Strigăt de dincolo de Prut
Mare vânzoleală şi complexe tensiuni politice la Chişinău. Se schimbă miniştrii, prim-miniştrii şi dacă o aripă e nemulţumită, schimbă şi parlamentul. Alegeri anticipate una-două. Unii vin, alţii pleacă. Se uită rânduiala şi mereu lucrul e luat de la cap. Moldovenii nici nu mai ştiu, bieţii de ei, în care parte să se uite: la est sau la vest. A avut grijă cândva „tătuca“, de la Moscova să pună bine talpa cizmei pe bătrânica Moldovă. Şi ca să-i fie recunoscut carâmbul a adus de-ai lor de dincolo de Nistru, Nipru, Volga şi mai departe. Şi-au dus în loc oamenii locului, înrădăcinaţi de-o veşnicie pe meleagurile moldave. Cei rămaşi, oameni blânzi, harnici şi cu frica lui Dumnezeu, au stat cuminţi decenii la rând. Şi stau şi-acum, dar cu mâna streaşină la ochi privind cu speranţă peste Prut la fraţii lor. Nădăjduiesc că cineva, cândva, se va trezi să-şi ceară obârşia înapoi.
Am ascultat mai zilele trecute opinii diverse ale oamenilor de peste Prut. Printre ei, mulţi agricultori, ori întreprinzători cu diverse preocupări în domeniu. Alţii, în afară de politicieni de dreapta sau stânga, ori cu orientări spre est sau vest nici nu prea sunt. Doar vorbim de o ţară „eminamente agrară“. Cei mai mulţi, covârşitor mai mulţi, privesc cu speranţă spre Patria Mamă. Ce-şi doresc moldovenii?
Nu risc să tălmăcesc vorbele lor, aşa că voi încerca să le prezint aşa cum au fost zise.
„…Lumea aici e dezbinată. Nici noi agricultorii nu reuşim să avem întotdeauna opinii convergente. Pentru că nu ştim cine va fi sau nu cu noi. Oamenii, în nevoile lor, se uită la cine le oferă sprijin. Voi, în România, aveţi sprijin de la Uniunea Europeană şi, sigur, aveţi progrese. E normal să fiţi de partea celor care vă dau. Noi la cine să privim?! Din est, numai probleme, din vest, deocamdată doar promisiuni…“.
„…e normal ca ruşii să ţină cu etnia lor de oriunde ar fi, pentru că de-acolo primesc măcar sprijin moral. Noi, românii de-aici, la cine să privim? Singura speranţă sunteţi voi, cei din România şi odată cu voi cei din Europa. Vrem acasă, dar uşa ne este închisă. Deschideţi-o fraţilor.“
„Degeaba vrem noi dacă Bucureştiul nu vrea. Treaba-i simplă, domnule. Omul slujeşte pe cel care-i dă. Noi suntem o ţară mică, cca şase milioane de locuitori, dar cu probleme mari. N-avem resurse financiare, statul nu sprijină cu nimic motivând că nu sunt bani, salarii mici, pensii şi mai mici.
România are o situaţie economică bună. Ce-ar însemna să ajute pensionarii noştri prin creşterea veniturilor, apoi un sprijin pentru creşterea salariilor? Efortul ar fi neînsemnat. Cu siguranţă 90% din cei şase milioane de locuitori ar striga din suflet şi cu convingere „România, noi suntem români“. N-ar mai fi niciun pas până la unificarea pe care ne-o dorim. Dar nu e suficient doar să vrei. Şi România ar avea mult de câştigat. Suntem o ţară mică, dar cu resurse importante, avem un pământ bun, oameni buni, ce multe lucruri bune am face împreună! Am fi şi noi, ca voi, în rândul lumii civilizate.“
Aş fi vrut să reproduc vorbele interlocutorilor mei în dulcele grai moldovenesc, dar n-am reuşit. Poate cele câteva opinii ar fi pătruns mai uşor în urechile, sufletele noastre şi mai ales ale autorităţilor.
I. Banu
