Lumi paralele
Cu gândul la noul început de an şcolar, care pare a fi la indigo cu ceilalţi vreo douăzeci şi ceva din urmă, mi-au venit în minte explicaţiile primului meu învăţător, la una din orele de geometrie, despre liniile paralele. Atunci am aflat, pentru prima dată, că două paralele se întâlnesc cumva, dar asta doar la infinit. Sau cel puţin, copil fiind, aşa am înţeles eu.
De fapt, amintirea mi-a fost... stimulată cumva de „lumile paralele“ între care ne ducem viaţa. Două lumi care, se pare, n-au nicio şansă să se întâlnească vreodată. Poate doar cândva, adică la infinit.
Revenind la noul început de an şcolar, când clopoţelul sună adunarea elevilor la primele ore de curs, încercăm un paralelism între şcolile protipendadei din marile oraşe şi cele din lumea satului, din ruralul românesc parcă uitat de cei care ar trebui să gândească la fel pentru toţi.
Primele afişează cu aroganţă o bogăţie de neimaginat pentru cei mai mulţi, frecventate de copiii elitelor socio-politice aduşi la şcoală cu limuzine de lux.
Celor de la ţară, din mai toate târgurile, cu o dotare precară, le trec pragul copii cu feţe triste, cuprinşi de griji, inclusiv ale părinţilor ce n-au puterea financiară necesară să le asigure nici măcar un minimum necesar pentru un elev cu dragoste de carte. Copii care în multe cazuri se întreabă unde vor învăţa anul acesta: la primărie, căminul cultural ori sub cupola bisericii din sat?!
Aflam deunăzi despre starea socială a unor familii cu patru, cinci copii pe care nu-i poate trimite deodată la şcoală, fiindcă, în sărăcia averii lor, după o viaţă de muncă n-au putut agonisi decât pentru o pereche de încălţări pe care cei mici trebuie să şi-o împrumute pentru a merge pe rând la şcoală.
În alte situaţii bieţii prunci trebuie să parcurgă mulţi kilometri pentru a ajunge la şcoală, astfel că dorinţa micuţilor pentru buchea cărţii se stinge sugrumată de oboseală şi uneori de inaniţie.
Alteori, şi nu în puţine cazuri, copiii merg la şcoală doar pentru a primi laptele şi cornul. Alt semn al sărăciei familiilor din care provin.
Cât despre cărţi, sunt sublime, gratuite, dar lipsesc cu desăvârşire. Şi când mi-amintesc ce bucurii fantastice ne trezeau, la vremea mea, primele răsfoiri ale abecedarului!
Să mergem mai departe? Să mergem, pentru că despre învăţământul agricol, despre necesara instruire practică a elevilor, viitorilor fermieri, n-avem a spune lucruri de bine. Elevii unor astfel de şcoli, câte mai sunt, învaţă să altoiască ori să planteze pe tabla din sălile de curs.
Cam aceasta este lumea reală a şcolii româneşti în plin secol XXI. Într-o lume democratică despre care unora le face plăcere să vorbească. Doar numai unora.
De fapt, două lumi.
Una a celor născuţi în huzur şi o alta, cea mai numeroasă, a nevoiaşilor.
Să nu uităm că tocmai din această lume au apărut marile somităţi ale neamului, iar dintre tineri cei mai mulţi olimpici. Din această lume paralelă parcă blestemată să nu se intersecteze cu lumea bunăstării decât la infinit.
Adică niciodată.
Ion Banu
