Continuăm în acest număr al revistei Lumea satului să prezentăm, în esență, avatarurile prin care este nevoită să treacă muzica populară românească. Unele transformări intră în normalitatea fenomenului obiectiv, real, altele, chiar fundamentale, ating și par să distrugă stratul tradițional al muzicii autohtone. Schimbările de suprafață ca și cele de substanță, cele profunde, reies din cercetarea evoluției caracteristicilor sau trăsăturilor specifice folclorului așa cum ele au fost evidențiate de etnomuzicologi, profesori universitari, printre care Emilia Comișel, dr. Gheorghe Oprea și dr. Speranța Rădulescu.

Caracterul etnic-tradițional este primul care se observă de către orice om care poate afirma, ca urmare a audierii frecvente a muzicii populare, „acesta este un cântec românesc, acesta unul grecesc, acesta unul sârbesc“ etc. Muzica populară românească a fost și este prezentă acolo unde trăiesc în majoritate români sau unde au supraviețuit comunități românești, în timpurile mai noi acolo unde există o diaspora românească. Valorile artistică și documentară ale folclorului sunt cu atât mai mari cu cât folclorul este mai vechi, deci are o continuitate și rădăcini istorice, în timp. Etnicitatea folclorică tradițională este mai profundă, mai creativă, mai diversă, mai intens practicată, mai vie, mai originală acolo unde, la densitatea etniei și vechimea locuirii spațiului de viață, se adaugă autoritatea dedusă din forma socială concentrică de organizare: persoană-cuplu-familie-neam-comunitate zonală-comunitate etnică și religioasă. Așa s-a dezvoltat cultura tradițională milenară în prima formă de uniune locală, din zorii civilizației, care la noi este satul, bazat pe relațiile de neam.

Până în secolul XVII, cu mici diferențieri, tradițiile și atmosfera muzicală a satului erau aceleași cu cele ale orașului dezvoltat în jurul cetății fortificate care adăpostea cel puțin o biserică. Spre sfârșitul sec XVII, apariția noilor mijloace de producție, dezvoltarea orașelor și a meseriilor au creat premisele prefacerilor și în domeniul muzicii populare.

Ca formă a conștiinței sociale, etnice și artistice, muzicile populare s-au diversificat în sec. XVIII-XIX. Noile comunități citadine au primit nu numai locuitori din marile regiuni apropiate sau mai îndepărtate, dar și diverse etnii, fiecare fiind specializată într-un set de meserii, dar având fiecare cultura lor muzicală tradițională. Deja în secolul națiunilor, al XIX-lea, pe fondul muzicilor sătești și a influențelor orientale accentuat persistente la noi din epoca fanariotă, apare prima categorie a (genului) muzicii de divertisment, a muzicii așa-zis ușoare, sora doinei sau cântecului autohton orășenesc, romanța devenită foarte populară. Printre primele, Steluța, pe versuri de V. Alecsandri, muzica de Dumitru F. Florescu. La începutul secolului al XX-lea, oglindire a evoluției economico-sociale și a generalizării mijloacelor media audio, își fac prezența tot mai accentuată în orașe categoriile muzicii ușoare mai întâi europene, apoi sud-americane. Muzica populară se retrage din centru spre cartierele mărginașe, fiind iubită și cultivată mai ales de țărani, muncitori, mici producători și comercianți, diverși funcționari. Ea iese în prim-plan mai ales în weekend, în piețe, în parcuri, la vreo nuntă, botez sau petrecere cu lăutari care cântau atât repertoriu sătesc cât și cel orășenesc, la modă.

Este perioada interbelică mai ales, când muzica tradițională de stil modern înlătură treptat, dar tranșant, doina, cântecul lent și cântecul epic (balada), ba chiar și multe din cântecele rituale, în favoarea cântecelor cu versuri populare ivite pe ritmurile jocurilor populare moderate sau iuți, românești, hora, sârba, ardeleana, hațegana.

A fost și perioada reuniunilor de cântări și muzică ale ASTREI, cu apariția unor cântece inspirate din istoria națională – despre Horia, Avram Iancu, despre visul Unirii și a unor piese corale de o valoare inestimabilă pentru sufletele românilor, piese care prelucrează, măiestrit, folclorul și au contribuit la pregătirea opiniei generale pentru marile izbânzi naționale ale primei jumătăți a secolului al XX-lea. În funcție de regiune și preferințe, melodiile românești sunt însoțite în programul folcloric de ceardaș, polkă, galop, de muzica lăutărească românească în interpretarea specifică a romilor. Aristocrația, clasa orășenească emancipată, comandă expres valsul, tangoul, cântecele din repertoriul internațional la modă, piesele de café-concert, romanța, fox-trotul și ritmurile jazzistice.

Trecuseră aproape 50 de ani de când lăutarii români și romi și-au însușit muzica după partituri. Mulți din fiii lor au absolvit conservatoarele de muzică și au ajuns străluciți interpreți ai muzicii clasice, un salt care le-a deschis posibilitatea de a fi angajați în orchestre simfonice din Europa și America.

Altora le-a prilejuit succesul artistic la restaurantele românești din țară sau la cele încropite meteoric, cu gastronomie specifică și cu obiecte și simboluri etnografice, la marile Târguri Internaționale de la Paris și New-York, unde Ciocârlia și Hora Staccato au uimit lumea. Perioada 1950-1990 a fost cea în care ansamblurile naționale, regionale și județene de cântece și dansuri, orchestrele de muzică populară au contribuit enorm la cultivarea muzicală a publicului, unindu-l în culorile muzicale ale unei simțiri românești autentice. S-a produs atunci și o muzică pe texte facile sau ideologizate vizibil. Nu acestea au dominat, deși ele au îndepărtat de muzica populară o parte a publicului tânăr la vremea aceea, și l-au îndreptat către muzica folk și grupurile de blues și rock.

Ca valorificatoare profesioniste ale muzicii tradiționale și ale muzicii populare de stil modern, colectivele artistice de muzică populară reprezintă și azi inclusiv cântece și dansuri ale etniilor conlocuitoare, programul lor cuprinzând și concerte educative pentru copii și școlari. Repertoriul lor include și creații muzicale în spirit românesc, romanțe, cântece de voie bună și unele creații de muzică de divertisment și sărbătoare. După 1990, alte fenomene s-au produs în muzica populară. Au luat avânt muzicile etniilor, mai ales cele ale etniei rome, dar a fost promovat prin radio, televiziune, discuri, casete muzicale folclorul românesc de stil tradițional și de stil modern, din toate regiunile, inclusiv cel aromân și folclorul autentic, viu, al ungurilor, germanilor, turco-tătarilor, rușilor lipoveni, bulgarilor, slovacilor, ucrainenilor, rutenilor, huțulilor. În Banat și Oltenia se face simțită influența acaparatoare a muzicii sârbești.

A fost radiodifuzat și explicat publicului ascultător folclorul de metisaj, acele piese muzicale favorite de mai multe etnii, ce cuprind, prin interpretarea lor, caracteristici de stil fie predominant românesc, fie maghiar, fie evreiesc, fie rusesc, fie sârbesc.

Aproape toate etniile conlocuitoare au înregistrat albume cu muzica lor populară. Programe culturale speciale sunt dedicate lor de Televiziunea Română și de Societatea Română de Radiodifuziune, prin Antena satelor și Studiourile regionale și teritoriale. Însă preocuparea constantă, atât în jurnalismul de televiziune cât și în cel radiofonic, a cuprins promovarea fonotecii de aur a folclorului românesc, cunoașterea rapsozilor și cântăreților amatori sau profesioniști, legătura folclorului cu etnografia, unitatea culturii folclorice în spațiile locuite de români, evidențierea rolului Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, Institutului „Arhiva de Folclor“ al Academiei Române, sediul de la Cluj, Institutului Național al Patrimoniului, Ministerului Culturii și Identității Naționale, însemnătatea Centrelor Județene pentru Conservarea și Promovarea Creației Tradiționale, a Centrelor de Cultură acolo unde ele patronează și Școlile de arte și meserii, precum și contribuția efectivă a marilor sau mai micilor ansambluri de cântece și dansuri tradiționale, a grupurilor folclorice de copii și tineri.

Aurelian POPA-STAVRI