ÎNSCĂUNAȚI PE TREI PICIOARE

O caricatură descoperită recent pe un colț de hârtie mi-a recreat imaginea multor inși „cu capul în nori rugându-i pe sfinți cu aureolă deasupra capului să le... povestească ce mai este pe pământ“.

Caricaturistul și-a dorit să scoată la lumină un adevăr pe care l-a simțit poate „învârtindu-se“ prin diverse cercuri.

Referirea era, cu siguranță, la inși înscăunați politic în diverse înalte funcții și în fruntea unor instituții cu care, profesional, n-au nici cea mai mică tangență.

Rupți de realitate, puși să administreze domenii despre care n-au auzit până în momentul „ungerii“ cu balsamul puterii, nu le rămâne decât să se roage la „cei de sus“ pentru a înțelege unde se află, ce-au de făcut pentru a rămâne cât de cât „înfipți“ în scaunul care, se pare, se află în trei picioare, și alea deșchiolate.

Și cum cei din ceruri nu întotdeauna îndeplinesc oricui dorințe, speranța le rămâne în... tovarășii de la partid. Dar nici aici nu-i simplă treaba. Dacă nu iau poziția ghiocelului în fața șefului ori nu răspunde prompt indicațiilor, se năruie tot scaunul.

Cam așa stau lucrurile în bolnava noastră democrație. Rareori se-ntâmplă ca profesioniștii să încapă acolo unde le-ar fi locul, iar de-ar fi să fie totuși, alege verticalitatea în propria ogradă, unde nu are obligații decât față de casă, familie și țara în care se află.

Și uite-așa se creează locuri pentru oportuniști. Ei au făcut ca o țară cu atâtea oportunități și suporturi umane și materiale să devină tributară străinătății.

Nu s-a învățat nimic din frământata noastră istorie din care am fi putut înțelege ce-nseamnă să fii supus regulilor altora, să ai de toate și mai apoi să rămâi aproape fără nimic și, mai cu seamă, ce-nseamnă să calci pe pământ străin în propria țară. Și cum parcă răul deja făcut nu era de ajuns, se mai și împovărează neamul pentru a-i îmbogăți pe cei care ne-au luat totul de parcă nu le-ar fi fost de ajuns.

Nu s-a învățat ce înseamnă bună guvernare, grijă față de cei în fruntea căreia vremelnic se află și de bunurile țării. A apărut, în schimb, un curent al renegării a tot ce s-a creat bine și solid, boicotând regimuri, dar neglijând eforturile adevăraților creatori. Ei sunt și astăzi, dar împinși pe cărări neștiute, mereu în căutarea celei drepte. O va găsi oare? Speranța moare ultima. Așadar, să sperăm. Încă.

Ion BANU