Bugetari pe doi bănuţi
Este unanim recunoscut faptul că salariaţii „de la stat“ sunt cel mai prost plătiţi. Fără îndoială, retribuţia trebuie să fie diferenţiată în funcţie de munca prestată, pregătirea profesională şi responsabilitatea asumată sau atribuită.
În multe cazuri regula sau logica aceasta este respectată, ori se crede astfel. Din nefericire în această orânduire „crudă şi nedreaptă“ cei mai mulţi din categoria la care fac referire câştigă atât de puţin pentru munca lor aici, acasă, încât sunt consideraţi „bugetari pe doi bănuţi“, cum îmi spunea recent unul dintre ei cu un iz ironic în glas.
N-am să mă avânt în a face prea multe comparaţii pentru că cifrele care reflectă fabuloasele salarii ale unora sunt deja date publicităţii. Dar, pentru a retrezi memorii, spun doar că bugetarii, cu studii superioare, din sănătate, învăţământ, agricultură şi alte câteva sectoare importante pentru economia ţării, câştigă între 180 şi 400 de euro pe lună, în vreme ce o altă categorie, cu acelaşi nivel de pregătire şi, uneori, nu cu prea multe responsabilităţi, dacă luăm în calcul numerosul personal din preajmă care de fapt „duce greul“, câştigă câteva zeci de mii de euro pe lună. Şi asta doar pentru că inşii au fost numiţi în fruntea unor companii de stat de către un partid sau altul. O stare de lucru care intrigă pentru că „banii lor sunt din banii noştri“ – zicea acelaşi bugetar, descărcându-şi supărarea cu prilejul unei scurte discuţii.
Aşadar, avem bugetari de lux şi bugetari cu salariu minim pe economie. O discrepanţă alarmantă cu atât mai mult cu cât aceasta reflectă şi o totală indiferenţă faţă de resursa umană, avuţia cea mai de preţ a unei naţii.
Şi, fiindcă fu vorba de marea discrepanţă între nivelurile salariilor, trebuie spus că în sistemul privat aceasta – discrepanţa salarială – este şi mai mare.
Aici este mai puţin clar cum se acumulează veniturile deşi, indiferent din care sistem eşti plătit şi în ce sume te lăfăi, până la urmă aceştia sunt „tot ai noştri“, adunaţi pe diverse servicii uneori mult prea scumpe faţă de costurile lor reale. Aşa se face că pentru o simplă participare la o şedinţă de consiliu de conducere al unei firme private un membru al acestuia câştigă 4.000 de euro. Ca să dau doar un exemplu 4.000 de euro pentru două ore, în vreme ce un bugetar câştigă, în cea mai bună situaţie, de zece ori mai puţin într-o lună.
Vă întrebaţi poate de ce o asemenea abordare a acestui subiect?! Păi, nu se poate să accepţi ca unii să fie plătiţi cu salarii invidiate uneori chiar şi de şefi ai unor multinaţionale, iar pe alţii să-i menţii la limita sărăciei, dar să ai de la toţi aceleaşi pretenţii. Nu se poate să-i categoriseşti pe cei din finanţe sau bănci, ori din nu ştiu ce companii ca fiind pe primul loc, iar pe ceilalţi să-i neglijezi, deşi rolul lor în societate nu este cu nimic mai puţin lipsit de importanţă decât al altora.
Se tot vorbeşte de creşterea competenţei profesionale, dar cum poate avea loc în lipsa motivaţiei cel puţin salariale? Cum să poţi face performanţă cu „bugetari pe doi bănuţi?“ Iată unul din motivele pentru care se constată, pe zi ce trece, un dezinteres tot mai acut al bugetarilor faţă de ceea ce au de făcut. Poate că ar fi vremea să ascultăm şi glasul celor mulţi din sistemele cu care lucrăm pentru a nu mai fi socotită orânduirea „crudă şi nedreaptă“.
Ion BANU
