Adama Sultan iulie 2020
update 10 Jul 2020

N-a fost să fie

  • Publicat în Editorial

Nu-mi prea vine să trec cu vederea tot ce se întâmplă în jurul nostru de ceva vreme. Parcă cineva a ,,croşetat“ atât de bine cu voinţa liderilor încât a ieşit un adevărat ansamblu de reguli ce n-au nimic comun cu ceea ce i-ar trebui neamului din care inşii fac parte. Faini meşteri bruxelezii ăştia! Măiestria lor de a te determina să faci ca ei este fără asemănare. Dar cum isteţimea românilor nu rămâne doar proverbială, puţini mai sunt dintre cei care nu-şi prea dau seama pe ce cărare sunt împinşi să meargă. Şi la ce bun? Nu ne place, dar călcăm în mizerie. Miroase, ne obturăm nările şi mergem mai departe. Nu ocolim pentru că regulile nu permit. Mai gata să purtăm cip-uri pentru a fi dirijaţi prin sateliţi. Cu cifru 666. Ce ne mai trebuie minte, au alţii şi pentru noi...

Ei, poate am fabulat un pic, dar numai ca să trezesc interes pentru ceea ce suntem şi, mai ales, pentru... cum ar trebui să rămânem. Un neam pe care nu-l poate îngenunchea nimeni, nici măcar... încoronaţii Înaltei Porţi de la Bruxelles trimişi printre noi.

Vedeţi? Ne-am bucurat că am intrat în Europa – de parcă eram la Capul Bunei Speranţe – ne-au surâs milioanele de euro care vin de la Uniune, am demolat ca să avem ce construi, am căutat şi am primit cu braţele deschise investitori străini care, după ce le-am oferit pâine şi sare, semn al bogăţiei, mai să ne ia şi pita de pe plită, în fine, am făcut mai tot ce ni s-a cerut, nu doar ce ne-ar fi putut fi de folos.

Fără îndoială că milioanele de euro nerambursabili stimulează modernizarea. Dar atât.  Stimulează, pentru că îi dăm înapoi printr-un sistem atât de bine pus la punct încât nici nu realizăm şi nici nu ştim când, cât şi de unde. Ştiu însă băncile, multinaţionalele, poate şi cei la care privim acum făcând mâna streaşină la ochi. Sunt prea sus.

Îmi stăruie în minte strigătele de disperare ale unor fermieri, participanţi la mitingul din Piaţa Victoriei organizat de câteva organizaţii profesionale în ziua de 7 noiembrie. După un an agricol dificil şi după un altul în care a fost diminuată subvenţia pe suprafaţă, nu solicitau decât intrarea în normalitate. Adică, recuperarea sumelor din 2011 şi acordarea subvenţiei pentru 2012 la nivelul stabilit iniţial – circa 180 de euro pe hectar. Cereau prea mult? Poate că da, poate că nu, depinde pe cine asculţi, dar mai depinde şi cum judeci. Au sperat să se facă auziţi şi înţeleşi de guvernanţi. Dar... n-a fost să fie!

Niciun demnitar n-a catadicsit măcar să le dea bineţe celor care le asigură până la urmă existenţa. Lor şi altor zeci de milioane ca ei. S-au mulţumit unii doar cu câteva declaraţii de presă, oferind cifre. Un fermier, şi nu un oarecare, după un sumar calcul mi-a dovedit că subvenţia în acest an nu poate fi mai mare de 126 de euro pe hectar. Parcă se ştia de ceva peste 150 de euro. Cât pot înşela cifrele frumos garnisite în cuvinte! Parcă aud... declaranţii de azi, după campania electorală: „Noi am vrut, dar... n-a fost să fie!“

 

Editorial

Ion BANU
LUMEA SATULUI NR.22, 16-30 NOIEMBRIE 2012

Mai multe din această categorie: « Nostalgii de toamnă AŞA-I CÂND... TREBUIE! »