Biserica în şcoală sau viceversa?
Nu demult, pe terenul de sport din curtea unei şcoli a „răsărit“ un lăcaş de cult. O biserică adică. Evenimentul şi rapiditatea cu care aceasta a fost zămislită a surprins nu doar enoriaşii, ci şi autorităţile care, de frica Celui de Sus poate, au lăsat să se aşeze cărămidă peste cărămidă fără a se sesiza cu privire la legislaţia în construcţii ori, pur şi simplu, pentru a impune respect faţă de comunitate şi generaţia în formare. O fi bine, o fi rău?
Drept este că, de-a lungul timpului, biserica şi şcoala au coexistat într-un climat care a condus la echilibrul comunităţilor, educaţia populaţiei, conservarea tradiţiilor. Primele şcoli au avut ca aşezământ biserici şi mănăstiri, iar primii dascăli au fost chiar slujitorii lăcaşelor de cult, acele mari personalităţi care au avut un singur ideal – unitatea de credinţă, tradiţie şi limbă a neamului românesc.
Din păcate, acel echilibru nu mai există. Ambele instituţii, devenite independente în timp, au drumul lor, fiecare căutându-şi parcă rosturile într-o lume aflată în continuă şi rapidă transformare.
Şcoala, se vede treaba, este copleşită de ideile mai-marilor setoşi de schimbare fără... schimbător.
Biserica, la rându-i, şi-a căutat un drum pe care, se pare, şi l-a găsit. Acela de a domina într-o lume debusolată, copleşită de nevoi, pe seama căreia există în huzur. Să-mi fie iertat curajul de a spune acest lucru şi, mai cu seamă, că instituţia de cult poate cea mai importantă în România s-a depărtat de rolurile ei de facto, acelea pe care le aminteam mai devreme.
Încercările timide ale bisericii de a intra în şcoli cu rol educativ – nu manipulativ –, excesul manifestat prin ridicarea de noi şi noi lăcaşuri de cult, care mai de care mai mari şi mai arătoase, parcă în detrimentul celor de învăţământ şi cercetare, spun mai mult decât o fac eu prin aceste câteva rânduri.
Aş vrea să văd astăzi tot atâta interes pentru educaţie, pentru noi „lăcaşuri“ de învăţământ, pentru copiii străzii.
Aş mai vrea să nu mai văd la începutul fiecărui an şcolar părinţi alergând după un loc în şcoală sau grădiniţă pentru copiii lor.
Şi aş mai vrea să văd mai mult interes pentru educaţie în familie şi şcoală, rol pe care biserica de la o vreme l-a abandonat aproape în totalitate. Şi nici nu-i de mirarea, câtă vreme interesele-i sunt concentrate, se pare, pe propria construcţie instituţională şi nicidecum pe nevoile naţiunii în sânul căreia există.
Revenind la... lăcaşul din curtea şcolii, mă întreb: pe când o să vedem o biserică cedând din patrimoniul său funciar pentru construcţia unei şcoli sau măcar pentru un teren de joacă pentru copii?
Dar, până să se întâmple minunea, lumea va continua să se întrebe cum e mai bine pentru comunitatea lor: „biserica în şcoală sau şcoala în biserică?“. Bine-ar fi să coexiste.
Ion Banu
