O ŢARĂ ASEDIATĂ?!
Încerc să găsesc un răspuns la întrebarea, sau la... observaţia unora dintre semenii pe care i-am auzit nu o dată vorbind despre „asediu economic“. Chestiunea mi-a trezit oarece interes, aşa că am început să disec problema. M-am întrebat însă de unde şi cu ce-aş putea porni pentru că, asemeni poate multora ca mine, m-am lăsat dus de val vreo douăzeci şi ceva de ani în speranţa că până la urmă lucrurile se aşează pe adevăratul lor făgaş.
Am pornit-o, spun cei mai mulţi, cu stângul după evenimentele din decembrie ’89. Ţara a intrat într-o adevărată degringoladă socială şi economică, numai bună de prădat sub masca libertăţii şi aşa-zisei democraţii. Guvern după guvern a încurajat demolarea unei economii aflată „în curs de dezvoltare“.
Să ne amintim de legile care vizau, vezi-Doamne, reparaţiile morale. Sub masca lor s-a retrocedat, privatizat ori vândut tot ce se afla în proprietatea statului, ori a unor organizaţii de grup sau profesionale. Trebuia şters de pe teritoriul ţării tot ce mai avea legătură cu aşa-zisul comunism. Şi ce n-a reuşit să treacă prin aceste procese s-a furat.
Greşeală? Poate că da! Nu pentru că întreaga economie a trecut „în mâna poporului“, în care de altfel se cam afla de vreo cincizeci de ani, ci pentru că mai toată agoniseala neamului nu prea a mai rămas în proprietatea celor cărora li se spunea la un moment dat că „de-acum totul vă aparţine“.
O politică şi un mod de administrare care a sărăcit ţara. Aşa a apărut nevoia contractării de împrumuturi de la diferitele instituţii financiare internaţionale şi necesitatea investiţiilor străine, a „investitorilor strategici“ pe mâna cărora a intrat încet, încet aproape tot ce a avut mai valoros neamul românesc: pământ, industrie, resurse, finanţe.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici pentru că ţara încă mai are de pus câte ceva la mezat: instituţii de cercetare, turism, bogăţiile din adâncuri etc., totul chiar cu riscul de a nu mai putea trăi pe aceste meleaguri. Deja călcăm pe pământ străin în propria noastră ţară!
Am aderat la Uniune. Ei şi? Plătim cotizaţii ca să putem primi ceva subvenţii şi bani pentru investiţii. Cât primim, pentru că niciodată nu se reuşeşte tot. Poate că aşa trebuie?! Şi când primim, trebuie să dăm banii doar pe ceea ce este „produs în Europa“. Adică în Uniune. Şi încă... cu vârf şi îndesat, cum se spune, pentru că, de, avem bani tot de la ei. Şi-apoi de unde, dacă la noi nimic nu se mai produce?! În ţară nu mai producem nimic. Bani pentru cofinanţare? Tot de la băncile Europei.
Uite-aşa au ajuns românii la concluzia că ţara le este asediată economic. O adevărată blocadă. Nu mai poţi produce şi construi nimic prin propriile forţe. Arhitecţii şi inginerii noştri nu mai sunt buni, contractăm studii de fezabilitate cu alţii pentru care plătim mai mult decât valoarea investiţiilor respective. Bani… sunt cât ţi se dau. Şi aceştia mult prea scumpi. În plus cumperi de unde ţi se spune. Dacă vrem să mai existăm.
Mi-aduc aminte versurile din poezia „Noi vrem pământ“ şi mă gândesc la vrerea românilor dintotdeauna, români ce şi-au dorit să fie liberi şi stăpâni pe ce clădesc. Cine ştie ce-or mai vrea românii peste o lună, un an, sau mai mulţi?!
Ion Banu
