatea viitoarelor generaţii?

Principalele riscuri pe care le implică aplicarea tehnologiei prin fracturare hidraulică sunt: scoaterea din circuit a unor terenuri (densitatea medie fiind de 6 puţuri de foraj pe km2, la care se adaugă reţeaua de conducte pentru transport), riscul de contaminare a solurilor, poluarea sonoră, zgomotul produs de echipamentele de foraj şi cele de transport, utilizarea a zeci de mii de metri cubi de apă pentru fiecare foraj în detrimentul agriculturii (nivelul pânzei freatice scade, iar terenurile nu vor mai fi irigate).

Precedentele din SUA şi alte state arată că apa freatică şi sursele de apă potabilă sunt în pericol de contaminare, că există un risc seismic asociat, că se produce mobilizarea unor substanţe radioactive, a metanului şi a altor substanţe cu efect de gaze de seră.

Marius ŞERBAN

Cu ceva vreme în urmă am efectuat un circuit prin Turcia, pe traseul Bucureşti – Ruse – Edirne – Istanbul – Ankara – Cappadocia – Konya – Antalya – Rhodos (GR) – Kusadasi – Izmir – Canakkale – Ruse – Bucureşti.

Pe tot parcursul de peste 3.500 de kilometri, prin faţa ochilor s-a derulat ca într-un film panoramic un fascinant peisaj agricol, din care vă relatez câteva impresii.

O primă constatare este aceea că în Turcia se cultivă întreaga suprafaţă agricolă, oriunde este posibil, într-un mod cât se poate de logic şi eficient, cu diferite grade de intensivizare. Producţia principală şi secundară a culturilor de cereale, alte resurse furajere şi mai ales pajiştile permanente sunt integral valorificate prin păşunat, sectorul animalier fiind, de asemenea, bine dezvoltat. Acolo unde se poate ara terenul se cultivă cu prioritate cereale pentru boabe în condiţii de neirigare pe vaste întinderi din Podişul Anatoliei. Cerealele păioase, alături de porumbul pentru boabe, sunt cultivate şi în condiţii de irigare, prioritate având în irigat culturile legumicole de câmp şi mai ales în spaţii protejate (solarii, sere, etc).

În spaţiile protejate ale serelor modernizate dintre Munţii Taurus şi Marea Mediterană într-un climat mai blând din Antalya se obţin până la patru recolte de legume pe an, la preţuri foarte scăzute, cu care se inundă în prezent piaţa europeană.

Urmează apoi terenurile cu soluri scheletice sau în pantă accentuată, cu vaste plantaţii de pomi fructiferi dintre care se remarcă piersicul, rodia, smochinul, portocalul, lămâiul, migdalul, măslinul şi altele, cel mai adesea în sistem irigat – prin picurare. La fel ca legumele, vor fi disponibile pentru export şi fructele din această ţară, întrucât suprafeţe imense de plantaţii tinere vor intra pe rod în viitorul nu prea îndepărtat.

Nu se întâlnesc niciunde plantaţii de pomi fructiferi, vii sau arbori pentru combustibil pe terenurile unde se poate cultiva cereale sau legume. Pe terenurile unde nu se poate ara sau planta specii lemnoase din cauza substratului pietros, vegetaţia ierboasă şi arbustivă se păşunează cu diferite specii de animale, îndeosebi oi şi capre cu încărcătură neverosimil de mare.

Văzând aceste zone, te întrebi cu ce se hrănesc animalele în locuri aproape lipsite de vegetaţie?! La fel este valorificată iarba din mirişti după recoltarea cerealelor şi tot ce este verde şi consumabil ca furaj pentru animale. Am întâlnit suprafeţe mari de culturi furajere irigate, îndeosebi lucernă, în zonele unde există ferme cu vaci de lapte. Se pare că fânul de lucernă sub formă de baloţi pentru vânzare este o afacere prosperă de mare perspectivă în unele zone favorabile acestei culturi. Pe terenurile cu exces de umiditate din luncile unor râuri sunt amenajări pentru cultura orezului pe mari suprafeţe.

Producţia de cereale este depozitată în silozuri mari, moderne, de unde în bună parte este utilizată ca furaj în special pentru fermele zootehnice de creştere a păsărilor şi îngrăşare a tineretului ovin şi caprin, ştiut fiind că populaţia majoritar musulmană nu consumă carne de porc.

Rămâi uimit să vezi silozuri metalice strălucind în razele soarelui pe terenuri agricole slab productive şi nu departe de acestea adăposturi de dimensiuni considerabile, unde mii de păsări şi animale convertesc furajele în carne, ouă şi alte produse de primă necesitate.

Acumulări mari de apă dulce şi sistemele moderne de irigaţii cu „picătura“ sunt prezente la tot pasul în acest climat mai arid cu influenţe mediteraneene.

Grija pentru rodnicia pământului este observată pretutindeni. Cele mai multe construcţii de locuinţe sau alte destinaţii se fac pe terenuri neproductive, în special stâncării.

Iată doar câteva dintre impresiile fugare despre agricultura acestei ţări al cărei exemplu este demn de urmat mai ales de noi, cei care de două decenii am bulversat agricultura performantă a trecutului sub umbrela tranziţiei prost înţelese şi aplicate. Fărâmiţarea terenurilor agricole, distrugerea infrastructurii pentru irigaţii, desecări etc., demolarea marilor combinate de creştere a animalelor, încetarea fabricării tractoarelor şi maşinilor agricole n-au făcut decât să întoarcă o economie în plină dezvoltare cu cca cinzeci de ani înapoi. Oare a mai făcut cineva aşa? Cred că suntem unici prin modul de a ne ruina şi vinde ce-a mai rămas.

Teodor MARUŞCA

Din Groenlanda până în Alaska fermierii circumpolari se confruntă cu condiţii climatice neiertătoare şi teritorii dificile care impun eforturi logistice deosebite şi au, în general, o istorie economică bazată pe combustibil ieftin şi alimente expediate din exterior. Agricultura pare aproape imposibilă în asemenea condiţii, însă, aşa cum vom descoperi în continuare, pentru a face agricultură în preajma Cercului Polar ai nevoie în primul rând de curaj.

Grădinile comunitare din Yellowknife

În Yellowknife, cea mai importantă aşezare umană din nord-vestul Canadei, Lone Sorensen creşte legume de mai bine de 20 ani. La mijlocul anilor ’90 Sorensen, originară din Danemarca, a fondat un grup local de advocacy pentru alimente numit Northern Roots (n.r. Rădăcini Nordice).

„Printre prejudecăţile larg răspândite pe mapamond se numără şi faptul că oamenii cred că nu se poate creşte nimic aici“, a spus Sorensen. Nu numai că este fals – Sorensen creşte în prezent conopidă, broccoli, varză, cartofi, dovlecei şi mazăre afară şi roşii, vinete, castraveţi şi mentă într-o seră –, dar locuitorii din Yellowknife chiar îşi creşteau odinioară propria lor hrană. În anii 1930 au fost deschise minele de aur şi grădinile localnicilor erau suficiente pentru a aproviziona muncitorii cu verdeţuri şi cartofi. Însă combustibilul ieftin de după cel de-al Doilea Război Mondial a condus la o dependenţă de bunuri transportate din exterior şi agricultura locală şi-a diminuat mult capacităţile. Lone Sorensen nu por­neşte acum o revoluţie verde la Cercul Polar. Ea doar o resuscitează.

Sorensen a creat programe de grădinărit în şcolile locale şi în comunităţile dimprejur şi predă în ateliere de grădinărit pentru adulţi. În această vară, Yellowknife a găzduit o piaţă săptămânală a fermierilor şi noi colective de grădinărit se pare că au ţâşnit peste tot în oraş. Ca şi în Iqaluit (n.r. vezi numărul 16), gheţarii ultimei ere glaciare au erodat teritoriul, aşadar obţinerea de sol bun este problematică. Există sol în deltele râurilor, dar cei mai mulţi nu au acces la aceste zone şi îşi procură solul de la contractori, un sistem care nu este neapărat ecologic-durabil. Cu toate acestea, Sorensen crede că Yellowknife poate depăşi obstacolele şi, în cele din urmă, va adăposti suficiente grădini comunitare pentru consumul local.

„Este ceva aproape magic ce se întâmplă în interiorul creierului atunci când oamenii gustă alimente locale cultivate fără otrăvuri sau pesticide“, spune Sorensen. „Există o întreagă generaţie care nu a avut niciodată această experienţă.“

Fermier în Groenlanda

Un strat gros de gheaţă acoperă 80% din Groenlanda, dar pe coasta de sud-vest curenţii calzi aduc temperaturi de vară, iar lumina zilei durează până la 24 ore. Acum o mie de ani, vikingii aveau ferme aici şi o mare parte din secolul trecut mulţi groenlandezi au avut ferme, concentrându-se mai ales pe creşterea oilor şi cultivarea cartofilor. Cu toate acestea, există probleme agricole comune la Cercul Polar: sol sărac, climă imprevizibilă şi costuri ridicate de aprovizionare.

Recent, Groenlanda s-a confruntat cu o nouă problemă: lipsa apei. Schimbările climatice au condus aici la veri tot mai calde şi uscate.

Aqqalooraq Frederiksen, şeful Serviciului de Consiliere în Agricultură din sud-vestul Groenlandei, este membru al comunităţii inuite şi a crescut la o stână. Cea mai mare parte din cele 20.000 de oi ale naţiunii sunt crescute în fiorduri, unde versanţii abrupţi şi malurile accidentate au efectul unor garduri naturale. Cu toate acestea, câmpurile sunt umplute cu pietre, iar furajele sunt importate din Danemarca. Frederiksen spune că mai multe ferme din zonă experimentează cu salata verde, varza şi cartofii. „Noi încercăm să dezvoltăm agricultura în sud-vestul Groenlandei, spune Frederiksen, dar avem nevoie de mai mulţi bani.“

Dr. Peter Stougaard, un microbiolog de la Universitatea din Copenhaga, este mult mai optimist. El a descoperit că o anumită bacterie prezentă în cartofii Groenlandezi apără cartoful de ciupercile patogene care pot distruge culturi întregi în Danemarca. Deşi el se teme că încălzirea globală ar putea afecta bacteria, Stougaard crede Groenlanda ar putea creşte cu succes producţia

de cartofi şi alte culturi. Întrebarea este: sunt poporul şi guvernul din Groenlanda pregătiţi pentru asta? „Există un potenţial mare, dar în momentul acesta nu este urmărit, a spus Stougaard.“

Există un fermier care creşte cu succes mai bine de 20 soiuri diferite de legume în Groenlanda, un danez voinic pe nume Sten Pedersen. Ferma lui, fondată în 1977, se află într-un fiord izolat, la 43 mile în sudul oraşului Nuuk, capitala Groenlandei. În ideea de a compensa pentru recentele veri secetoase, Pedersen a construit propriile sisteme de colectare a apei, pentru consum domestic şi irigare. El foloseşte resturi de peşte şi alge ca îngrăşământ şi doarme într-o structură mică în mijlocul grădinii sale, care conţine napi, varză, verdeaţă, conopidă, trei tipuri de cartofi, trei tipuri de ceapă, spanac, pătrunjel, cimbru, rubarbă, ţelină, sfeclă, morcovi şi da, chiar căpşuni.

„Este un teren foarte special, a spus Pedersen, toate legumele sunt dulci, chiar şi ridichile şi napii. Ar trebui să gustaţi.“

Agricultură în Alaska

În 1983, Bryce Wrigley s-a mutat din Idaho în Delta Junction, Alaska pentru a creşte orz. S-a confruntat imediat cu provocări. Nu avea unde stoca cerealele, nimeni nu se oferea să le cumpere, iar piesele de schimb pentru utilaje erau aproape de negăsit. Partea bună? Nu îşi făcea deloc griji în legătură cu dăunători precum gărgăriţele.

Wrigley creşte şi acum orz în maiestuosul decor al Alaskăi, dar izolarea faţă de stat şi imaginile cu oameni înfometaţi după uraganul Katrina l-au determinat să se întrebe cât ar trebui Alaska să aştepte pentru a primi alimente în cazul unui dezastru natural. Există multe modalităţi de a ajunge la dezastru în Alaska, de la vulcani, furtuni de iarnă necruţătoare şi cutremure la evenimente cum ar fi cel din 1989, când portul de Anchorage pur şi simplu a îngheţat.

„La temperaturi foarte scăzute corpul restricţionează fluxul de sânge către extremităţi pentru a păstra calde organele vitale“, a explicat Wrigley. „Traduceţi că pentru naţiune şi Alaska este o extremitate.“

Aşadar, Wrigley, care este preşedinte al Biroului Alaska Farm, a ridicat în consilii problema securităţii alimentare. Dar când a adus preocuparea sa în atenţia statului a aflat că ideea lor de securitate alimentară nu a fost să intensifice agricultura, ci să depoziteze kituri de masă-instant în valoare de 4 milioane de dolari.

Wrigley nu mai aşteaptă acţiuni legislative. În adevăratul spirit al Alaskăi, el a decis să o facă singur. În 2011 a clădit o moară de orz, iar acum vinde făină şi produse conexe din orz în aproximativ 20 de supermarketuri din jurul Americii sub propria marcă, Compania de Făină din Alaska.

Sorin STAICU

Pe un fiord înceţoşat din Groenlanda, la numai câţiva kilometri de cel de-al doilea corp de gheaţă ca mărime de pe planetă, Sten Pedersen creşte căpşuni. Yellowknife, un oraş canadian plasat cu 320 mile mai jos de Cercul Arctic, găzduieşte în fiecare vară o piaţă a fermierilor. O seră în Iqaluit, capitala vastului teritoriu canadian inuit din Nunavut, este producătoare de spanac, varză, ardei şi roşii. Nu avem o estimare precisă a numărului acestor exploa­taţii, cert este însă că agricultura din tundra îngheţată are parte de o dezvoltare fără precedent.

Motivele sunt multe. Pentru început, clima se schimbă. În ultimii 100 de ani temperaturile arctice au crescut de două ori mai repede decât media la nivel global. Dieta multor popoare indigene din regiunea arctică este, de asemenea, în schimbare. Cei care consumă carne în mod tradiţional, grupuri precum inuiţii, consumă acum mai multe cereale şi legume. Şi, aşa cum se întâmplă mai în sud, în Uniunea Europeană, Statele Unite şi Canada, există o cerere mare pentru produsele alimentare cultivate şi procesate pe plan local.

Poate cel mai important este faptul că comunităţile arctice şi subarctice sunt izolate. Legumele şi alte alimente sunt transportate pe distanţe lungi şi ajung să coste o avere: 28 dolari pentru un cap de varză în unele cazuri. Pe deasupra, aceste lanţuri de aprovizionare sunt vulnerabile la capriciile regiunii, inclusiv viscol, cutremure, vulcani şi greve de transport maritim.

„Oamenii de aici sunt conştienţi de faptul că le-ar putea fi tăiat foarte uşor contactul cu exteriorul“, spune dr. Milan Shipka, director asociat al Staţiunii Experimentale pentru Agricultură şi Silvicultură de la Universitatea din Fairbanks, Alaska şi unul dintre coordonatorii unei conferinţe recente asupra agriculturii circumpolare. „Momentan, avem un singur mare drum care ajunge în Alaska“, explică Shipka. „Cu ani în urmă acest drum a fost distrus în timpul unei furtuni şi în vreo două zile rafturile cu alimente proaspete erau aproape goale în toată regiunea.“

Serele din Nunavut

Singura modalitate de a obţine legume pentru cele 29.000 de persoane din Nunavut, dintre care 85 la sută sunt inuiţi (eschimoşi), este cu vaporul sau cu avionul. Dar nave vin doar de câteva ori pe an, iar ceaţa de vară şi furtunile de iarnă ţin avioanele la sol săptămâni în şir lăsând magazine neaprovizionate cu alimente esenţiale, cum ar fi lapte şi pâine. Alimente sunt, de asemenea, şocant de costisitoare.

În această vară activişti s-au adunat în faţa magazinelor alimentare din mai multe comunităţi Nunavut, inclusiv Iqaluit, capitala teritoriului, cerând alimente mai ieftine. Grupul de advocacy pentru siguranţă alimentară Feeding My Family (Hrana Familiei Mele) are fotografii pe pagina de Facebook cu cutii de suc de portocale de 14 dolari ​şi fripturi îngheţate la preţul de 55 dolari. Un raport recent prezentat legislativului Nunavut a declarat că aproape trei sferturi din preşcolarii inuiţi trăiesc în case nesigure din punct de vedere alimentar.

„Niciun copil nu trebuie să meargă la culcare fără mâncare“, a postat recent pe Facebook Leesee Papatsie, lideră a numitului grup de activism. „Nu ne putem baza pe guvern“, a adăugat ea. „Vom face modificările noi înşine.“

Unele proiecte locale sunt pe cale de a demara. Antreprenorul Nathan Lawlor are planuri de a construi în comunitatea Nunavut din Pangnirtung o serie de cupole geodezice, care, spune el, va produce mai mult de 3.000 de kilograme de fructe şi legume pe an. Deşi Lawlor mai are de lucru înainte ca proiectul său să devină o realitate, ideea lui mută dialogul în jurul securităţii alimentare. Şi există precedente.

Agricultură, mediu şi comunitate

În Inuvik, o comunitate din nord-vestul Canadei, o veche arenă de hochei a fost transformată într-o seră pe mai multe niveluri ce creşte cu succes fructe şi legume de mai bine de un deceniu. Şi în Iqaluit, o comunitate cu o seră mult mai mică, se mândreşte cu producţii importante de roşii, ardei, spanac, gulii, ridichi şi morcovi.

„În probleme de securitate alimentară, fiecare detaliu contează“, spune Suzanne Etheridge, trezorier al Societăţii Agricole Comunitare din Iqaluit. Deşi temperatura medie în luna ianuarie este de -26° Celsius, în iunie şi iulie zăpada dispare, iar soarele stă pe cer până la 18, 20 de ore pe zi.

Temperaturile de vară scad ocazional sub zero, dar butoaie cu apă menţin aerul cald în seră şi acoperitoarele din plastic protejează culturile vulnerabile, cum ar fi ardeiul. Vara, în zilele de vineri, membrii organizează partide de cules şi la sfârşit de săptămână livrează legume la un adăpost pentru săraci, precum şi către un cămin de bătrâni.

Solul pentru seră trebuie să fie expediat din sudul Canadei şi întreţinerea este costisitoare, ceea ce înseamnă preţuri încă prea mari pentru localnici. O altă problemă este tradiţia. Afară de alge marine, fructe de pădure şi anumite plante, verdeţurile şi legumele nu au făcut niciodată parte din dieta inuiţilor. „Chiar dacă varza costa 2 dolari“, a declarat pentru presa canadiană Jennifer Wakegijig, o nutriţionistă din Nunavut, „nu există nicio garanţie că mamele vor cumpăra“.

În replică, Etheridge a subliniat că aceste norme culturale se schimbă. Societatea agricolă condusă de domnia sa are acum membri inuiţi. „Nu se pune problema ca inuiţii să fie împotriva cultivării alimentelor“, spune Etheridge. „Ei au pur şi simplu nevoie să afle mai multe despre cum se face. Inuiţii încearcă acum să se adapteze şi ştim foarte bine că sunt deosebit de buni la asta.“

În pofida dificultăţilor

Din Groenlanda până în Alaska, fermierii arctici se confruntă cu un climat şi un teritoriu dificil care impune eforturi logistice deosebite şi are o istorie economică bazată pe combustibil ieftin şi alimente expediate din exterior. Dar, de fapt, ai nevoie în primul rând de curaj pentru a creşte alimente în zone atât de nordice.

Însă, nici acesta nu e de ajuns la Cercul Arctic, cum nu este de ajuns nici aici, în România, unde problemele logistice nu cântăresc cât cele financiare şi poate nici cât problemele ce ţin de mentalitate.

În contra-exemplu, o comunitate măruntă, o mână de eschimoşi care se confruntă cu cel mai dur mediu posibil pentru agricultură, reuşeşte să facă minuni, preţuind fiecare resursă – cât de mică – ce le este pusă la dispoziţie.

În numărul următor al revistei Lumea Satului ne propunem o nouă plimbare pe meleagurile arctice. Vom explora împreună exemplul american şi pe cel oferit de fiordurile misterioase ale Groenlandei şi vom afla cum spiritul uman poate izbândi în pofida oricăror piedici ridicate de Mama Natură.

(Va urma)

Sorin STAICU

Parte a unei informări corecte şi o cheie preţioasă pentru obţinerea unei agriculturi performante este expunerea la informaţii actuale şi la previziuni pertinente, emise de profesionişti performanţi. Noul director general al companiei Adama Agricultural Solutions în România, dr. Dimitris Drisis, oferă, în exclusivitate pentru Lumea Satului, un interviu care ilustrează optimismul profesional cu care domnia sa priveşte viitorul agriculturii româneşti.

Interviu în exclusivitate cu dr. Dimitris Drisis, noul director general al companiei Adama Agricultural Solutions în România

– De la începutul lunii iunie sunteţi noul director general al companiei Adama Agricultural Solutions în România. Cu ce experienţă vă mândriţi în domeniul protecţiei plantelor?

– Am avut privilegiul să lucrez în ultimii 20 de ani în industria de protecţie a plantelor, seminţe şi îngrăşăminte, pentru mai multe companii şi în diverse regiuni geografice. O perioadă interesantă pentru mine a fost între anii 2005-2008, când, în calitate de director de marketing pe Europa al companiei Monsanto, am gestionat brand-ul Roundup în Europa, cel mai mare brand din industria de protecţie a plantelor. Recâştigarea valorii unui brand într-o piaţă de desfacere dificilă, reinventarea francizei Roundup, plusul de valoare pentru fermier dat de beneficii crescute (ca rezistenţa la spălare – la apa din precipitaţii, irigaţii etc. –, clasificarea toxicologică şi viteza de acţiune), precum şi fundamentarea unei strategii de diferenţiere pentru un brand care încă aduce câştiguri financiare reprezintă o poveste pe care o pot spune nepoţilor mei. Cea de-a doua poveste de spus nepoţilor va fi experienţa de la Adama în România.

– După ce în 2011 pachetul majoritar de acţiuni (60%) al companiei Makhteshim Agan Industries a intrat în posesia ChemChina, la începutul acestui an compania a primit un nou nume: Adama Agricultural Solutions. Adama, în limba ebraică, înseamnă pământ, sol, iar alegerea unui termen ebraic sugerează că, deşi compania nu mai este listată la Bursa de Valori din Tel Aviv, identitatea şi pedigree-ul companiei nu au suferit modificări. Cum comentaţi această perspectivă?

– Daţi-mi voie să vă contrazic. Este o nouă eră pentru noi. Trecem de la o companie furnizoare de produse chimice de top la o companie furnizoare de soluţii pentru agricultură.

Un nume nou va uni diversele entităţi de pe întregul glob, o nouă identitate globală, o strategie unică globală concentrată pe simplitate, calitate şi valoare adăugată pentru fermieri, un portofoliu nou, un program important de cercetare şi dezvoltare. Compania devine un actor internaţional important şi se pregăteşte pentru listarea la Bursa de Valori din New York, alături de companii mari din industria noastră. Este dorinţa noastră cea mai mare ca ADAMA să devină o companie globală care să ofere noi perspective pentru dezvoltarea industriei şi pentru o cercetare şi dezvoltare unică, prin intrarea pe piaţa din China. Văd o companie diferită, cu legături globale mai bine dezvoltate şi un loc atractiv de muncă.

– În ceea ce priveşte comunicarea cu clienţii, dar şi cu celelalte categorii de public ale companiei, ce pregătiţi pentru această a doua jumătate a anului?

– Cel mai important eveniment al anului, nu numai pentru a doua jumătate a acestuia, va fi lansarea oficială în România a noului nume de brand al companiei, eveniment ce va avea loc în septembrie. Din punctul de vedere al portofoliului, pentru campania de toamnă avem pregătit un nou produs: Sultan Top, erbicid pentru rapiţă.

– Tot este vehiculată în presa internaţională ideea că ne aflăm, la nivel planetar, în pragul unei crize alimentare. Ce rol joacă tehnologiile de protecţie a plantelor în prevenirea unei astfel de crize?

– Aceasta este o viziune veche: argumentele lui Malthus, un economist pesimist, ca să spunem doar atât, a dus la inovarea din domeniul cercetării şi dezvoltării din agricultură. Argumente care încă provoacă la inovare şi cercetare, dovedind că teoria lui a fost greşită, cel puţin în ultimii 200 de ani. În acest moment sunt trei cauze care duc la o cerinţă mai mare pentru o producţie agricolă mai mare:

1. Creşterea populaţiei, mai ales în ţările în curs de dezvoltare care au o producţie agricolă scăzută, istoric vorbind.

2. Creşterea cererii pentru hrană de origine animală în ţările în curs de dezvoltare (China şi India). Aşa cum ştim, cererea de hrană de origine animală şi ulei creşte direct proporţional cu PIB-ul unei ţări.

3. Şi, de asemenea, cererea pentru biocombustibil.

Din punct de vedere biologic, pentru a produce mai mult este nevoie de plante de cultură care au caracteristici genetice de producţie mari, dar şi de un mod eficient de a le proteja de atacul agenţilor patogeni. De aceea protecţia plantelor are un rol foarte important. Pe de altă parte, este o industrie controversată pentru mulţi oameni, dar de multe ori mă întreb cum ar fi viaţa din zilele noastre fără o protecţie a plantelor eficientă şi fără o îmbunătăţire continuă a seminţelor.

– Vă invităm să transmiteţi un mesaj fermierilor din România.

– Fermierii din România fac agricultură în ţara potrivită. Toate condiţiile pot transforma România în „grânarul Europei“. Recoltele pot fi din ce în ce mai mari, iar agricultura va fi sprijinită în continuare de UE. Cu o tehnologie profesională, agricultura va deveni o ramură competitivă a economiei naţionale.

Sorin STAICU

Este binecunoscut faptul că în municipiul Braşov este „localizată“ inima cercetării în domeniul cartofului şi sfeclei de zahăr. Şi asta în condiţiile în care cartoful este considerat „ce-a de-a doua pâine a românului.“ Şi nimeni nu ar fi mai potrivit la o discuţie despre starea cartofului românesc dar şi a altor culturi în anul 2014 decât Sorin Chiru, directorul general al Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Cultura Cartofului şi Sfeclei de Zahăr din Braşov.

– Cum vi se pare, dumneavoastră ca specialist, că este acest an, 2014, pentru cultura cartofului?

– Pot să spun că, din punctul de vedere al condiţiilor climatice, anul 2014 este unul care se abate de la normalitate în ceea ce priveşte modul de dispunere a precipitaţiilor şi temperaturilor. Vreau să precizez că institutul nostru, pe lângă cercetarea cartofului şi a sfeclei de zahăr, mai are implementat – datorită structurii activităţii din institut, şi sistemul de rotaţie a culturilor impus de producerea cartofului de sămânţă – şi producere de cereale şi plante furajere precum şi plante medicinale. Deci funcţionăm într-un spectru mai larg, de aceea ne interesează diferitele influenţe ale climei asupra tuturor speciilor care se află la noi în studiu. Revenind la cartof şi sfecla de zahăr, pentru acestea, până acum, am avut un an apropiat de normal pentru că au fost precipitaţii şi temperaturi oarecum optime pentru zona noastră pentru aceste culturi. În schimb, am avut ceva probleme cu cerealele. Şi spun asta pentru că de peste 30 de ani nu au mai fost întrunite condiţiile pentru atacul de „rugină“, în special de „rugină galbenă“. Acest fapt ne-a impus un sistem de control şi de protecţie a cerealelor la un nivel nemaiîntâlnit până acum. Şi asta în condiţiile în care noi testăm aici peste o sută de linii de cereale din creaţiile Institutelor de Cercetare de la Fundulea şi de la Turda. Aşadar a fost un an deosebit de intens din punctul de vedere al protecţiei culturilor de grâu şi triticale (soi de grâu – nr.), unde am afectat deja trei tratamente. Şi pot să spun că am controlat foarte bine toate aceste aspecte privind protecţia plantelor.

– Se spune că la fiecare examen care te supune natura este o sursă de învăţăminte pentru anii viitori. Dacă ar fi să tragem o concluzie pe acest an, pe care îl percepeţi totuşi ca un an dificil, solicitant pentru agricultori, care ar fi principala învăţătură pe care o tragem?

– Fiecare an reprezintă o competiţie pentru noi ca cercetători, iar anul 2014 reprezintă din acest punct de vedere o provocare. De exemplu, în luna mai precipitaţiile au ajuns şi la 110 de litri pe metru pătrat în zona noastră, aproape suficient să refacă deficitul de apă din sol din anii anteriori. Dar acest lucru a însemnat şi o aplicare corespunzătoare a verigilor tehnologice.

Noi am solicitat de multă vreme deplasarea mai înspre primăvară a unor lucrări, în special la cartofi, astfel încât plantatul să se realizeze în aprilie pentru că acum sunt condiţii climaterice prielnice şi culturile de cartofi beneficiază la maximum de acestea. Şi asta în condiţiile din a doua jumătate a acestei luni şi în prima jumătate a lunii iulie, când se preconizează a fi o vreme mai secetoasă. Asta în primul rând…

În al doilea rând s-a observat, în aceste condiţii climaterice dificile, ce importanţă au materialele de plantat şi semănat care aparţin categoriilor superioare ce beneficiază de sămânţă certificată şi nu luată cine ştie de unde. În al treilea rând, îmi permit să spun că factorul uman contează deosebit de mult pentru că acolo unde există experienţă poţi să iei şi decizii bune în condiţii extreme. Dacă ne uităm pe geam, dimineaţa e senin ca apoi, în câteva ore, vremea să se schimbe radical. E nevoie să iei decizii rapid, de exemplu cum să faci tratamentul culturilor – terestru sau aerian sau să iei alte decizii vitale rapid.

– Strict din punctul de vedere al activităţii de cercetare, care ar fi principala problemă cu care vă confruntaţi?

– Se ştie că nu poţi face cercetare fără bani, iar asta ar fi una dintre problemele noastre permanente. Dar trebuie să recunosc că în ultima perioadă de timp, noi, ca Institut Naţional, am beneficiat de un suport venit din partea Ministerului Educaţiei Naţionale sub forma unor proiecte care au avut o influenţă foarte bună asupra activităţii noastre. De asemenea, ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a desfăşurat un ciclu de proiecte cu caracter aplicativ care s-au derulat până anul acesta şi sigur va derula un ciclu nou începând cu toamna acestui an pe perioada 2015-2020. Trebuie să privim adevărul în faţă: fără investiţii nu se obţin rezultate în cercetare. În acelaşi timp trebuie să recunosc că Institutul nostru a avut o situaţie mai bună decât altele similare deoarece noi am beneficiat de investiţii de 3 milioane de euro, bani de la Guvernul României şi de la Banca Mondială. Cu aceşti bani am realizat modernizarea completă a tuturor facilităţilor de cercetare cu o dotare de ultimă oră a laboratoarelor. Din păcate, doar noi şi alte câteva instituţii de cercetare am beneficiat de astfel de fonduri, dar marea majoritate, la nivel naţional, nu au avut parte de fonduri suplimentare consistente. Adevărul este că fără o luptă permanentă nu poţi obţine fonduri în ziua de astăzi şi mă refer aici la fondurile structurale. Vestea bună este că, începând cu anul 2015, prin Politica Agricolă Comună (PAC), pentru prima dată este alocată pentru agricultură o sumă foarte mare de bani. Este vorba de 4,5 miliarde euro alocaţi pentru cercetarea cu caracter aplicativ, ceea ce nu este puţin lucru.

– Agricultorii din toate domeniile, deci şi cultivatorii de cartofi, se plâng că marea lor problemă rămâne valorificarea culturilor. Şi asta pentru că, spre deosebire de noi, agricultorii europeni, pot să trimită în flux continuu către hypermaketuri propria producţie, fiind într-o concurenţă acerbă cu producătorii autohtoni care poate nu sunt la fel de bine organizaţi. Se întrevede o rezolvare a problemei?

– Este o problemă extrem de importantă însă, din păcate, mai este mult de lucrat. Şi asta pentru că pe această piaţă comunitară orice camion poate să ajungă într-o zi şi o noapte din Germania, Franţa sau Olanda la noi în ţară, competiţia fiind acerbă pe această piaţă a cartofului. Şi sunt probleme pentru că în ceea ce priveşte depozitarea cartofului trebuie îndeplinite anumite condiţii. Totuşi, la ora actuală, comparativ cu anii trecuţi, s-a mai îmbunătăţit situaţia în sensul că s-au mai creat, în special de către tinerii fermieri, o serie de depozite de până la 5.000 tone de cartofi, s-a mai îmbunătăţit baza logistică pentru a păstra aceşti cartofi, dar încă nu este suficient. Şi aici este vorba şi de politica de piaţă în sensul că este greu să te impui într-un lanţ de supermarket-uri dacă nu ai producţie constantă în ceea ce priveşte atât calitatea culinară, cât şi a aspectul mărfii pe fondul unei structurări clare a soiurilor. Şi aici intervine rolul extrem de important al organizaţiilor interprofesionale de pe piaţa cartofului, cum ar fi Federaţia Naţională Cartoful din România, pentru că altfel este foarte greu pentru micul fermier să intre pe o piaţă puternic concurenţială. 

Gheorghe Verman

•  Zona de expunere în aer liber
•  Zona de demonstrații cu mașini agricole
•  Zona de loturi demonstrative pentru principalele culturi agricole

Problemele din zootehnia românească nu există de ieri, de azi, ci de ani buni. „Dacă Guvernul sau ministrul Agriculturii ar asculta vocea fermierilor cu totul altfel ar sta lucrurile“, este de părere Mozes Otvos, un fermier din Sfântu Gheorghe. Acesta susţine, în interviul acordat revistei Lumea Satului, că statul ar trebui să ajute mai mult zootehnia locală, dacă vrem să ajungem performanţi şi să avem asigurată hrana pentru populaţie. Altfel, n-o să avem mâncare nici pentru noi, darmite să mai exportăm.

– Bălţata Românească este foarte căutată de chinezi. Ce părere aveţi despre programul de export anunţat de Guvern?

– Cred că este un program bine conceput şi toţi fermierii care deţin această rasă trebuie să înţeleagă că are viitor. Eu sunt de părere că Guvernul şi ministrul Daniel Constantin au avut intenţii bune, dar există o problemă: faptul că noi trebuie să asigurăm cele 500.000 de capete de Bălţată Românească.

– Avem suficiente animale pentru export?

– În momentul de faţă nu avem suficiente animale. În total sunt în România 1,2 milioane de capete. În 2008, când s-a făcut înscrierea pentru subvenţii, au fost 1,6 mil. de capete. Dacă China vrea 500.000, aceasta înseamnă aproape jumătate din efective. Aici trebuie să ne gândim şi să dezbatem ce trebuie făcut. Pentru ca toată lumea să ţină viţica sunt necesari trei ani până ajunge gestantă. Dacă Guvernul dă o hotărâre ca această junincă să primească un ajutor de stat, atunci putem să realizăm programul. Dacă Guvernul nu se gândeşte că trebuie ajutaţi crescătorii de taurine, atunci nu se poate rezolva.

– Subvenţia ajunge la timp?

– Noi avem o fermă cu 60 de vaci din rasa Bălţata Românească. Din păcate, nu suntem ajutaţi aşa cum trebuie, iar subvenţia nu este acordată la timp. Poţi să faci cheltuieli, dar dacă nu poţi să-ţi programezi activitatea şi dacă nu primim subvenţia la datele stabilite, noi nu putem să asigurăm condiţiile necesare pentru creşterea animalelor şi nu putem să menţinem efectivele pe care le doresc cei din Guvern şi de la Ministerul Agriculturii. Noi suntem executorii. De noi depinde dacă statul poate să asigure sau nu animalele cerute de chinezi. Dacă statul nu dă un ajutor mult mai mare decât s-a acordat până în prezent, atunci programul nu se poate realiza. Acesta este bun şi ne interesează. Noi deja am fost la Semtest Târgu-Mureş să ducem nişte sperme superioare care să asigure rase corespunzătoare atât de lapte, cât şi de carne, să nu se bată joc de nimeni. Cred că dacă Guvernul ne înţelege pe noi – şi ministrul Agriculturii are o colaborare strânsă cu toţi crescătorii de taurine din România –, atunci vom putea rezolva această problemă. Noi deja am asigurat şi nişte rase de porci, am asigurat şi tineret ca să putem să îndeplini condiţiile să avem rase corespunzătoare, aşa cum a prevăzut Guvernul nostru.

– Cum vedeţi ajutorul de la Guvern?

– Ajutor de stat. În 2012 a fost prevăzută suma de 95 mil. de euro, bani pe care nu i-am primit în totalitate. În 2013 au fost prevăzute 155 mil. de euro pentru rasa de carne, plus 30 milioane de euro pentru lapte. Dacă luăm în considerare aceste sume, banii nu sunt suficienţi pentru subvenţie şi oamenii nu sunt mulţumiţi. În primul rând trebuie să fim mulţumiţi noi, crescătorii şi producătorii agricoli. Pentru 2014 sunt prevăzuţi 129 mil. de euro pentru rasa de carne şi 24, aproape 25 mil. de euro pentru rasa de lapte. Dacă pentru 2014 nu primim 195 milioane de euro, sumă care să fie împărţită şi pentru lapte, şi pentru carne, atunci în 2020 aproape că nu o să mai primim nimic. Subvenţia este necesară pentru ca oamenii să aibă încredere în Guvern, în Ministerul Agriculturii. Doar aşa crescătorii vor lupta să aibă cât mai multe animale. 

– Când pot începe exporturile în China cel mai devreme?

– Şi acum mai sunt oameni care au de vânzare animale, noi trebuie să intrăm în fiecare judeţ să vedem ce efective avem. Asociaţiile judeţene împreună cu ceilalţi crescători şi asociaţiile locale trebuie să facă o estimare, să vedem cât avem noi şi cât rămâne, că degeaba vindem totul şi rămânem fără niciun animal. Aici alta este problema: China vine şi vrea să cumpere ferma. Concret, dacă o luăm aşa, că ei vor să cumpere şi noi vrem să vindem pământul, aşa nu se poate. Noi în România suntem destul de pregătiţi. Trebuie ajutaţi fermierii tineri, nu doar cei până la 40 de ani, ci până la 45-50 de ani, că atunci se dezvoltă creierul.

– Aveţi un băiat care a decis să rămână la fermă. Acesta este motivul pentru care vreţi să vă extindeţi?

– Până acum el nu prea a zis că vrea să lucreze în agricultură. Acum vede că viitorul este reprezentat de zootehnie şi agricultură. În agricultură dacă ai bani ai noroc; dacă n-ai bani n-ai noroc. Trebuie să lucrăm în colaborare cu statul, cu Guvernul, cu Ministerul Agriculturii.

În Franţa fermierii au primit între 400 şi 700 de euro la hectar, noi am început de la 80 de euro şi am ajuns la 132-152 de euro. Foarte puţin! Cu aceşti bani nu poţi să faci ceva, iar dacă vrei să ajungi să obţii bani printr-un program european de finanţare ţi se face părul alb pentru că este birocraţie mare.

Noi avem o colaborare bună şi cu SAPARD-ul (n.r. – APDRP), şi cu prefectul judeţului, şi cu toţi primarii din comune, cu toţi crescătorii şi preşedinţii de asociaţii locale. Avem înţelegeri şi cu direcţia, şi cu inspectoratul sanitar. Anual ţinem cinci întâlniri la nivel de judeţ, unde participă toată conducerea judeţului şi toată lumea poate să ridice problemele care nu au fost rezolvate. Noi lucrăm efectiv în producţie şi ştim care sunt problemele. Aşa, de exemplu, nu sunt suficiente animale, acestea nu sunt bine plătite, iar dacă vrem să vindem carne nu avem unde. Avem noroc că este un abator la Lemnia, singurul loc unde putem să dăm oficial producţia. O altă problemă, în momentul de faţă, este legată de faptul că dacă nu ai animalele în control, nu ai registru genealogic, nu poţi să vinzi nici in China, nici în altă parte...

– Sunt puţine animale trecute în registru?

– În ţară au fost zece judeţe anul trecut, acum toată lumea trebuie să intre. Aici trebuie să plăteşti 100 lei impozit din ce primim subvenţie, plus 170 de lei pentru controlul laptelui şi înscrierea în registrul genealogic. Banii aceştia nu sunt daţi pentru registru şi pentru controlul laptelui, sunt pentru dezvoltarea zootehniei şi agriculturii din România. Premierul nu înţelege că aşa nu se poate dezvolta agricultura... Anul trecut Guvernul a pus 40 de impozite noi. Se pun numai impozite şi nu avem dezvoltare. Eu n-am nimic cu Ponta, cu Daniel Constantin, dar trebuie ca ei să înţeleagă că fără noi nu se pot dezvolta agricultura şi zootehnia.

– Se aude că vin chinezii să cumpere ferme şi îşi aduc muncitorii lor. Cum vi se pare pentru dezvoltarea zootehniei în România?

– Noi, care suntem destui în România, mergem să lucrăm în străinătate. Când nu avem loc de muncă, oamenii noştri trebuie să plece în străinătate. Este bine să îi aducem pe alţii să cumpere pământul, fermele noastre? Dacă n-ai pământ, n-ai mâncare. Dacă vindem pământul, ce mâncare o să dăm la ţara aceasta? Să rămânem slugi la alţii? Eu nu pot să fiu de acord, pentru că vreau să trăiesc în Sfântu Gheorghe şi urmaşii noştri tot aici trebuie să fie. Noi nu facem diferenţă între oameni, toţi suntem cetăţeni români, trebuie să ne ajutăm unul pe altul. Doar dacă Guvernul şi ministerul vor gândi tot aşa. Dacă o să ne asculte pe noi, atunci vom ajunge la respect şi la rezultate bune cu China.

Marius ŞERBAN

Interviu cu Academicianul Ioan Otiman

– Dle Otiman, am început acest 2014 cu puţină îndoială. N-am avut zăpadă de Crăciun, de Anul Nou, după care au venit zăpezile peste noi, ba chiar cu pricinuiri de necazuri. Eu cred că nu natura e de vină, ci noi, oamenii. Cum vedeţi dvs. acest început de 2014?

– Noi suntem obişnuiţi ca neîmplinirile, nepriceperile, eşecurile noastre să le aruncăm în spatele naturii. Ştim bine, fenomenele naturale sunt probabilistice, deşi am început din ce în ce mai mult să le cunoaştem, să le anticipăm. Dar nu cred că iarna aceasta este cu mult deosebită faţă de multele ierni pe care le-am parcurs – şi mă gândesc la cea din ’54. Dar se obişnuieşte a se spune „am fost prinşi nepregătiţi“.

Cred că temperaturile prea ridicate din perioada sărbătorilor au determinat anumite procese fiziologice normale în producţia vegetală. Dar eu spun că nu alarmante pentru că următorul episod, cel cu zăpezi, mai degrabă a fost benefic pentru agricultură. A aşezat această plapumă, atât de necesară, peste o vegetaţie a culturilor de toamnă destul de avansată atât datorită toamnei, care a fost favorabilă, cât şi perioadei precedente. Această plapumă de 20-40 cm, aşternută peste Moldova, Câmpia Română, Bărăgan, Dobrogea, ne asigură că protejează culturile de eventualele geruri.

Teritoriul românesc nu este pregătit să minimalizeze efectele unui viscol nu foarte puternic. Ştim că România, şi mai cu seamă Moldova, se confruntă cu condiţii speciale. Acest culoar este dominat de viscole din cauza tunelului aerodinamic ce se creează între Câmpia Rusă foarte rece şi sudul mediteranean foarte cald. Deci nu e nimic nou sub soare din acest punct de vedere. Ceea ce însă lipseşte cu desăvârşire în această perioadă este ceea ce bătrânii noştri au făcut şi au făcut-o temeinic: am avut protejate peste 1 milion ha cu perdele de protecţie în Moldova, în sudul Basarabiei (tot românii le-au făcut), în toată Câmpia Română, în Dobrogea; în Cadrilater le găsim şi acum, la fel ca şi în Basarabia.

– De unde a pornit, domnule academician, ideea perdelelor de protecţie şi care sunt beneficiile aduse de acestea?

– Cei doi geniali agronomi care au pus bazele ştiinţifice şi tehnice ale perdelelor de protecţie, alături de care a fost un alt mare silvicultor – mă gândesc în primul rând la Ion Ionescu Delabrad, apoi la Rusescu, la prof. Marin Drăcea, silvicultorul, apoi la marele ministru şi savant G. Ionescu Şişeşti şi la un alt mare ministru şi moşier, Constantin Garoflid… toţi aceştia au aşezat pe întinsa câmpie a României acele perdele de protecţie care atenuează tăria vântului, acumulează zăpada în interior, acumulează apa – şi aşa deficitară în Câmpia Română – şi, ceea ce este mai important, în perioadele de caniculă atenuează căldura excesivă.

În România, începând din 1960, sub acea nefericită idee de a se lărgi spaţiul agricol românesc, ca şi când nu ar fi avut destul, au fost tăiate perdelele de protecţie, s-au mai tăiat şi cele care mai erau după ’90. Dar am aici trei hotărâri de guvern (2004 – guvernul Năstase, 2007 – Tăriceanu şi 2009 – Boc) în care sunt nişte studii şi prevederi legale foarte corecte, fiind făcute de ICS şi ASAS, în care se prevede extinderea perdelelor de protecţie a câmpului, a căilor de comunicaţie şi a localităţilor. Costurile nu sunt exagerate, fiind mult mai mari cele anuale de intervenţie la necazuri, mobilizări de forţă, deficite economice şi comerciale mari, pagubele produse de viscol, pierderile de vieţi omeneşti. Mai cu seamă că unul dintre documente are în vedere un program – până în 2035 ar trebui să ajungem la 35% suprafaţă acoperită cu păduri.

Noi, componenta ştiinţifică a societăţii civile, avem obligaţia morală şi profesională de a atrage atenţia că, dacă nu se vor lua în serios două dintre marile priorităţi ale stabilizării şi eficientizării agriculturii (irigaţii şi perdele de protecţie), riscăm instabilitatea recoltelor şi de aici lipsa de predictibilitate şi pauperizarea multor fermieri.

– Nu ştiu, dle academician, dacă nu riscăm chiar deşertificarea. Mă gândesc, de pildă, la zona Dăbulenilor, cea a nisipurilor, unde lucrurile fuseseră puse la punct şi acum este… ce-a fost în Sahara la începuturi.

– În zona Dăbulenilor se realizaseră acele perdele de protecţie de salcâm (salcâmul se pretează la aceste spaţii cu precipitaţii puţine, având înrădăcinare profundă), dar nu numai perdele, ci şi plantaţii pomicole, viticole. Dispărând aceste sisteme de atenuare a efectelor climatice, deşertificarea este imediat prezentă. Dar nu numai la Dăbuleni, ci şi în Câmpia de Vest. Efecte ale deşertificării încep să se simtă până şi în cea mai bogată zonă agricolă (mă refer la bogăţia solului) din Câmpia Banatului. Şi mai în nord, spre Valea lui Mihai, în Bihor şi în Satu Mare. Fără a mai vorbi de cele care se resimt în Bărăgan, în sudul Moldovei, în spaţiile agricole fără protecţie antierozională. Avem multe zone în care întâlnim aceste efecte şi care pot fi în mare măsură atenuate prin intervenţia omului şi fără, spun eu, cheltuieli deosebite.

Am lucrat 5 ani la un studiu împreună cu o echipă formată din specialişti din foarte multe domenii, unde arătăm ce ne aşteaptă dacă nu realizăm în următorii 5-10 ani împăduriri şi perdele de protecţie pe cca 1,2-1,3 mil. ha urgenţa I (mai există şi urgenţa a II-a cu 600-700 mil. ha) şi dacă nu reuşim să irigăm printr-un alt concept de irigare cca 1,5-1,7 mil. ha tot în urgenţa I (mai avem urgenţa II cu încă 400-500 mii ha până la 2 mil. ha, căci nu avem apă pentru 3 mil. hectare).

De aceste două mari priorităţi este responsabil statul român, pentru că aceste două acţiuni de investiţii majore ţin de infrastructură, aşa cum sunt căile ferate, autostrăzile, telecomunicaţiile, pentru că nu orişice agricultor îşi permite să facă un canal magistral de irigaţie sau o perdea de protecţie. Acestea sunt investiţii naţionale, susţinute din fonduri europene şi fonduri bugetare, care intră în obligaţia autorităţilor.

– Aţi amintit câmpiile din vestul ţării. Am primit foarte multe semnalări în ultima perioadă în legătură cu aceste tatonări care se fac pentru gazele de şist. Oamenii sunt neliniştiţi şi se întreabă: „Nu stricăm nişte terenuri excepţionale?“

– Da, ştiu şi eu, am aflat şi direct de la colegii care sunt fermieri în zona Banatului, dar nu numai, că există încercări de prospecţiuni – până aici nu este rău, să vedem bogăţia subsolului. Dar, cu privire la exploatarea propriu-zisă a gazelor de şist, ca experienţă personală şi din punctul de vedere al cunoştinţelor nu mă pot pronunţa pentru că, în general, nu o fac acolo unde nu am o minimă expertiză. Dar, ceea ce pot să spun aproape cu certitudine, din studiile pe care le-am citit, acolo unde s-a făcut această fracturare hidraulică pentru extracţia gazelor din rocile şistoase, se produc fenomene secundare de lungă durată care pot crea, într-un orizont de timp care încă nu poate fi exact cunoscut, efecte asupra apei subterane şi apoi asupra celei freatice. Deci, din acest punct de vedere, cred că este o îngrijorare pe care o împărtăşesc.

– Va urma –

G. VERMAN

• Profitul net: 12.077.546 lei, în creştere cu 8% faţă de 2012
• Capitaluri proprii: 92.359.619 lei, in crestere cu 15%
• Rata de adecvare a capitalului: 32%
• Credite neperformante cu restanţe mai mari de 90 de zile: 1,2%
• Valoarea creditelor acordate: 642.000.000 lei
• Număr clienţi activi: 1300