PRINȘI LA COTITURĂ
Nu-mi amintesc să fi aflat din vreo scriere că țara asta, în care vremelnic ne aflăm, să fi fost vreodată cu adevărat liberă și independentă. Strădania conducătorilor ei în decursul istoriei de a o aduce într-o astfel de stare a fost zădărnicită de interese obscure generate de avarii lumii în goana lor după bogățiile altora.
România, aflată la răscruce de vânturi, țară mică și doar cu viteji gata de luptă, dar mai mereu neputincioși în fața năvălitorilor, a fost mereu râvnită și stoarsă de tot ce avea mai frumos și prețios, de oameni cu minți sfredelitoare în ale științei și culturii, bunuri terane și subterane.
Vremurile în care trăim nu sunt cu nimic diferite de cele de acum câteva sute, chiar mii de ani. Doar metodele de cucerire sunt altele. Tehnicile, noile structuri financiare mondiale, mult mediatizata globalizare fac diferența.
Diversiunea, dezinformarea, dorința de schimbare ne-au determinat să credem că trecerea dintr-o barcă în alta ne va aduce „lapte și miere“ pe ulițele țării. Și uite-așa am fost iarăși prinși la cotitură, mai ceva decât pe vremea multora dintre cei care au domnit pe aceste meleaguri în decursul istoriei.
Se vede treaba că nimeni nu ne iubește mai mult decât noi înșine. Dar cum și dragostea trece prin ceea ce ne asigură până la urmă existența, nevoile, grijile pentru ziua de mâine fac să se schimbe comportamente, oamenii devenind mai puțin prietenoși, suspicioși, invidioși, dedați uneori la vicii incompatibile cu un mod civilizat de a coexista. Semn al sărăciei și deznădejdii. O sărăcie generată de o prea mare supușenie față de Înalta Poartă și de o administrare defectuasă a țării. Prioritățile par a nu fi creșterea economică generată de producție și valorificarea eficientă a resurselor, ci mai degrabă grija pentru acoperirea găurilor negre rezultate în urma devalizării succesive și sistematice a economiei timp de peste trei decenii.
Mă întorc la... dragostea dintâi: AGRICULTURA. Nici aceasta n-a scăpat de flagelul sărăciei, stare ce se adâncește parcă pe an ce trece. Secetă, costuri, prețuri, un complex de factori ce fac din ce în ce mai grea viața chiar și celor mai experimentați fermieri. Pe deasupra, regulile Bruxelles-ului, impuse sub masca protecției mediului, fac criza în rândurile fermierilor cu atât mai greu de suportat. Diminuarea cu 10% a suprafețelor cultivate prin înființarea așa-ziselor zone de interes ecologic, dar mai cu seamă cele 5% pârloagă, nu fac decât să contribuie la diminuarea potenței financiare a agricultorilor.
PÂRLOAGĂ! Termen care mai degrabă înseamnă lipsă de respect față de cel mai important mijloc de producție: PĂMÂNTUL. Acesta trebuie cultivat, sigur, rațional, eficient și durabil astfel încât să-și păstreze potențialul de producție.
„N-am înțeles rațiunea pentru care se impun astfel de lucruri. Să lași pârloagă un teren, dar să-l întreții totuși, cu costuri deloc de neglijat, nu este deloc mai eficient decât dacă ar fi cultivat cu specii fixatoare de azot, de exemplu. Cu siguranță potențialul solului ar fi cu atât mai mult și mai repede refăcut“, îmi spunea recent un mare fermier doljean.
Așa zic și eu. Poate devenim mai raționali în luarea unor astfel de decizii. Mare lucru să fii ancorat în realitate.
Ion BANU
