SAREA DE PE RANĂ

„Am crezut întotdeauna în oameni, în corectitudine, loialitate, fraternitate, toate la un loc dătătoare de liniște şi pace. Cred şi-acum şi poate toată viaţa. Pentru că aşa sunt: conciliant, răbdător în relaţiile cu semenii. Tac când ei se răzvrătesc, vorbesc când liniştea se-aşterne. Şi nu judec, spun doar că este bine să ne deschidem sufletul şi să zâmbim cu toată ființa, aşteptând cu încredere şi curaj momentele ce vor să vină. Şi, de ne descreţim frunţile, soarele va răsări la fel de zâmbitor.“

Sunt spusele unui amic, rostite cu oarecare amărăciune în glas, la un... pahar de vorbă. Este un sentimentalist, dar cu o profunzime a gândirii față de ceea ce se întâmplă cu românii și România pentru care îl invidiez.

Ei bine, aşa ar trebui să fim, numai că viaţa, realitatea parcă nu seamănă cu ceea ce visăm ori am dori să fie. Şi nu el – amicul meu –, eu sau tu, cel care citeşti aceste rânduri, ne facem vinovaţi pentru neputinţa de a ne crea mediul în care să ne simţim cu adevărat liberi, împliniţi şi fără grija zilei de mâine.

Suntem însă părtași, cu sau fără vrerea noastră, la ceea ce ni se întâmplă. Tăcerea, poate teama de a nu deranja, felul de a fi al românului – conciliant și răbdător – ne fac supușii guvernelor și a tot ce acestea îngăduie să stăpâneasca țara.

Am fost, și se pare vom rămâne, o Românie cu oameni ce te primesc în casa lor cu brațele deschise și, după ce te-așază și la masă, i te faci stăpân și-i iei și mămăliga din ceaun. Apoi te fac și prost, needucat, gata de pus la plug.

Asta suntem, mulți dintre semenii noștri, în ochii veneticilor de oriunde puși doar pe afaceri pentru care sunt gata să calce pe cadavre. Afaceri pe seama unui popor de altfel demn în toată istoria sa, iubitor al gliei străbune, subjugat acum prin voia mai-marilor noștri, căruia nu-i mai lipsește acum decât... să-i mai pui și sare pe rană.

N-am să uit povestea unei doamne, fermier prin părțile Buzăului care, purtată alături de alți colegi de breaslă într-o excursie organizată de un trader, satisfăcut poate că a reușit să-i convertească la ceea ce el și-a dorit, a fost surprinsă de părere insului despre români: „Sunteți proști, needucați, nu știți ce-i dincolo de gard. De-aia vă plimb, să vă mai deșteptați...“.

„Spusele individului mi-a deschis încă o rană în care a mai pus și sare“, îmi spunea respectiva doamnă, din cale-afară de mâhnită pentru ceea ce i-a fost dat să audă.

O reconfirmare a ceea ce spuneam. Așa suntem priviți de cei în fața cărora, „grație“ guvernelor postdecembriste, n-am avut nicio șansă de a ne păstra investițiile, de a le valorifica în interesul neamului din care facem parte.

Așa am ajuns pentru că asta suntem. În frunte cu cei din capul trebii. 

Ion BANU