Camerele agricole istorie sau perspectivă?!

Încerca cineva zilele trecute să-mi afle părerea despre camerele agricole a căror facere, se vede treaba, este tare greoaie. Câteva acte normative, o mie de păreri ale unora puşi pe „moşit“ şi uite-aşa, au… murit. Ştiţi povestea copilului cu multe moaşe.

Ei bine, sunt printre cei care susţin orice iniţiativă care ar putea conduce către progres, indiferent de inițiator. Numai că, interese nu prea ortodoxe, ambiţii şi orgolii mai mult sau mai puţin justificate, manifestate de diverse grupuri, au făcut ca totul să se năruie înainte de a avea ce. Adică, înainte ca acestea, camerele zic, să prindă contur.

Am stat mai apoi şi-am cugetat încercând să înţeleg vrerea părţilor. Nu mi-a fost prea greu, dar disecând subiectul mi-am format, să zicem, propria opinie. 

Mă gândesc de pildă, dacă nu cumva înfiinţarea unei noi structuri în agricultură ar conduce la o supra-structurare a acesteia în condiţiile în care există deja o mulţime de asociaţii, federaţii, confederaţii, cooperative etc., pe deasupra şi Direcţiile Agricole Judeţene, APIA, AFIR, alte structuri în teritoriu?! Până la urmă, cui se adresează agricultorul mic sau mare? Care ar putea fi atribuţiile camerelor agricole în acest context, comparându-le pe cele declarate cu ale celorlalte structuri?

Poate că în primii ani de după ’90, când lumea toată era în febra demolării, camerele agricole şi-ar fi putut găsi mai repede locul şi rolul, înlocuind direcţiilor agricole de pildă. Poate şi alte structuri existente la acea vreme. Dar acum?

Mulţi dintre susţinătorii înfiinţării camerelor propun printre altele preluarea, sau transferarea unor atribuţii de la actualele structuri de stat şi private către acestea. Păi, dacă nu se vine cu ceva nou, cu atribuţii noi, inedite în sprijinul agricultorilor mici şi mari, atunci de ce le declarăm necesare?

Preocupându-ne prea mult de aceste aspecte, care ar putea conduce doar la creşterea numărului de şefi în agricultură, mă tem că riscăm să ne scape din vedere lucruri mult mai importante.

De pildă, înfiinţarea şi dezvoltarea capacităţilor de procesare a producţiilor agro-zootehnice în cadrul actualelor structuri private ale agricultorilor, cadastrarea terenurilor agricole, zoo-tehnicizarea agriculturii ca soluţie pentru valorificarea superioară a producţiei principale şi secundare din sectorul vegetal, soluţii pentru dezvoltarea fermelor de familie, pentru valo­rificarea resurselor umane şi naturale din zonele de deal şi munte etc. şi, nu în ultimul rând, politicile agricole de după 2020 care nu sunt prea îmbu­curătoare pentru agricultori în general şi pentru români în special.

Apoi, ar trebui să ne preocupe mai mult ceea ce înseamnă identitate naţională, culturală, produsul românesc şi valorificarea lui în condiţii care să aducă profit celor care-l produc.

Iată aşadar, ceea ce ar trebui să ne preocupe şi pentru ce ar trebui să luptăm. Cel puţin acum. 

Ion Banu