Rosturile vremurilor…

De două decenii și jumătate sfârșitul de an nu înseamnă nimic altceva decât rememorarea evenimentelor din acel urât decembrie 1989. Nu este rău că marcăm momentele importante din viața neamului, la fel pe cele care ne reamintesc de obârșia noastră, de pildă prin perpetuarea frumoaselor obiceiuri desfășurate, cele mai multe dintre ele, cam tot în aceeași perioadă a anului. Numai că o parte din toate acestea, mai cu seamă cele care au încrețit frunțile românilor, sunt folosite mai degrabă pentru a deturna atenția publicului de la cele mai importante probleme ale țării. Sunt, fără îndoială, multe entități media dar și indivizi ori diverse „grupuri de interese“ care știu să valorifice ignoranța celor mulți.

Se fac comparații între vremurile de dinainte și de după ’89 la fiecare sfârșit de decembrie, scoțându-se în evidență de fiecare dată relele de-acum 30-40 de ani și, evident, „bunele“ fapte din perioada pe care încă o trăim. Fără îndoială, este un alt mod de viață. Din păcate, doar atât. Despre viața celor mai mulți de-acum este de discutat.

Mă gândesc la atâția oameni de rând trăind de pe o zi pe alta, mulți dintre ei prin canale sau chinuindu-se prin nu știu ce colțuri ale lumii pentru a-și câștiga existența, la economia muribundă sau la cea care, dacă mai „respiră“, a încăput pe mâinile unora care n-au nimic comun cu acest neam decât atât cât poate fi de folos pentru construcția propriilor imperii. Evident, de la ei de-acasă.

Mă gândesc la miliardele de euro luate cu împrumut de la cămătarii lumii care nu se regăsesc decât prin afaceri imobiliare și în câte altele, nicidecum în investițiile pentru care au fost angajate.

Și mă mai gândesc uneori la ce-ar fi făcut Ceaușescu dacă ar fi avut la dispoziție sumele despre care vorbim acum sau dacă le-ar fi angajat riscând să devină sluga imperiilor financiare. Oricum, n-ar fi cheltuit, de pildă, pentru studii de fezabilitate mai mult decât valoarea investițiilor pentru care acestea se făceau și nici n-ar fi permis… lălăiala în realizarea acestora în care atâtea guverne s-au complăcut. Planul acela cincinal era un program care se respecta cu riscul angajării pentru „împlinirea“ lui a „întregului popor“, inclusiv a celor cărora acum le plătim nemunca.

Fără îndoială, erau și-atunci multe lucruri ce nemulțumeau populația, dar câte sunt acum? Cresc salariile și pensiile cu țârâita, iar prețurile și taxele cu de zeci de ori pe-atâta, se construiesc locuințe pentru care trebuie să devii sclavul băncilor, nici astea românești, nu mai poți nici pe pământul de sub picioare să mai fii stăpân, acesta devenind bun al străinilor grație unor politicieni „îngăduitori“ cu mai prietenii de oriunde decât cu cei care le-au dat votul.

„Și câte-am fi putut face într-o țară ca a noastră și cu oameni ca noi…“, îmi spunea un compatriot trecut prin multe experiențe de viață în cei peste 70 de ani ai săi.

Numai că rosturile nu ni le mai facem după nevoile ce le-avem, ci după ce ne spun mai-marii lumii. Acestea sunt vremurile pe care le trăim. Nu ne rămâne decât să facem să trăim… fericiți.

Ion BANU