Bumerangul economic

Nu-mi amintesc ca vreun demnitar român al vremurilor de după ’90 să se fi împotrivit demolării economice a ţării lui măcar atât cât o fac unii dintre politicieni, declarativ, când vine vremea să calce pragul conaţionalilor din patru în patru ani. Sau din cinci în cinci ani.

Coalizarea celor mai mulţi dintre ei cu ideea restructurării, reorganizării, a reparaţiilor istorice etc., concretizată până la urmă în ruinarea economiei în ansamblul ei, şi deschiderea porţilor pentru aşa-zişii investitori străini, îi aduc în postura de „trădători de neam“, cum auzeam zilele trecute spunându-se cu prilejul unei importante manifestări populare.

Deşi expresia mi se pare prea dură pentru un popor care şi-a iubit dintotdeauna baştinile şi semenii, nu pot să bag mâna-n foc că n-au fost şi dintre cei care, din diverse interese, individuale sau de grup, n-au încurajat un asemenea curs.

Şi uite aşa, economia românească, în curs de dezvoltare cum se spunea prin anii ’80, dar care cam trăia pe propriile picioare şi era „în plin avânt revoluţionar“, a ajuns ruină, temelie pentru marile lanţuri comerciale, depozite ori construcţii industriale utilizatoare de cea mai ieftină forţă de muncă din Europa. În vreme ce „investitorii“ străini se îmbogăţesc cum n-au visat neam de neamul lor, România sărăceşte. Românii mai abitir.

Iată motive de îngrijorare şi mai cu seamă de revoltă pentru acest neam, stări pe care le simţi doar când intri în inima şi sufletul lui.

Mai-marii zilelor noastre afirmă că au câştigat pariul cu nu ştiu ce sectoare economice. Mai cu seamă cu agricultura. De altfel nici nu ştiu cu ce alt domeniu ar îndrăzni cineva să mai încerce vreun pariu.

Agricultura funcţionează – cât funcţionează – graţie dragostei românilor pentru ceea ce le-a asigurat existenţa şi perpetuarea pe aceste meleaguri. Din păcate, şi aceştia tot mai puţini.

Dacă pentru pământ moşii şi strămoşii lor şi-au vărsat sângele, nepoţii şi strănepoţii lor, împinşi de nevoi, îl vând. Şi mai trist, o fac nu către ai lor din neam, ci către venetici de oriunde care au venit pe aceste meleaguri „cu câţiva dolărei“ – ca să parafrazez un lider al agricultorilor –, dar care au ajuns în doar câţiva ani să domine şi să exploateze nu doar pământ, ci şi vieţi în numele... bunei lor intenţii de a sprijini România ca investitor străin.

Dar, în ciuda a tot ce se întâmplă, cei aflaţi „în capul trebii“ uită, evită sau învăluie adevărul în vorbe care-i fac mai degrabă caraghioşi decât agreaţi. Iar, dacă amintesc de nevoia unei economii sănătoase care să ofere locuri de muncă, de un învăţământ de calitate care să pună în valoare aurul cenuşiu al naţiei, de legi, reguli care trebuie respectate şi câte altele, o fac doar în speranţa că vor mai găsi ceva creduli care să le ofere la rându-le încredere pentru încă ceva vreme. Poate pentru un mandat, două...

Uită însă inşii că nerespectarea promisiunilor erodează în timp încrederea. Se ştie cum e bumerangul. Aruncat la întâmplare, se poate întoarce împotriva celui care l-a mânuit. Dacă nu şi-a atins ţinta.

Nici economia românească nu şi-a mai putut atinge ţinta. S-a întors de unde mulţi, cândva, cu câteva zeci de ani în urmă, n-au vrut să mai revină. Ca un bumerang. De data asta împotriva unui popor nu cu prea multă vină.

Aşadar, prudenţă politicieni. Românul nu s-a născut prost. Este doar răbdător. Şi cum răbdarea are limite...

Ion Banu