Evoluție și stagnare în muzica populară

Folclorul mai este caracterizat prin funcțiile lui de reprezentare a identității locale, etnice, sociale, de apropiere între flăcăi și fete pe timpul horei satului, funcția maritală prin cântecele de la șezătoare și nuntă, prin obiceiul colindatului între Ajunul Crăciunului, Anul Nou și Sf. Ion, prin cântecele de uliță; funcția de coeziune comunitară indiferent de etnie, gen, stare socială sau religie și apartenență politică, prin obiceiurile însurățitului (fetele prietene se declară surori pe viață) și înfârtățitului (băieții se fac frați de cruce și își jură credință pe tot parcursul vieții), coeziune în fapt realizată mai ales prin cântece și dansuri populare, prin participare comună la festivaluri de tradiții culturale și gastronomice; funcția de reprezentare a unor mituri, credințe și evenimente istorice locale sau naționale; funcția sau valoarea artistică și documentară, folclorul devenind un posibil document al istoriei evenimentelor și mentalităților epocii; funcția de evidențiere a talentelor și virtuților umane și artistice pe care au preluat-o în zilele noastre concursurile destinate copiilor, adolescenților și tinerilor, dar și categoriei interpreților vocali sau instrumentali seniori amatori. Rolul de act artistic inspirator al creației muzicale academice, de susținere a Școlii naționale de compoziție muzicală. Unele funcții au slăbit în ultimele decenii, dispărând din practica unor vetre și zone mari de locuire, ca de pildă rolul ritual-ceremonial al folclorului, cum ar fi rolul cântecelor rituale Bărbieritul mirelui,

Cântecul mireasei, Iertăciunea miresei către părinți (interpretate de lăutari), jocul steagului nunții, hora bradului. Multe dintre funcțiile tradiționale ale folclorului au fost înlocuite cu funcții sau roluri de divertisment, spectacol, relaxare, petrecere. Specializarea prin însușirea tehnicilor specifice și generale de cântare, susținerea concurenței loiale între cântăreți, investiția din ce în ce mai pretențioasă în cariera de solist de muzică populară, realizarea unui repertoriu muzical propriu le pot asigura sau surmonta învățământul și educația. Rolul principal îl au școlile populare de arte și meserii, cursurile particulare conduse de profesioniști, colegiile de muzică și universitățile sau academiile de muzică (la care cursul teoretic de folclor ar trebui dublat de practica folclorică vocală și/sau instrumentală și de culegerea folclorului din vetrele conservatoare ale lui!), dar și acele școli în care dascăli inimoși, practicanți ai muzicii populare de calitate, devin mentori și modele pentru grupurile de folclor muzical, literar, teatral (diferite datini prezentate în spectacole) și coregrafic (suite de dansuri populare locale sau regionale). Caracterul sincretic al folclorului s-a păstrat și va persista prin îmbinarea sau suprapunerea dintre muzica vocală și cea instrumentală, cu versurile cântate, versuri scandate, mișcare coregrafică și ritmuri de dans. Însă caracterul de creație colectivă în condițiile depopulării satului românesc și a migrării gustului acum invers, dinspre oraș spre sat, pare a intra într-o perioadă de stagnare, ineficiență sau de repaus.

Este înlocuit de talentul improvizatoric și artistic al unor versificatori și modelatori contemporani de melodii pe diferite teme. Deci creația nu mai este una colectivă, cu contribuția inspirată a mai multor cântăreți de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, ceea ce comportă și riscul unor ieșiri din stilul și caracterul zonal sau regional al folclorului, nu mai spunem, al unor versificări scolastice, forțate, contrafăcute, false în trăire. Și caracteristica sau trăsătura de oralitate a folclorului, aceea de a circula pe cale orală, nu scrisă, de a fi însușit sau preluat pe baza memoriei și colportat în alte case, sate și orașe, este treptat înlocuită de practica preluării versurilor din culegeri de poezii populare, iar melodiile, în cel mai bun caz, sunt împrumutate din repertoriul fluierașilor sau al lăutarilor locali, înregistrate pe benzi magnetice sau cu aparate electronice digitale. Doar memoria afectivă și muzicală, dar și culegerile din vetre folclorice dau autenticitate deplină repertoriului soliștilor profesioniști.

Caracterul anonim al folclorului se păstrează încă precum o citadelă sub asediul acelor cântăreți care susțin că muzica și versurile populare le aparțin ca o creație proprie, individuală. Ceea ce s-a dovedit de către etnomuzicologi că, de fapt, din fondul mare al folclorului, acești așa-ziși compozitori și poeți nu fac decât să combine, pe parcursul carierei lor de cântăreți de scenă și spectacol, adesea în chip fericit și cu o oarecare originalitate, acele scheme muzicale tradiționale și acel vocabular muntenesc, ardelenesc sau moldovenesc, cu expresii poetice, versificate, însușite din copilărie sau împrumutate din culegeri și de la rapsozi rămași anonimi.

Alte aspecte ale schimbărilor în defavoarea folclorului propriu-zis sunt renunțarea la caracterul improvizatoric al muzicii și versificării, renunțarea la actul creării în momentul interpretării. Apoi renunțarea la regionalisme, teme și exprimări populare poetice și la pronunția cu specific local sau regional (ceea ce nu fac marii interpreți ai muzicii populare) și înlocuirea lor cu limba literară comună sau cu formule poetice schematice, fără încărcătură afectivă semnificativă. Tempourile vioaie predomină atât în interpretarea cântecelor, cât și în cea a melodiilor instrumentale, orchestrația „simfonizată“, în detrimentul pasajelor melodice versificate ce reclamă susținerea a doar două-trei instrumente specifice regiunii de unde provine cântecul, așa cum numai vocea neacompaniată și taraful pot da specificul local al acelui gen muzical. Neinteligibilitatea versurilor cântate, care fie nu sunt clar pronunțate de cântărețe și cântăreți, fie, inclusiv în înregistrări pe compact discuri, orchestra dublează cu aceeași tărie instrumentală melodia de cuplet și refren, cu viorile, fluier, trompetă, nai. În final, despre așa-zisele manele.

Maneaua a fost și mai este în Orientul Apropiat cântecul erotic de interior, de cameră, cântat azi în localuri, cu versuri încărcate de dorința dragostei depline, acompaniat de ritmuri care redau parcă suspinul și nerăbdarea îndrăgostitului. Au existat și există și poeți adevărați, inspirați, cunoscuți în timpurile moderne, și cântăreți vocali care se acompaniază la câte un instrument de obicei cu corzi ciupite sau cu arcuș, uneori cu acompaniament obsesiv, discret, de percuție. În timpurile din urmă, cântecul oriental de dragoste s-a democratizat, a devenit public, s-a generalizat, de la șoapta de dragoste abia intonată amoros a ajuns la explozii retorice. Cu toate acestea, textele făcute, anume create, împrumută titlul tradițional de manea, sunt expresia unor preferințe muzical-versificate pe tema dragostei, au caracter dansant marcant și ademenitor; beneficiază de interpreți vocali și instrumentali profesionalizați prin experiență sau prin absolvirea unor cursuri muzicale, reflectă cu fidelitate și realism uneori îngroșat, exagerat, o concepție de viață, chiar dacă diferită de a celorlalți concetățeni; față de vechile manele, mai romantice, noile manele par piese violente celor obișnuiți cu muzica populară de calitate sonoră, poetică și melodică românească sau a altor etnii, chiar dacă zgomote găsim deseori și în muzica tradițională a multor popoare. Muzica modernă de consum a părăsit caracterul exclusiv etnic, autohton, pentru a se încadra în gustul oriental pan-european sau asiatic.

Ea nu mai este creație colectivă cizelată în timp și purtătoare a unei cvasi-filosofii de viață îndătinată cum este folclorul românesc. Se folosește de libertatea de expresie în versuri și imagine, de modalitățile de persuasiune prin noile tehnici ale mass-mediei audiovizuale. Așadar, în pas sprințar, am prezentat aspecte cu care se confruntă muzica populară în contextul generalizării muzicilor de consum la modă. Procesul de deconstrucție a stilului tradițional, vechi, dialectal este în plină desfășurare, cu cântăreți autentici ajunși azi la vârsta senectuții. Doar stilul modern încă viu reprezentat de muzicile bătrânești, tradiționale, înregistrate în prealabil și prezentate la posturile naționale de televiziune și de radio, cu stilul dialectal preluat de tineri în concursuri de gen, mai reușesc din greu să țină piept muzicii de autor (ajunse) populare, de divertisment, spectacol, petrecere și nuntă. Semnalul a fost dat încă de la sfârșitul anilor '70 ai secolului al XX-lea, din momentul când șezătorile și balurile de la sat și oraș au fost înlocuite cu discotecile care sunt asaltate până azi de artiști cu un tip de muzică între cea populară, muzică ușoară, de divertisment și șlagăr occidental sau oriental. Pe câtă vreme, în aceeași perioadă, avem dovezi că, cel puțin prima parte a programului în discotecile grecești și sârbești, începea cu suitele de cântece și dansuri tradiționale, vechi, autohtone, de o valoare etnică, națională, identitară, evidentă. În ele, instrumentele moderne dau întâietate celor tradiționale solistice, culorilor sonore cu specific național.

Aurelian POPA-STAVRI

Continuăm în acest număr al revistei Lumea satului să prezentăm, în esență, avatarurile prin care este nevoită să treacă muzica populară românească. Unele transformări intră în normalitatea fenomenului obiectiv, real, altele, chiar fundamentale, ating și par să distrugă stratul tradițional al muzicii autohtone. Schimbările de suprafață ca și cele de substanță, cele profunde, reies din cercetarea evoluției caracteristicilor sau trăsăturilor specifice folclorului așa cum ele au fost evidențiate de etnomuzicologi, profesori universitari, printre care Emilia Comișel, dr. Gheorghe Oprea și dr. Speranța Rădulescu.

Caracterul etnic-tradițional este primul care se observă de către orice om care poate afirma, ca urmare a audierii frecvente a muzicii populare, „acesta este un cântec românesc, acesta unul grecesc, acesta unul sârbesc“ etc. Muzica populară românească a fost și este prezentă acolo unde trăiesc în majoritate români sau unde au supraviețuit comunități românești, în timpurile mai noi acolo unde există o diaspora românească. Valorile artistică și documentară ale folclorului sunt cu atât mai mari cu cât folclorul este mai vechi, deci are o continuitate și rădăcini istorice, în timp. Etnicitatea folclorică tradițională este mai profundă, mai creativă, mai diversă, mai intens practicată, mai vie, mai originală acolo unde, la densitatea etniei și vechimea locuirii spațiului de viață, se adaugă autoritatea dedusă din forma socială concentrică de organizare: persoană-cuplu-familie-neam-comunitate zonală-comunitate etnică și religioasă. Așa s-a dezvoltat cultura tradițională milenară în prima formă de uniune locală, din zorii civilizației, care la noi este satul, bazat pe relațiile de neam.

Până în secolul XVII, cu mici diferențieri, tradițiile și atmosfera muzicală a satului erau aceleași cu cele ale orașului dezvoltat în jurul cetății fortificate care adăpostea cel puțin o biserică. Spre sfârșitul sec XVII, apariția noilor mijloace de producție, dezvoltarea orașelor și a meseriilor au creat premisele prefacerilor și în domeniul muzicii populare.

Ca formă a conștiinței sociale, etnice și artistice, muzicile populare s-au diversificat în sec. XVIII-XIX. Noile comunități citadine au primit nu numai locuitori din marile regiuni apropiate sau mai îndepărtate, dar și diverse etnii, fiecare fiind specializată într-un set de meserii, dar având fiecare cultura lor muzicală tradițională. Deja în secolul națiunilor, al XIX-lea, pe fondul muzicilor sătești și a influențelor orientale accentuat persistente la noi din epoca fanariotă, apare prima categorie a (genului) muzicii de divertisment, a muzicii așa-zis ușoare, sora doinei sau cântecului autohton orășenesc, romanța devenită foarte populară. Printre primele, Steluța, pe versuri de V. Alecsandri, muzica de Dumitru F. Florescu. La începutul secolului al XX-lea, oglindire a evoluției economico-sociale și a generalizării mijloacelor media audio, își fac prezența tot mai accentuată în orașe categoriile muzicii ușoare mai întâi europene, apoi sud-americane. Muzica populară se retrage din centru spre cartierele mărginașe, fiind iubită și cultivată mai ales de țărani, muncitori, mici producători și comercianți, diverși funcționari. Ea iese în prim-plan mai ales în weekend, în piețe, în parcuri, la vreo nuntă, botez sau petrecere cu lăutari care cântau atât repertoriu sătesc cât și cel orășenesc, la modă.

Este perioada interbelică mai ales, când muzica tradițională de stil modern înlătură treptat, dar tranșant, doina, cântecul lent și cântecul epic (balada), ba chiar și multe din cântecele rituale, în favoarea cântecelor cu versuri populare ivite pe ritmurile jocurilor populare moderate sau iuți, românești, hora, sârba, ardeleana, hațegana.

A fost și perioada reuniunilor de cântări și muzică ale ASTREI, cu apariția unor cântece inspirate din istoria națională – despre Horia, Avram Iancu, despre visul Unirii și a unor piese corale de o valoare inestimabilă pentru sufletele românilor, piese care prelucrează, măiestrit, folclorul și au contribuit la pregătirea opiniei generale pentru marile izbânzi naționale ale primei jumătăți a secolului al XX-lea. În funcție de regiune și preferințe, melodiile românești sunt însoțite în programul folcloric de ceardaș, polkă, galop, de muzica lăutărească românească în interpretarea specifică a romilor. Aristocrația, clasa orășenească emancipată, comandă expres valsul, tangoul, cântecele din repertoriul internațional la modă, piesele de café-concert, romanța, fox-trotul și ritmurile jazzistice.

Trecuseră aproape 50 de ani de când lăutarii români și romi și-au însușit muzica după partituri. Mulți din fiii lor au absolvit conservatoarele de muzică și au ajuns străluciți interpreți ai muzicii clasice, un salt care le-a deschis posibilitatea de a fi angajați în orchestre simfonice din Europa și America.

Altora le-a prilejuit succesul artistic la restaurantele românești din țară sau la cele încropite meteoric, cu gastronomie specifică și cu obiecte și simboluri etnografice, la marile Târguri Internaționale de la Paris și New-York, unde Ciocârlia și Hora Staccato au uimit lumea. Perioada 1950-1990 a fost cea în care ansamblurile naționale, regionale și județene de cântece și dansuri, orchestrele de muzică populară au contribuit enorm la cultivarea muzicală a publicului, unindu-l în culorile muzicale ale unei simțiri românești autentice. S-a produs atunci și o muzică pe texte facile sau ideologizate vizibil. Nu acestea au dominat, deși ele au îndepărtat de muzica populară o parte a publicului tânăr la vremea aceea, și l-au îndreptat către muzica folk și grupurile de blues și rock.

Ca valorificatoare profesioniste ale muzicii tradiționale și ale muzicii populare de stil modern, colectivele artistice de muzică populară reprezintă și azi inclusiv cântece și dansuri ale etniilor conlocuitoare, programul lor cuprinzând și concerte educative pentru copii și școlari. Repertoriul lor include și creații muzicale în spirit românesc, romanțe, cântece de voie bună și unele creații de muzică de divertisment și sărbătoare. După 1990, alte fenomene s-au produs în muzica populară. Au luat avânt muzicile etniilor, mai ales cele ale etniei rome, dar a fost promovat prin radio, televiziune, discuri, casete muzicale folclorul românesc de stil tradițional și de stil modern, din toate regiunile, inclusiv cel aromân și folclorul autentic, viu, al ungurilor, germanilor, turco-tătarilor, rușilor lipoveni, bulgarilor, slovacilor, ucrainenilor, rutenilor, huțulilor. În Banat și Oltenia se face simțită influența acaparatoare a muzicii sârbești.

A fost radiodifuzat și explicat publicului ascultător folclorul de metisaj, acele piese muzicale favorite de mai multe etnii, ce cuprind, prin interpretarea lor, caracteristici de stil fie predominant românesc, fie maghiar, fie evreiesc, fie rusesc, fie sârbesc.

Aproape toate etniile conlocuitoare au înregistrat albume cu muzica lor populară. Programe culturale speciale sunt dedicate lor de Televiziunea Română și de Societatea Română de Radiodifuziune, prin Antena satelor și Studiourile regionale și teritoriale. Însă preocuparea constantă, atât în jurnalismul de televiziune cât și în cel radiofonic, a cuprins promovarea fonotecii de aur a folclorului românesc, cunoașterea rapsozilor și cântăreților amatori sau profesioniști, legătura folclorului cu etnografia, unitatea culturii folclorice în spațiile locuite de români, evidențierea rolului Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu“ al Academiei Române, Institutului „Arhiva de Folclor“ al Academiei Române, sediul de la Cluj, Institutului Național al Patrimoniului, Ministerului Culturii și Identității Naționale, însemnătatea Centrelor Județene pentru Conservarea și Promovarea Creației Tradiționale, a Centrelor de Cultură acolo unde ele patronează și Școlile de arte și meserii, precum și contribuția efectivă a marilor sau mai micilor ansambluri de cântece și dansuri tradiționale, a grupurilor folclorice de copii și tineri.

Aurelian POPA-STAVRI

(Partea întâi)

Muzici populare este un termen generic, generalizator și simplificator, ce se referă și caracterizează un domeniu cultural sincretic de circulație orală și creație colectivă (muzică, literatură, dans, teatru, gestică, obiceiuri, costumație specială, arte, non-arte, dar uneori și pseudo-arte), cu rădăcini în mentalități, obiceiuri, în viața socială, în cea economică, în cea financiară, chiar și în ceea ce am denumi reprezentarea imaginii identitare în interiorul comunităților și în exteriorul lor, în regiune, în cadrul statului, precum și peste hotare.

În spațiul cultural al României muzicile populare cuprind cântece și melodii instrumentale practicate și onorate de oameni, atât de români cât și de etnii conlocuitoare, dar și de familii mixte, trăitoare în mediul rural sau orășenesc. În primul rând, cele mai numeroase și încă viguroase în genurile folclorico-muzicale sunt muzicile dialectale, de proveniență și tradiție orală țărănească atât românești (cât și din cele ale etniilor conlocuitoare despre care vom aminti spre finalul articolului).

Folclorul muzical românesc cuprinde cântece de stil vechi, dialectal, de pildă cântecul de codru din Muscel, și cântece de stil modern, în tempouri apropiate sau izvorâte din melodii de dans tradițional, doine, melodii de joc, dansuri populare de țară, având denumiri și specificități locale și regionale etno-folclorice: cântec de dragoste sau dragostea ca pe Teleorman, înrudit cu acesta sau din aceeași categorie fiind Cuculețul ca pe Vlașca și Teleorman, cântecul cu hăulit din Gorj, cântecul doinit ornamentat din Banat, cântecul-doină și doina-cântec din Transilvania, inclusiv din Țara Crișurilor, doina vocală propriu-zisă, cu tipuri și subtipuri melodice culese în secolele XIX și XX din Transilvania (județul Năsăud fiind o zonă etnofolclorică productivă în acest sens), din Maramureș (horea maramureșeană străveche, adică horea cu noduri sau întorsuri/ignituri în glas sau scurte lovituri de glotă), doina din Oltenia, Bucovina, Muntenia; doina și stilul doinit de cântare se consideră de către folcloriști și etnomuzicologi că au reprezentat, amândouă, modalitatea generală străveche, arhaică, de cântare și exprimare folclorică în spațiul locuit de români și de înaintașii lor, expresii folclorice la fel de ancestrale, cu geneza în zorii civilizației, fiind și cântecele rituale ce însoțesc obiceiurile de înmormântare, ritualul funebru, melodii culese din acele zone conservatoare de datini, printre care se numără arealurile geofolclorice etnografice intramontane sau premontane Hunedoara, Gorj, Argeș, Vâlcea, Banatul montan, Bucovina, Maramureș, Apusenii – cu Țara Crișurilor.

Toate aceste genuri numite pe parcursul perioadei întemeierii și consacrării folcloristicii muzicale, literare și coregrafice, ca disciplină științifică, după cum urmează: muzică populară și arii naționale, folclor, din termenul engezesc „folk“ – „popor, popular“, și „lore“ – „înțelepciune“ (în programele radiofonice), apoi numite muzici tradiționale (în studiile etnomuzicologilor), cu sensul de arhaice, vechi, înrădăcinate în secole și milenii, muzici orale, adică neînsușite după notații scrise, ci după auz și din memorie, imitate, preluate și învățate pe cale orală, din generație în generație, muzică de stil dialectal, muzici de creație sau contribuție colectivă la actul producerii piesei, de manifestare sincretică (muzică, text verisificat, mișcare coregrafică, strigături, gesturi și acte teatrale – mai ales în obiceiurile de la colindat cum sunt genul colindelor laice, non-religioase, colindele creștine religioase, cântecele de stea – Viflaimul, Orația și colindatul Cu Plugul sau Plugușorul, Sorcova, Semănatul, Alaiul de Anul Nou cu travestiții în Moși, Babe, Mire și Mireasă, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, țărani, orășeni, Necuratul, Soldatul, Țiganul și Țiganca, teatrul Irozii, alaiul Căiuților, Jocul „căprițelor“, jocul „urșilor“ sau tradiții sincretice de la nunta tradițională cu costumația sătească de sărbătoare, cu orațiile/urările lor și secvențele scenice produse între alaiul mirelui și alaiul miresei, între mireasă și părinții ei, iertăciunea miresii, între vornicii nunții, - episodul numit Vânătoarea sau urmărirea căprioarei, momentul strigării găinii de la nuntă, adresată nașului, jocul miresei, alte jocuri populare de nuntă, cum ar fi Perina sau Perinița, hora cu bradul mirilor, etc).

Aceste genuri, categorii, tipuri și subtipuri folclorice cu variantele lor locale au avut o apariție pe scara timpului istoric, o dezvoltare, un apogeu al afirmării lor, ca genuri ce acopereau necesități sociale, maritale, economice, de unire a colectivității umane, de identificare și exprimare a anumite valori artistice și de mentalitate. De pildă, se argumentează de către etnomuzicologi că baladele istorice sau cântecele epice bătrânești despre diferiți eroi, pozitivi sau negativi, păstorești, anti-otomane, haiducești, familiale, jurnalele orale epice (deci povestiri sau narații versificate și cântate cu acompaniament instrumental) au avut timpul lor de glorie în chiar perioadele Evului Mediu dezvoltat, în Renaștere și Iluminism, toate înflorite în țările românești, cultură epico-eroică a perioadei respective deja manifestată în Occidentul Europei, dar la noi prelungindu-se până în secolul națiunilor, al XIX-lea, cu reverberații în reperoriul de nuntă, de masă mare a sărbătorilor sau de șezătoare, până puțin după mijlocul secolului XX! Cele mai apropiate de autenticitate, veridicitate, valoare, reprezentative, originale sau cu specificitate locală sunt considerate a fi genurile rituale legate de diferite datini, piesele muzical-versificate, de pildă obiceiuri legate de naștere, cântecul și doina de la leagăn, cântecele de uliță, cântecul de cătănie, apoi scenetele muzical-coregrafice-teatrale, Călușarii, Paparudele, Caloianul, Drăgaica.

Dintre jocuri/dansuri, cele populare cu diverse și specifice coregrafii zonale sau locale, dominante ca frecvență a performării/punerii în desfășurare, străvechi și reprezentative, diferențiatoare din punctul de vedere al identității etnice, naționale, la români predomină jocul în ritmuri și măsuri pare, de opt pași (horele, sârbele, ardelenele), mai rar șase pași sau șase timpi principali (brâul muscelean pe șase), identice cu „matrițele“, tiparele de 8 sau 6 ale silabelor din cântece, doine, balade; după care, ca frecvență, urmează jocurile populare în ritm asimetric, aksak, sau șchiop, cu unul sau mai mulți pași sau timpi prelungiți în raport de 3/2, de pildă în măsura de 5 sau 7 șaisprezecimi; toate, însă, în arealul general românesc, sunt dansuri în grup, în coloană, în front, în formație adunată sau desfășurată, de obicei, în cerc sau în semicerc, uneori în deplasare șerpuitoare, cu diferite prize de mâini. Jocurile de unul singur sau în perechi sunt specifice altor etnii și popoare. Totuși, ca excepție, din grupul compact al dansului tradițional se mai acceptă ca un dansator virtuoz sau o pereche mai îndrăzneață, mai vioaie, mai pasională, să se desprindă și să domine dansul de grup mixt, la un moment dat.

De exemplu: dansul fecioresc din Ardeal sau momentul în dansul călușarilor care presupune și include unele figuri coregrafice de mare dificultate solistică. Sub influența democratizării, înnoirii și progresului societății autohtone, odată cu avântul dezvoltării economice și industriale, mai ales agricole, cu prosperitatea unor localități mai mari ca și a vetrelor sătești, cu generalizarea mijloacelor mass-media, o speță a muzicii populare s-a afirmat începând din zorii secolului XX, accentuată în perioada interbelică, aceasta fiind muzica populară de stil modern, cum a caracterizat-o savantul Constantin Brăiloiu, spre deosebire de muzica de stil vechi sau dialectal, tradițională, cu profunde rădăcini în mentalitatea/practica și stilul de cântare din secolele precedente.

Aceasta este perioada când muzica populară a vetrelor folclorice s-a diversificat prin primirea influențelor din partea regiunii mai mari de care aparțineau sau prin înglobarea și avântul mai accentuat al muzicilor etniilor conlocuitoare, prin cunoașterea și difuzarea lor publică, prin apariția și generalizarea mijloacelor mass-media: scrisă, audio, ulterior audio-vizuală, discuri, benzi magnetice cu muzică, prin apariția romanței cu autori autohtoni cunoscuți sau rămași anonimi, gen al muzicii de divertisment apărut în secolul al XIX-lea ca un partener al doinei și al cântecului de lume, sub influența romanțelor din alte culturi naționale, canțonetei, șansonetei. În noile condiții sociale, economice, culturale, ale secolului XX, perioadele interbelică, postbelică și post revoluționară de după 1990 au adus treptat la lumină, mai ales prin mass-media dar și prin reviste și cărți de muzică, partituri, valoroase, stiluri de interpretare și tipuri muzicale vocale sau instrumentale populare, folclorice nu numai ale românilor, ci și ale aromânilor, ale aromânilor fârșeroți, ale maghiarilor cu romanța și ceardașul, ale sașilor – balade populare de stil vechi sau de stil modern, balade legendă, cântece de jale, cântece de perechi (din viața îndrăgostiților, soților), genuri muzicale ale germanilor – de la lied-ul (cântecul) popular și dansul ländler al secolului al XVIII-lea la schlagerul de autor începând din anii ’50-’60 ai secolului XX, sârbilor – doina ornamentată instrumentală, stilul doinit vocal, hora moderată în stil cimpoieșesc, sârba, dansuri în ritm asimetric sau aksak; folclorul romilor, ei fiind, veacuri la rând, printre „promotorii folclorului românesc“, dar având și genuri muzicale proprii și, mai ales, stilul specific de cântare; folclorul evreilor – aceștia cu contribuții muzicale, creații folclorice și în cercetarea tradițiilor culturii orale, folclorul slovacilor, turcilor, tătarilor, polonezilor, armenilor, bulgarilor, rutenilor, lipovenilor, ceangăilor, huțulilor.

O contribuție fundamentală au avut-o culegerile de folclor efectuate de etnomuzicologi români, maghiari, aromâni etc., membri ai Uniunilor Compozitorilor și Muzicologilor, reprezentanți ai Arhivelor Fonogramice, ai Institutelor de Folclor, tarafurile sătești și orășenești, învățători și profesori culegători amatori, rapsozi, grupuri sătești de folclor și imprimările muzicale pe bandă de magnetofon, de casetofon, pe discuri de ebonită, discuri de vinil, compact discuri, iar în anii recenți influențează benefic gustul artistic fondul muzicilor orale puse la dispoziția publicului de mediul electronic, prin site-urile cu muzică din toate genurile, categoriile, tipurile și din diverse spații etno-folclorice. Ca un amănunt revelator pentru cercetarea foclorului viu, savantul etnomuzicolog de faimă mondială Constantin Brăiloiu a înlesnit cercetătorilor din Ungaria culegerea folclorului maghiar și ceangăiesc din România, punându-le la dispoziție cilindri de ceară din Arhiva de Folclor a Compozitorilor Români, pentru imprimarea cu fonograful Edison. Cu ani înainte, compozitorul și folcloristul de geniu Bela Bartok a cules și cercetat inclusiv folclor românesc din mai multe regiuni, publicându-l. Dispunem de un fond arhivistic atât muzical focloric cât și de studii și documente despre datini, rezultat al sintezelor culturale din viața acestui creuzet românesc de civilizație pașnică și roditoare care duce faima României în toate continentele lumii, prin soliști și ansambluri naționale de folclor! A-l cunoaște mai bine pe celălalt deschide calea respectului, aprecierii și iubirii între oameni, iar folclorul și tradițiile culturale orale, colective, anonime fundamentează și restabilesc pacea și apropierea între popoare, state, națiuni și continente.

Aurelian POPA-STAVRI

Leontina Pop s-a născut de Bobotează, la 6 ianuarie 1958, în comuna Gurghiu, la poalele munților oglindiți în râurile Mureș și Târnava Mare, la mai mulți km de Hășmaș, de unde izvorăsc Oltul și Mureșul frați. Munții Gurghiu transferă din caracterul lor carstic impetuos și măreț felului de a fi al românilor majoritari, ortodocși, ca și al maghiarilor romano-catolici și al romilor: oameni frumoși, harnici și mândri. Regiunea este străbătută de aria naturală biodiversă de importanță comunitară, situl Mociar, iar printre monumentele și atracțiile turistice ale Gurghiului numim așezarea din epoca romană, situl arheologic „cetăți  medievale din secolul XIV“, fabrica de porțelan din sec. XVII, ansamblul castelului Bornemisza, sec. XVIII-XIX, rezervația naturală „Poiana Narciselor“, mănăstirea din satul Cașva, biserica reformată (1756) și cea greco-catolică din Gurghiu. În satul Cașva s-a născut Teodor Mărgineanu (1932-1957), locotenentul martir luptător împotriva regimului comunist. Pasul nostru devine mai atent, vorba mai reținută și ne stăpânește sentimentul că ne aflăm într-o imensă catedrală sub cerul liber, în care păsările, codrul, izvoarele, râul Gurghiu, horile și ceterile trebuie respectate și înțelese așa cum se cuvine, cu pioșenie.

Leontina este al treilea copil și prima fată a familiei Teodor, zis „Pia“, și a Ruxandrei Horvat, care au crescut patru fete și trei băieți. Părinții le-au insuflat dragostea de cântec, de frumos pentru că, la rândul lor, știau să cânte, să joace. După ce fetele își terminau temele la lumina slabă a lămpii cu petrol, mama le-a obișnuit cu țesutul la război și cusutul, iar gustul pentru arta tradițională s-a dezvoltat și prin împodobirea casei cu păretare și ștergare, toate lucrate manual. Leontina se remarcă, din primele clase de școală, ca o bună cântăreață, cu premii întâi la învățătură în fiecare an. În paralel cu școala și liceul, a mers împreună cu familia la culesul fructelor de pădure pentru a-și plăti rechizitele și completa uniforma școlară.

În vacanțe i-a însoțit pe părinți și bunici la coliba clădită de tatăl său, care timp de 20 de ani s-a ocupat cu tăiatul brazilor, cel pe care îl și evocă în „Doina țapinarului“: „Din cetină și pământ/ El colibă și-o făcut,/ De ploaie ferit și vânt./ Piatra, perna de sub cap,/ Frunza, pământ erau pat./ La Lăpușna și Bătrâna/ Brazii falnici i-au dat mâna,/ Omul cu pădurile,/ Frate cu izvoarele./ Țapinari din tată-n fiu/, Bărbații de pe Gurghiu,/ Or muncit și zi, și noapte,/ Copiii să aibă parte/ De tihnă, să-nvețe carte,/ Să aibă viață frumoasă/ Lângă copii și nevastă!“. Calitățile vocale, horile cunoscute, ambiția, curajul, destoinicia, excelenta memorie au condus-o pe Leontina Pop în a schimba, în anul 1982, postul de tâmplar la Fabrica de mobilă de artă „Mobex“ cu funcția de solistă vocală a Ansamblului Artistic Profesionist „Mureșul“, din Târgu Mureș, unde a reușit trecând printr-un sever concurs.

Prezentarea ei la concursul „Floarea din grădină“ nu a mai continuat din cauza faptului că soliștii angajați în ansambluri profesioniste aveau deja un statut mai înalt decât cântăreții nativi, amatori încă neafirmați pe plan național. Profesorul ei de la Școala populară de artă, solistul Vasile Conțiu, afirma că Leontina s-a distins cu o voce unică printre cele mai valoroase și talentate eleve ale sale. Este încă o regulă ca fiecare solist să culeagă un număr de cântece din zona de proveniență pentru ca din ele să le selecteze pe cele mai frumoase și caracteristice folclorului local și să le cânte cu ocazia fiecărei premiere anuale, de spectacol, a Ansamblului în care este angajat. Astfel Leontina Pop, pe lângă melodiile moștenite din familie, culege pe bandă de casetofon, de la țărani, ceterași, ciobani, rapsozi populari din localitățile de pe Valea Gurghiului, metoda sa fiind aceea de a completa textele cu cele mai frumoase versuri populare caracteristice temelor tratate într-un cântec.

Doinele propriu-zise, numărul impresionant de cântece mai ales în ritm de joc popular – de-a lungul, sărita, „bătuta“ ardeleană, feciorește, ciobănește, dar și cântece ceremoniale de nuntă, cântece epice bătrânești, s-au revărsat către public de pe scenele unde a cântat, în județul Mureș, fie în orașe, fie în cătune, sate și comune. Faima aparițiilor ei artistice, în costumele tradiționale din care și-a alcătuit o impresionantă colecție, fiind cunoscută până și de românii din diaspora ca „solista cu mărgele albe pe năframa neagră“, a crescut exponențial datorită înregistrărilor la Radio România, studiourile din București, Cluj și Târgu Mureș, la Televiziunea Română, mai ales în emisiunea „Tezaur folcloric“, dar și prin filme de televiziune care au fost în mod special dedicate repertoriului ei muzical folcloric și obiceiurilor precum Udatul nevestelor în a doua zi de Rusalii, Jocul din ulița mare, Târgul fetelor de la Gurghiu, Viața la stână, Țapinarii de pe Valea Gurghiului, Fluierașii din Hodac. Toate aceste obiceiuri folclorice și încă multe altele, viersuri din arta ceterașilor, hodăcenilor, oamenilor de pe Valea Gurghiului, dedicate naturii, îndeletnicirilor tradiționale, dansurilor populare, destinului celor plecați din sat peste hotare, dorului mistuitor de consăteni și de sat, dragostei pentru copii, frați, surori, părinți, bunici, autobiografia în cântec conturează o adevărată monografie sentimentală luminoasă, tonică, în versuri și melos a tărâmului mureșan de vis, cu zona sa de sub munte și cu cea de câmpie. Albumele înregistrate și articolele de presă din țară și din turneele peste hotare atestă succesul obținut și cu cântece din toate regiunile României, cu precădere preluate din cele lansate de Maria Tănase.

Familistă convinsă, soție iubitoare, mamă fericită de a avea un fiu realizat, o noră încântătoare, provenită din Ploiești, și o nepoată ambițioasă și deșteaptă, dar care trăiesc în Germania, Leontina Pop găsește la fiecare sărbătoare forța de a pregăti cele necesare petrecerii în familie, dar și de a dărui publicului, oamenilor de diferite vârste și meserii, pricesnele duminicale, cântând la biserica din Hodac sau în alte biserici. Între Crăciun și Sfântul Ion colindă împreună cu grupul „Mureșencele“, a cărei organizatoare este. La evenimentele de peste an, ca și în concertele curente, bisăptămânale, este solistă, alături de colegele și colegii ei din cadrul Ansamblului Profesionist „Mureșul“ din Târgu Mureș, în spectacole dese și de mare responsabilitate artistică. Am fost atât de încântat să o admir cântând în cadrul emisiunii „Studioul de folclor“, transmisă în direct la Radio România Cultural, în spectacolul aniversar pe care Formațiile Muzicale Radio și Redacția Muzicală i l-au organizat în Sala Mare a Societății Române de Radiodifuziune sau în interviul pe care mi l-a acordat cu prilejul seriei de înregistrări cu Orchestra de Muzică Populară Radio.

Anul acesta, Consiliul Județean Mureș și Ansamblul artistic reprezentativ „Mureșul” au invitat publicul mureșan la spectacolul extraordinar „Leontina Pop, la ceas aniversar: 65 de ani de viață și 45 de ani de carieră artistică“. Cu acest prilej, solista a lansat albumul muzical folcloric pe CD „Din Ardeal, de pe Gurghiu“ și cartea autobiografică „Am plecat copil în lume… Cântecul mi-a dat un nume“. Albumul cuprinde 15 piese muzicale diferite tematic și meloritmic, printre care enumerăm „Când aud cucu cântând, Doina țapinarului, De pe Mureș și Câmpie, Mireasă în haină albă, Rămâi cu bine, satu meu, Doamne, Ție-ți mulțumesc și La Mulți Ani și Doamne-ajută!“. Acompaniază maeștrii Mihai Emil la vioară, Kalman Urszui acordeon, Zenu Zanc bas / braci și Nelu Gabor, la taragot. Producător: Glas Transilvan. Inginer de sunet: Vegh Oliver.

Recomandăm albumul, dar și cartea scrisă între anii 2009-2023. Ediția revizuită de 358 de pagini, pe hârtie lucioasă, de calitate, cuprinde numeroase fotografii color realizate de Leontina Pop, acesta fiind hobby-ul ei, prin care ilustrează capitole scrise alert, interesant, ca o confesiune plină de patos și poezie, printre care: „Leagănul copilăriei mele, Ani de liceu, Începutul carierei mele artistice, Familia mea, Turnee cu Ansamblul «Mureșul», Ansamblul «Șireagul», Ansamblul «Cetatea», Turneu cu hodăcenii, Turneu în Australia.

Apariții discografice, prezențe în mass-media, Aniversări (artistice, prin spectacole extraordinare), Rugă prin cântec, Colindatul la români, Revelion 2007-2008 (cu recitaluri în șapte locații, trei ore și treizeci de minute non stop, în ambele seri!), Revoluția 1989 (participare activă, cu prezență la TVR București, cu un cântec patriotic, fără a i se putea recunoaște drepturile în urma acestui act civic curajos).“ Partea a doua: „Lansarea cărții autobiografice (ediția întâi); 5 martie 2013 am devenit bunici, Botezul nepoatei Alessia Maria, Aniversarea a 35 de ani de carieră artistică, Precizări... Împliniri și Neîmpliniri, Madrid – decembrie 2016 (Invitată la Biserica Ortodoxă din Madrid), Anul binecuvântat 2017 (în care, pentru interpretarea în toți acești ani, a pricesnelor și colindelor în lăcașurile de cult cu ocazia marilor sărbători de peste an, a primit Ordinul și Distincția «Credință și Unire» la Catedrala Mare din Târgu Mureș), Distincția «Fibula de la Suseni» (acordată la Palatul Culturii de Cancelaria Prefecturii Târgu Mureș, cu ocazia Zilei Naționale a României), Aniversarea a 60 de ani de viață și 40 de ani de activitate artistică (la Casa de Cultură a Tineretului «Mihai Eminescu» din Târgu Mureș, în spectacolul Ansamblului «Mureșul», după lansarea celui de al XVI-lea album «Tinerețe, un’ te duci?» la Radio România Antena Satelor, la TVR 1, la alte studiouri naționale, regionale sau locale din țară).

“ Partea a treia a cărții: „Impresii la spectacolele aniversare Leontina Pop, Aniversarea a 65 de ani a Ansamblului ArtIstic Profesionist «Mureșul», din Târgu Mureș, Mulțumiri familiei, Urări la aniversarea a 65 de ani de viață.“ Cartea ne dă ocazia de a cunoaște nu numai omul și artistul Leontina Pop, ci și familia ei, apoi familia colegilor de la Ansamblu, familia mare a mureșenilor susținută artistic de numeroase ansambluri folclorice de copii, tineri și seniori din județul Mureș.

Versurile și melodiile multor cântece din repertoriul artistei, publicate în carte, atestă munca Leontinei de selecție și de refacere a drumului către izvorul inspirației folclorice de calitate antologică. Numeroși artiști, directori ai Ansamblului „Mureșul“, etnomuzicologi, realizatori de emisiuni, profesori, preoți, medici, rapsozi, membrii ai familiei îi dedică Leontinei Pop emoționante texte în proză sau versuri, evocări ale personalității ei sau rânduri despre importanța activității artistei pentru mureșeni, pentru ardeleni, pentru românii din țară sau de peste hotare, pentru public și cultura românească.

Pentru modul în care Leontina Pop a creat o mare familie înfrățită, a mureșenilor, atât în interiorul Ansamblului în care este solistă, cât și în activitățile artistice voluntare, pentru diversitatea, valoarea repertoriului, precum și pentru prezența constantă, binecuvântată, în mijlocul comunităților de români, putem afirma că a realizat, din tradiție, un adevărat stindard al modernității vieții noastre pentru fiecare zi!

Din inimă, felicitări și urarea La mulți ani!

Aurelian POPA-STAVRI

Vioara lui Ionică Moldovan mai răsună încă prin Sângeorz-Băi. Se aude până departe, spre culmile Rodnei. Acum cântă mai rar și i se umezesc ochii când ia în mână arcușul. Este ultimul ceteraș adevărat al Năsăudului.

Pe vremuri, orice nuntă sau petrecere era de neînchipuit fără cetera lui Ionică Moldovan. Își aduce aminte de vremurile când a început să cânte la o vioară improvizată de tatăl său vitreg dintr-o scândură de brad. „Eram copil mic încă, aveam vreo cinci ani... Am avut un tată vitreg care era muzicant, cânta la braci. Pe vremea aceea cânta cu cei mai vestiți instrumentiști ai Năsăudului. Îi spunea lumea Ion al Gheorghiesei. Cânta într-un taraf, așa cum era rânduiala la noi, format din trei instrumente: un primaș, adică vioara întâi, un contralău – vioara de acompaniament și o gordună. Toate numai instrumente cu coarde, așa era atunci, nu exista niciun instrument de suflat sau acordeon... Cu acest taraf se mergea la nunți și la toate petrecerile satului. L-am rugat pe tata să-mi facă și mie o vioară, îmi plăcea tare mult cum cânta el, stăteam lipit de pereții caselor unde se făceau nunți sau petreceri și ascultam. Pe vioara aceea din scândură, cu trei coarde, am învățat. Apoi, când am mers la școală, mi-a cumpărat și o vioară adevărată. Prin clasa a șaptea mergeam la cămin și cântam, apoi, când am mai crescut un pic, au început să mă cheme pe la nunți.“

Nea Ionică apucă cu o mână credincioasa sa vioară care stătea agățată într-un cui, lângă ușă, și începe să-și plimbe degetele pe coarde. Apoi închide ochii și începe să cânte un joc legănat de pe valea Someșului. Și își continuă povestea: „Mi-am făcut un taraf al meu, toți eram de aceeași vârstă, mă chemau des pe la nunți, le plăcea cum cântam.“ După ce a început să priceapă tainele și subtilitățile arcușului Ionică s-a alăturat tarafului Păunița al Casei de Cultură din Sângeor-Băi, un taraf vestit, cu care a colindat lumea. „Am fost în Franța, în 1971, cu taraful, apoi am fost în Letonia, Lituania, Grecia, Bulgaria, Polonia și în alte țări pe care nici nu știu să le mai înșir. Din Polonia mi-am cumpărat vioara la care cânt și acum. Am făcut foamea ca să o pot cumpăra, nici pâine nu mi-am luat, dar am cumpărat-o și apoi ea mi-a asigurat pâinea cea de toate zilele“...

Declarat, în 2021, tezaur uman viu, nea Ionică Moldovan ne spune să băgăm de seamă ce este un taraf năsăudean adevărat, așa cum erau cele de odinioară, musai trebuie să aibă doar trei instrumentiști – primașul, contralăul și gorduna. În vremurile mai noi, unde nu exista gordună, venea câte-un acordeonist... Așa se mergea la toate nunțile și balurile din zona Năsăudului, așa i-a mers vestea și ceterașului Ionică Moldovan...

Jurnalistul bistrițean Menuț Maximinian își aduce aminte că nea Ionică Moldovan a cântat și la nunta părinților săi. „Nu întâmplător este tezaur uman viu, nu a fost nuntă și petrecere în zona Năsăudului fără cetera lui Ionică. Ca o informație de ultimă oră, am discutat cu autoritățile locale și, în curând, va fi declarat cetățean de onoare al orașului. Merită cu prisosință acest titlu. Prin dulceața din cetera sa a câștigat o mulțime de trofee la festivalurile internaționale de folclor și la concursurile tarafurilor tradiționale din țară.“

Ionică Moldovan nu a pus încă vioara în cui. Pentru că are urmași pe care să-i învețe cum trebuie să stăpânească coardele ceterei și să le mângâie cu meșteșug cu arcușul... Petrică Adam vrea să ducă mai departe o moștenire de trei generații... „Să cânt cu nea Ionică este o mare onoare, provin și eu dintr-o familie de muzicanți. Bunicul m-a învățat primele acorduri, era pe-atunci, săracul, paralizat și așa m-a învățat... Mă cuprind emoțiile când mi-aduc aminte... Nea Ionică mi-a destăinuit tainele viorii, îl acompaniez și acum la braci, când am ocazia. Încerc să învăț tot ce se poate de la el, să-i duc cântecul mai departe!

Tinerii care iubesc muzica populară ar putea lua exemplul lui Petrică, spune ultimul mare ceteraș al Năsăudului. „El s-a apucat de vioară pentru că vioara l-a atras, i-a plăcut dulceața strunelor, ca și mie. De aceea le-aș spune tinerilor să facă ce le place, în orice domeniu. Doar așa ies lucrurile bine făcute.“ Și, după ce a mai cântat împreună cu Petrică, ucenicul său, o doină pe care a auzit-o de la bătrânii lăutari din Năsăud, ne zice: „Eu am fost un răsfățat al lumii ăsteia, pentru mine vioara a fost și a rămas un dar de la Dumnezeu!“

Își ia vioara și ne conduce până la poartă. Nu ne lasă să plecăm până nu mai ascultăm încă puțin glasul duios al ceterei sale. De cum a început să cânte, vecinii s-au ițit pe la garduri. Încet-încet vioara acoperă și huruitul șoselei, și zornăitul unei drujbe din apropiere. „Glasul ei se aude mai tare“, observă și nea Ionică, pentru că sunetul ăsta al viorii, cum v-am mai zis, parcă vine din ceruri...“

Vasile BRAIC

„Dacă Dumnezeu ți-a dat darul de a cânta atunci cu siguranță El are un plan cu tine. Păstrează-l și prețuiește-l“, ne spune Nicoleta Ghelase, o tânără interpretă de muzică folclorică din comuna Unirea, județul Brăila.

„Muzica populară m-a cucerit din prima“

Studentă încă la Facultatea de Arte din Galați, tânăra interpretă a reușit să cucerească publicul prin talentul și vocea sa deosebită. A îndrăgit muzica populară încă de la o vârstă fragedă, iar visul ei este să delecteze pe cât mai mulți oameni cu cântecul tradițional. „Mi-am petrecut copilăria la țară în Movila Mireșii, consider că acolo mi-a fost insuflată dragostea pentru muzica folclorică. Iubesc România, iubesc tradițiile și melodiile noastre populare. Muzica populară m-a cucerit din prima. Dintotdeauna am fost pasionată de muzică, de aceea primele versuri le-am fredonat încă de când aveam 3 ani. La vârsta de 15 ani m-am înscris la Liceul de Arte «Hariclea Darclee» din Brăila, și atunci muzica pentru mine a început să prindă mai mult contur și am realizat că face parte din mine. Mi-am ales specializarea de canto – popular și consider că am făcut cea mai bună alegere. După care, am urmat și Școala Populară de Arte «Vespasian Lungu». Pentru a ieși din zona de confort, la Facultatea de Arte din Galați mi-am ales să studiez și muzica clasică.“

Nicoleta Ghelase ne-a mai mărturisit că își amintește cu drag și dor de momentele în care mama sa îi cânta din repertoriul Irinei Loghin: «Mamă, mamă, ce-ai crezut, când pe lume m-ai născut, of, of. În loc să-mi dai scutecu, mi-ai dat mamă cântecu». Astfel, Irina Loghin a devenit un model pentru tânăra interpretă și un imbold de a-și continua drumul în lumea soliștilor populari.

Grâușorul Osmănean

La căminul cultural din comuna Unirea se aud de după ușă mai mulți pași într-un ritm perfect armonios. Este vorba despre ansamblul de dansuri Grâușorul Osmănean. Acesta a fost înființat în anul 2011, iar din anul 2014 de acest ansamblu se ocupă Lenuța Puia. Din ansamblu fac parte mai mulți adolescenți din comună, însă, mai nou, s-a fondat și o grupă pentru copii. „Nu pot să spun că a fost ușor la început să îi strângem pe copii. Noi am pornit la drum inițial cu 11 perechi de adulți. Dar, din nefericire, nu am putut să ne menținem ca grup și la scurt timp ne-am despărțit. Însă nu am vrut să las acest ansamblu de izbeliște, de aceea, din pasiune și dorință, am început să formăm un nou grup de dansatori, de această dată cu copiii școlii Gimnaziale «Unirea». La început a fost mai greu, erau mici, aveau doar 6 – 7 ani, însă cu pași mici și dorințe mari am reușit și am închegat suite de Brăila“, ne-a declarat Lenuța Puia. 

Mai multe premii la concursuri şi festivaluri

Ansamblul a participat la o serie de concursuri şi festivaluri, prestaţia artistică a brăilenilor fiind apreciată atât de public, cât şi de jurii: Trofeul Festivalului și locul I la Festivalul „Flori de munte“ în 2016 la Măneciu, județul Prahova; Locul I la Festivalul „Magia Sfinxului“ Bușteni 1-2 septembrie 2016; Locul I la Festivalul interjudețean „Pe-o gură de rai“ Focșani, județul Vrancea, martie 2017; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Ciuleandra“ București, mai 2017; Trofeul Festivalului „Cântec drag din plai străbun“, Vaslui 27-28 aprilie 2018; Locul I la Festivalul Național de Folclor „Magia Sfinxului“ Bușteni, august, 2018; Trofeul la Festivalul Interjudețean de datini și obiceiuri Liești, județul Galați, 8 decembrie 2017; Locul I la Festivalul Internațional „Duminică la Florii“, Câșlița – Prut, Republica Moldova (...).

„Ansamblul Grâușorul Osmănean are în repertoriul său atât jocuri care provin din Brăila, cât și jocuri specifice zonei Sibiu, Ardeal, jiane și brâie din Muntenia. Totodată, împreună cu copiii ansamblului am studiat și dansurile din sud specifice zonei Moldova. Încercăm să avem un repertoriu cât mai vast și să învățăm din toate câte puțin. Consider că este foarte important să păstrăm tradiția românească și să o transmitem și următoarelor generații. Ne dorim să ne perfecționăm cât mai mult și să participăm în continuare la diverse festivaluri pentru că așa ne-am făcut remarcați și așa ne vom putea face cunoscuți în continuare. Nu doar prin dans, dar și prin dragostea noastră față de tradiție și popor“, a mărturisit Lenuța Puia.


Ambiția Nicoletei Ghelase nu se rezumă doar la studiile de la facultate, aceasta are și o serie de proiecte la care muncește în paralel. Printre acestea se numără câteva melodii înregistrate și promovate în mass-media. Totodată, solista și-a propus să promoveze și zona din care provine, de aceea următoarele melodii interpretate de ea vor fi specifice zonei brăilene. „Ca orice interpret, bineînțeles că vreau să ajung cât mai departe. Știu că este un drum lung și greu, dar cu răbdare și ambiție sper să îmi ating scopul. De aceea, sugerez și celorlalți tineri care vor să parcurgă acest drum să se înarmeze cu multă răbdare și credință în Dumnezeu“, a conchis Nicoleta Ghelase.


Liliana Postica

Muzica populară reprezintă un element important de identificare a poporului român, de aceea atragerea tinerilor către cântec trebuie să fie o prioritate. Și, slavă Domnului, în prezent există în mai toate zonele țării copii și tineri talentați care nu țintesc neapărat miile de vizualizări în online, ci vor să ajungă la sufletul oamenilor cu adevărat interesați de muzica populară. Din această categorie face parte și Denisa Blaga, din județul Sălaj, care a avut inspirația să aducă în fața publicului melodii atractive, dar care fac referire la situația complicată prin care trecem cu toții, devenind foarte apreciate.

„Muzica populară înseamnă totul“

În urmă cu 5 ani, Denisa și-a dat seama că adevărata sa pasiune este muzica populară, așa că nu a mai stat pe gânduri și a apărut în fața publicului. Acum are 20 de ani și mai multe melodii proprii, unele de joc, altele mai de suflet, care stârnesc reacții emoționante.

„Am început să studiez muzica la Palatul Copiilor din Zalău (secțiunea canto popular), am fost elevă a Centrului de Cultură și Arte al Județului Sălaj, iar în prezent sunt studentă la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca. Îmi aduc aminte cu drag prima apariție în fața publicului pentru că a avut loc în cadrul unei activități extrașcolare, unde am interpretat cântecul Într-un sat lâng-o fântână. Cea care mi-a descoperit calitățile și m-a îndrumat să merg pe drumul cântecului a fost chiar diriginta mea, căreia îi mulțumesc pe această cale. Aparițiile mele au continuat și am participat la diverse concursuri, spectacole și evenimente și astfel am ajuns să înregistrez și primul meu cântec, intitulat M-o făcut măicuța-l dracu. În prezent, muzica populară înseamnă totul și nu mă văd făcând altceva în viitor deoarece mă regăsesc în mijlocul oamenilor și mă bucur că pot fi părtașă la momentele lor de bucurie, asta motivându-mă să abordez diverse genuri muzicale (ușoară, etno și manele)“, a declarat tânăra artistă.

Sava Negrean Brudașcu, modelul ei

Denisa Blaga

Faptul că astăzi reușește să facă ceea ce îi place se datorează și părinților care au susținut-o să meargă pe acest drum, chiar dacă își doreau ca fata lor să facă cu totul altceva în viață. Un rol la fel de important l-au avut și alte persoane din domeniu care i-au cultivat talentul și au susținut-o.

„După ce părinții mei au realizat că îmi doresc cu adevărat să pornesc pe acest drum al cântecului au fost primii care m-au susținut, ajutat, îndrumat și mi-au fost aproape în tot ceea ce înseamnă cariera mea. Cu tatăl meu am o relație specială deoarece mi-a lăsat ca moștenire ce a avut el mai bun: graiul, talentul și cântecul. Până în prezent am realizat împreună două frumoase proiecte de suflet: N-am crezut s-ajung vreodată și priceasna intitulată Universul ți se închină, însă bineînțeles că vor urma și alte proiecte, sper la fel de reușite“, a mai precizat interpreta.

Pentru a deveni o solistă de marcă în muzica populară, Denisa studiază și apreciază munca marilor nume din industrie, însă cel mai aproape sufletului ei este cântăreața sălăjeancă Sava Negrean Brudașcu.

Inspirația și-o culege inclusiv din lumea satului pentru că în satului bunicilor consideră că-i sunt rădăcinile și, mai ales, vede satul ca fiind locul unde țăranul român e autentic și păstrează obiceiurile, tradițiile, portul popular, dar mai ales cinstește cu sfințenie zilele de sărbătoare și credința în Dumnezeu rămâne vie în permanență.

„Nu mai mergem la Înviere“, versurile ce-au stârnit lacrimi

La începutul pandemiei, atunci când restricțiile erau destul de dure și nici măcar nu aveam voie să participăm la slujbele bisericești, Denisa ne-a adus în atenție Imnul suferinței 2020, o priceasnă care nu are cum să nu stârnească emoție în sufletele celor care o ascultă.

„Trăim vremuri grele, vremuri de boli și pandemie, și am perceput greu această perioadă deoarece nu am mai putut fi aproape de public așa cum mi-aș fi dorit. Însă cineva acolo sus mi-a fost aproape și spun asta deoarece îmi amintesc și acum atmosfera grea și tăcerea Sărbătorilor Pascale din 2020. Tristețea că nu puteam fi aproape de sufletul publicului și atunci m-a determinat să fac ceva să ajung acolo unde îmi e locul și în mai puțin de o săptămână am adus în fața oamenilor un proiect intitulat Imnul suferinței 2020, unde se reflecta realitatea zilelor pe care le-am trăit:

«… În biserici slujbe mute

Cântă preoți în altare

Nimeni nu-i ca să-i asculte

Că bisericile-s goale…»

Proiectul a fost un real succes adunând sute de mii de vizualizări și mii de distribuiri, în scurt timp a fost difuzat și la Radio Diaspora 360, ajungând astfel și la românii plecați din țară“, a mai punctat Denisa.

Am cunoscut-o pe Denisa în urmă cu câțiva ani, chiar pe plaiurile sale natale. A reușit atunci să mă sensibilizeze cu o melodie despre satul bunicilor, apoi prin Imnul suferinței am simțit că a reușit să fie un purtător de cuvânt al nostru, al tuturor celor care ne-am simțit prizonieri în propriile case. A urmat apoi și noua melodie dedicată Sărbătorilor de iarnă, Colind la porțile străine, ale cărei versuri trimit la suferința copiilor care se află departe de părinți și nu pot să-i colinde. Pentru că da, sărbătorile înseamnă familie, iar situația dificilă prin care trecem nu ne-a permis multora dintre noi să fim alături de cei dragi, dar ea ne-a adus alinarea prin cântec.

„Până în prezent, cel mai important moment al carierei mele a fost atunci când am lansat priceasna Imnul suferinței 2020 deoarece a fost un real succes. Sper din tot sufletul ca și următoarele proiecte să fie la fel de bine primite de către public. Îmi doresc ca prin tot ceea ce fac să rămân mereu în mijlocul oamenilor. În momente de tristețe să le fiu alinare, iar în momente de bucurie să le fiu veselie deoarece acesta este e rolul nostru, să exprimăm prin cântec trăirile și sentimentele oamenilor din viața de zi cu zi“, a afirmat solista.

Așa cum poate era de așteptat, în primăvara acestui an Denisa a lansat o nouă pricească, de data aceasta alături de tatăl ei, iar reacțiile pozitive nu au întârziat să apară. A reușit prin aceste cântece să se apropie parcă de sufletul fiecărui român și astfel, la fiecare mare sărbătoare așteptăm să vedem cu ce ne mai surprinde.

Larissa DINU

Cu toate că pandemia a restrâns activităţile culturale, Asociaţia „10 pentru folclor“ din Suceava a găsit o manieră inedită de a-şi continua activitatea, organizând în luna octombrie Atelierul Naţional de Folclor. Dacă în proiectul „10 pentru folclor“ cunoscuţi solişti de muzică populară din Ardeal, Maramureşul Istoric, Ţinutul Pădurenilor, Oltenia, Muntenia, Basarabia, Moldova şi Bucovina şi orchestre naţionale se reuneau într-un turneu zonal pentru a explica importanţa studierii folclorului în şcoală, anul acesta cei mai îndrăgiţi artişti populari din toată ţara au susţinut seminarii de folclor prin intermediul cărora s-au străduit să convingă cât mai mulţi părinţi, elevi şi profesori de necesitatea introducerii opţionalului de folclor în şcoli şi licee.

În acest an şcolar, în peste 80 de şcoli din judeţul Suceava se studiază folclorul

„Anul acesta proiectul «10 pentru folclor» împlineşte 5 ani, timp în care am adunat în caravana folclorului zeci de artişti profesionişti alături de care am susţinut 46 de reprezentaţii artistice în judeţul Suceava, 10 în judeţul Maramureş şi una în Botoşani. Astfel, am reuşit să introducem, în cei cinci ani, câte o oră sau două de folclor în aproape peste 450 de şcoli la nivelul judeţului Suceava. Suntem foarte bucuroşi şi onoraţi de dragostea şi căldura cu care am fost întâmpinaţi peste tot şi nu am dorit să rămânem datori.

După cum am obişnuit deja iubitorii de folclor, la începutul fiecărui an şcolar organizam o gală de premiere, având sprijinul Primăriei Municipiului Suceava, în care anunţam finalitatea caravanei din februarie. Anul acesta, în actualul context, nu mi s-a părut potrivit să mai organizăm ceva festiv şi atunci a apărut ideea de a deschide on-line o şcoală de folclor care poate fi accesată gratuit la adresa https://www.facebook.com/scoala.de.folclor.romanesc şi, în chip firesc, a apărut şi necesitatea de a concepe şi transmite materiale valoroase care să fie suport atât pentru profesorii care sunt interesaţi să predea opţionalul de folclor, cât şi pentru elevi.

Pentru a face aceste materiale şi mai atractive am invitat artişti deja consacraţi, tineri interpreţi în ascensiune, dar şi profesori dedicaţi“, ne-a spus Mihaela Zâna Bârsan, coordonator proiect „10 pentru folclor“.

Anul acesta, ca urmare a celor 10 întâlniri spectacol desfăşurate în perioada 3-13 februarie, sunt introduse 135 de ore opţionale de folclor în 87 de şcoli din judeţul Suceava.

„Suntem bucuroşi să vedem că eforturile depuse de noi nu au fost în zadar nici anul acesta. De la an la an, oferta de opţionale de folclor este tot mai diversificată şi întotdeauna le stau la dispoziţie profesorilor interesaţi să predea acest opţional, oferindu-le modele de opţionale şi chiar am participat la câteva activităţi mai deosebite organizate de colegii mei în cadrul orei de folclor“, a completat inspectorul şcolar pentru arte, prof. Loredana Ceică, reprezentantul Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava în echipa „10 pentru folclor“.

Promovarea identităţii naţionale

La Atelierul Naţional de Folclor au participat maestrul coregraf Costinel Leonte, poliinstrumentistul Leonard Zamă, inspectorul şcolar pentru arte din cadrul IŞJ Suceava, prof, Loredana Ceică, Mihaela Zâna Bârsan (iniţiator proiect) – realizator emisiuni folclorice şi interpreţi de muzică populară din Bucovina (Grigore Gherman, Ancuţa Corlăţan), din Moldova (Constantin Bahrin, Dan Doboş, Fetele din Botoşani), Maramureşul istoric (Maria Luiza Mih, Voichiţa şi Ioan Costin), Marius Zorilă şi Lavinia Goste (Codrii Sătmarului), din Ardeal (Ovidiu Homorodean), Banat (Florin Boita), Ţinutul Pădurenilor (Bogdan Toma), Oltenia (Loredana Streche), Gorj (Beatrice Băndoiu), dar şi din Basarabia: Viorica Lupu şi Nicu Mâţă. Fiecare dintre participanţi a susţinut, prin cântec şi discurs, o pledoarie în favoarea introducerii opţionalului de folclor pe mai departe.

„Este minunat acest proiect şi trebuie să ajungă la nivel naţional deoarece promovează identitatea noastră naţională. Eu sunt în familia „10 pentru folclor“ de 3 ani şi, datorită faptului că începând din acest an ni s-a alăturat şi colegul meu hunedorean, Bogdan Toma, sperăm ca în momentul în care vom putea organiza din nou acele întâlniri-spectacol să ducem caravana folclorului şi în Hunedoara“, a spus interpretul de muzică populară Ovidiu Homorodean.

„Am rămas impresionat de desfăşurarea de forţe pe care am văzut-o în acest proiect. Povesteam colegilor din ţară ce se întâmplă aici, la Suceava, şi nu le venea să creadă că în zile de lucru sălile căminelor culturale erau arhipline, iar felul în care am fost primiţi peste tot spune multe despre calitatea oamenilor care fac parte din proiect şi modul exemplar de organizare şi desfăşurare a activităţilor din cadrul proiectului «10 pentru folclor»; totul este gândit şi pus la punct până în cel mai mic detaliu. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat oportunitatea de a participa la acest proiect unicat în ţară“, a precizat bănăţeanul Florin Boita.

Un proiect unic la nivel national sprijinit de Ministerul Culturii

Atelierul Naţional de Folclor a fost organizat de Asociația „10 pentru folclor” şi s-a desfăşurat sub înaltul patronaj al Ministerului Culturii, fiind finanţat de acest minister.

„Îi mulţumesc domnului ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu, pentru faptul că ne-a sprijinit în realizarea acestui eveniment unic la nivel naţional, atât ca amploare, cât şi ca diversitate în ceea ce priveşte zonele folclorice ale ţării. Este foarte important să le oferim generaţiilor care vin după noi o imagine corectă, de ansamblu, în ceea ce priveşte folclorul românesc. Încet, încet satele îmbătrânesc şi tradiţiile sunt tot mai greu de dus mai departe. De aceea școala, biserica și familia devin atât de importante pentru că altfel există riscul ca în câţiva ani, nu foarte mulţi, să ajungem în situaţia de a le pierde definitiv, reconstituirea acestora în baza arhivelor nefiind la fel de fidelă ca perpetuarea acestora din generaţie în generaţie.

În egală măsură vreau să îi mulţumesc şi domnului primar, Ion Lungu, care a fost alături de proiectul «10 pentru folclor» încă de la început şi, de la ediţie la ediţie, ne-a ajutat să creştem frumos, îndreptându-ne spre îndeplinirea altui obiectiv pe cât de îndrăzneţ, pe atât de realizabil: transformarea Sucevei în capitala folclorului românesc. Aceleaşi mulţumiri speciale şi pentru preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Gheorghe Flutur, pentru că a girat acest proiect prin participarea Ansamblului Artistic Profesionist «Ciprian Porumbescu» la fiecare ediţie, rectorului Universităţii «Ştefan cel Mare» Suceava, prof. univ. dr. ing. Valentin Popa şi directorului Casei de Cultură a Studenţilor Suceava, prof. Valentin Ianoş, Inspectoratului Şcolar Judeţean Suceava şi directorului Muzeului Naţional al Bucovinei, Emil Ursu“, a conchis Mihaela Zâna Bârsan

Toate materialele realizate în cadrul Atelierului Naţional de Folclor vor fi prezentate exclusiv on-line în perioada următoare pe paginile de Facebook Școala de folclor și 10 pentru folclor.

Silviu Buculei

Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin propriul repertoriu care include cântece încărcate de emoţii şi stări ale ţăranului bucovinean. Pe lângă cei peste 60 de ani de carieră muzicală, şi cu o discografie formată din peste 60 de discuri, casete audio şi cd-uri cu muzică proprie, artista a reuşit să-i adune lângă ea pe iubitorii de film şi de literatură.

Simplă, modestă, şi inteligentă, cu chipul care nu îi trădează vârsta (născută pe 23 septembrie 1941), meticuloasă şi într-o permanentă căutătoare în arhivele vii ale satelor bucovinene de melodii pentru un nou album muzical, cu o voce puternică şi plină de dramatism, Sofia Vicoveanca a cochetat şi cu actoria, fiind distribuită, de-a lungul timpului, în câteva pelicule românești. Nu a avut multe roluri de cinema, dar toate sunt memorabile, dovedind un real talent actoricesc. A lucrat numai cu regizori români importanţi: Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc, Ioan Cărmăzan, Stere Gulea şi a jucat în filme cu o distribuţie din care nu au lipsit numele mari ale scenei româneşti. Pe Sofia Vicoveanca o regăsim interpretând diverse roluri importante şi în câteva scurt metraje printre care se numără „Omule, pomule“, „De dor, de frumos pe lume“, „Lumini şi umbre“, „Povestea lemnului care cântă“, „Să învăţăm să cântăm româneşte“.

Poezie oferită cu dragoste

A publicat şi patru volume de versuri: „Dureri ascunse“ (1996), „Cu inima-n palme“ (2004), „Taine în adânc păstrate“ (2009) şi „Din culisele sufletului“ (2019).

Volumele sale conţin poezii de dragoste, poezii cu caracter religios, versuri dedicate unor mari interpreţi ale folclorului românesc, versuri inspirate din viaţa solistei sau a familiei, dar şi desenele Sofiei Vicoveanca care, în marea lor majoritate, reprezintă scene de la ţară, întâlnite de culegătoarea de folclor în peregrinările ei prin satele bucovinene.

A jucat în filme alături de mari actori

Debutul în cinematografie a avut loc la 32 de ani, când a jucat rolul solistei din filmul „Ciprian Porumbescu“, un film biografic în două părţi, regizat de Gheorghe Vitanidis în 1973, şi care a avut în distribuţie actori foarte cunoscuţi printre care se numără Vlad Rădescu, Tamara Creţulescu, Emanoil Petruţ,  Sebastian Papaiani, Dina Cocea, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Iurie Darie. A urmat, în acelaşi an, filmul istoric „Dimitrie Cantemir“, regizat de Gheorghe Vitanidis, în care Sofia Vicoveanca a avut colegi de platou de filmare pe actorii Iurie Darie, Alexandru Repan, Amza Pellea, Ilarion Ciobanu, Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Stela Popescu, Ernest Maftei, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Dina Cocea.

„De la început am jucat alături de actori imenşi. Îmi era parcă şi frică să respir lângă aceşti coloşi ai cinematografiei româneşti“, ne-a spus Sofia Vicoveanca.


„Poezia mea s-a născut dintr-un preaplin al sufletului. O ofer cu toată dragostea şi, poate, vă veţi regăsi printre rândurile versurilor mele. Nu voi trăda folclorul pentru poezie sau pentru desen, nu o să mă rup niciodată de cânt, poezia pentru mine este doar un refugiu, o oază de linişte“, considera Sofia Vicoveanca.


„Un singur regizor mi-a făcut observaţie“

Sofia Vicoveanca a jucat alături de actori importanţi, pentru care nu exista frica de aparatul de filmat, erau oameni serioşi, interesaţi de ceea ce fac, devotaţi meseriei, dar pentru care regizorul impunea respect, era ca învăţătorul pentru şcolari.

„Eu mă temeam ca nu cumva regizorul să spună: «Sofia, ce faci?» O singură dată mi s-a întâmplat la «Vânătoarea de Vulpi», cu Mircea Daneliuc regizor, partener fiind Mircea Diaconu. Când apărea Mircea la cadru încremenea şi pasărea pe creangă. Filmările aveau loc la Râmnicu Vâlcea, aveam momente când trebuia să apar în cadru şi, în rest, eram liberă. Cei de la Comitetul Judeţean de Cultură au aflat că sunt acolo şi, pentru că duminica nu se filma, au spus să facem un spectacol. Am acceptat, nu trebuia să cer voie de la nimeni pentru că nu era nevoie de mine în acea zi. A doua zi, luni, trebuia să apar cu o covăţică, cu grăunţe, să dau  mâncare la păsări. Şi apar şi, dacă aţi fost la filmări, ştiţi că pe lângă personajul principal este o armată de lume cu lumini, cu sunet, cu tot felul de treburi. Şi cum intru în cadru strigă Mircea Daneliuc: «Unde ai fost Sofia ieri? De acum nu mai eşti nevasta lui Pătru, eşti Sofia Vicoveanca. Înapoi!»

Am încremenit, a aflat că am avut spectacol. Apoi am apărut mândră şi dădeam mâncare la păsări. A fost prima şi ultima dată când un regizor mi-a făcut observaţie“, ni s-a destăinuit Sofia Vicoveanca.

Rolul unei „buldozeriţe“ a consacrat-o în cariera din cinematografie

Primul film care a marcat-o şi a consacrat-o în cariera cinematografică pe marea cântăreaţă a fost „Oraşul văzut de sus“. În acest lungmetraj, realizat în 1975, Sofia Vicoveanca joacă rolul unei muncitoare în port, mai precis al unei „buldozeriţe”. În această peliculă, Nastasia, şefa de echipă de pe şantier care lucrează şi pe buldozer, i-a avut ca parteneri pe Margareta Pogonat, George Constantin şi Ilarion Ciobanu.

„De fiecare film mă leagă tot felul de poveşti. Cu toate că eu nu sunt o femeie aşa de dură, regizorul Lucian Bratu mi-a dat rolul buldozeriţei pentru vocea puternică şi pentru imaginea fermă, impunătoare pe care, în opinia sa, o aveam. Am încercat să mă transpun cât mai bine în personajul Nastasia, cea care lucra pe buldozer, dar şi lidera femeilor care s-au revoltat în port. Nu ştiam să conduc o maşină, dar să conduc un buldozer cu lamă, nici atât, dar băieţii de pe şantier îmi spuneau: «doamna Sofia, ţine de lamă, să nu o urci, dar nici să o dai pe jos. Ţine drept!» Iar eu făceam ce îmi spuneau ei şi totul a mers bine. Pot spune că acest rol a însemnat, practic, debutul meu în cinematografie“, a precizat Sofia Vicoveanca.

„Urgia“, un film din 1977 regizat de Andrei Blaier, Iosif Demian, „Cântarea României“ şi „Vânătoarea de vulpi“, un film regizat de Mircea Daneliuc în 1980, în care Sofia Vicoveanca a jucat rolul nevestei lui Pătru cel Scurt, interpretat de Mircea Diaconu și avându-i alături pe platoul de filmare pe Mitică Popescu, Valeria Seciu, Gheorghe Cozorici , au fost producţiile care au pregătit terenul pentru rolul nana Floarea, mama lui Culi din filmul „Ochi de urs“.

Film revăzut la 40 de ani de la filmări

Cea de-a 40-a ediţie a celui mai longeviv festival de film, diaporamă şi fotografie, „Toamnă la Voroneţ“, desfăşurat în perioada 5-11 octombrie 2020 la Gura Humorului, i-a avut printre invitaţii speciali şi pe îndrăgita solistă de muzică Sofia Vicoveanca. Domnia sa a participat în calitate de actor, cu ocazia prezentării filmului „Ochi de urs“ al regizorul Stere Gulea, în care Sofia Vicoveanca s-a remarcat în rolul nanei Floarea.

„Ochi de urs“ este un film cu un scenariu adaptat de Stere Gulea după nuvela omonimă a lui Mihail Sadoveanu, rolurile principale fiind interpretate de Dragoş Pâslaru, soprana Daniela Vlădescu, Sofia Vicoveanca, Iosif Stoian, Dorina Lazăr şi Maria Pătraşcu.

Sofia Vicoveanca a fost distribuită în acest film după ce regizorul Stere Gulea a văzut-o în mai multe spectacole şi a rămas impresionat de personalitatea ei, considerând-o foarte apropiată de personajele imaginate de Mihail Sadoveanu. După câteva probe, i s-a oferit rolul secundar feminin din film (mama lui Culi), cântăreaţa dovedind pe tot parcursul filmărilor că este „de o ţinută şi de un profesionalism impecabile“. Rolul principal, soţia lui Culi, a revenit sopranei Daniela Vlădescu.

„Am retrăit fiecare clipă (de aproape 40 de ani în urmă), emoţiile din timpul filmărilor, chiar dacă eu am mai văzut filmul, dar pe ecran mare emoţiile au fost mult mai mari. Mulțumesc cu sufletul regizorului Stere Gulea, pentru încredere, dându-mi «pe mână» rolul nanei Floarea, organizatorilor şi, nu în ultimul rând, publicului!

Fiind din lumea satului şi formată aici, nu a fost foarte greu să interpretez rolul din acest film.

Cu Dragoş Pâslaru (Culi în film), care a părăsit lumea teatrului şi s-a călugărit, devenind ieromonah cu numele de părintele Valerian, am avut o relaţie foarte bună, chiar dacă în realitate diferenţa de vârstă între noi este de 10 ani, iar în film interpretam rolul mamei. Permanent aveam grijă la tot ceea ce fac pentru a fi în rolul mamei. Permanent urmăream chipul operatorului, pentru că el exprima dacă ceea ce am făcut era bine sau nu. Era o chestie pe care mi-am fixat-o şi, dacă era încruntat, ceva nu a mers, dacă avea un chip zâmbitor, ştiam că a fost totul bine.

Cu Stere Gulea m-am înţeles de la bun început, mă văzuse în «Vânătoare de vulpi» şi în «Oraşul văzut de sus», mi-a dat scenariul, m-am pregătit foarte bine. Când porneam de la hotel la filmări tot timpul spuneam «Doamne ajută ca nu cumva să strige regizorul la mine, să nu stric ziua actorilor»”, ne-a mărturisit Sofia Vicoveanca.

Sofia Vicoveanca este un om fericit, împlinit şi cu tolba plină de amintiri pe care le deapănă cu plăcere

Zilele petrecute în munţi la filmări îi aduc aminte Sofiei Vicoveanca şi de momente mai amuzante.

„Începuse deja criza de pâine şi alimentele se dădeau pe cartelă. Într-o seară de iarnă, venind de la filmare din munţi, am ajuns în oraş îmbrăcată aşa cum aţi văzut în film, în haine specifice femeii de la ţară, avem mai multe pentru că în film trebuia să fiu mai rotofeie.

M-am dus la un magazin alimentar şi m-am aşezat la rând să iau o bucată de pâine. Când am ajuns să cumpăr, vânzătoarea mi-a spus: «Du-te acasă şi fă-ţi mămăligă! De ce stai aici la rând?»”, şi-a reamintit artista de cinema şi interpreta de muzică populară.

După ce din „buldozeriţă“ a ajuns o ţărancă din munţi, peste ani destinul a făcut ca Sofia Vicoveanca să fie împărăteasă în filmul pentru copii „Sarea în bucate“, o producţie 2001.

„Regizorul Radu Dumitru Penescu părea circumspect asupra rolului pe care trebuia să îl interpretez şi mi-a spus: «Eşti împărăteasa! Vezi să nu scapi vreun gest de ţărancă!». Iar după primele probe s-a liniștit pentru că puteam juca rolul împărătesei“.

Acest rol i-a adus Sofiei Vicoveanca şi o bucurie sufletească atunci când pe holul unui cabinet medical, cu lume multă, o fetiţă se uită la actriţă şi exclamă: „Mamă, uite-o pe doamna împărăteasă din filmul Sarea în bucate!“.

Un alt film în care a jucat Sofia Vicoveanca a fost „Casa din vis“, regizat de Ioan Cărmăzan în 1991, în care a avut colegi actori extraordinari, precum Maia Morgerstern, Gheorghe Dinică şi Horaţiu Mălăele.

„Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să gust și din această artă, care este dificilă într-un fel. Dar, dacă o faci cu sufletul și cu credință, pentru că întotdeauna mă rugam «Doamne, ajută-mă să iasă cu bine, să nu stric ceva», pelicula era valoroasă, plus că erau actori adevărați, nu este greu. De exemplu, în «Casa din vis» am fost lângă Gheorghe Dinică, care îmi era soț, Maia Morgerstern era nora mea, Horațiu Mălăele era copilul cu handicap. Niște actori uriași. Iar eu cine eram? O cântăreață de folclor cu traistă și opinci“, a mărturisit artista.

Silviu Buculei

Rămân la părerea că un interpret de muzică populară – de fapt, de orice fel de muzică – trebuie să cânte nu doar din... gură, ci din toată ființa, fibra și ființa sa pentru a face cântecul nemuritor, pentru a ajunge la inima auditoriului și a-l face să vibreze de emoție și pentru ca numele solistului să rămână, cumva, în memoria generațiilor. Trecutul – așa cum a știut el mai bine să cearnă – a așezat nume ilustre într-o galerie de mari creatori de folclor. Îi știți foarte bine! Din tânăra generație sunt câteva voci care deja s-au detașat, iar printre acestea se află și Zorina Bălan (35 de ani), o interpretă ce și-a măsurat măiestria în... „Crizantema de Aur“ sau trofeul Festivalului „Maria Tănase“.

Reporter: Zorina Bălan, sunteți născută în Corabia, la malul Dunării, într-o familie unde s-a făcut dintotdeauna muzică. Deci nicio mirare că talentul s-a transmis.

Z.B.: Și eu și copiii mei – am trei prunci – suntem născuți în Corabia. Dar multă vreme eu am copilărit la Prundu, dincolo de Olt, în Teleorman. Vin dintr-o familie de lăutari în care toată lumea a cântat. De fapt, facem asta de generații întregi. Străbunica mea, rămasă în memoria oamenilor drept baba Stela, a fost un talent local renumit. Bunicii Stan și Stana au avut taraf, li se spunea taraful Scârcea, frații și surorile bunicilor făceau muzică, apoi mama (Floarea) a cântat toată viața în spectacole sau la petreceri, unde se aduna lume puhoi, iar tata (Nicu) – el din păcate s-a prăpădit când aveam trei ani – le „zicea“ nemaipomenit cu acordeonul. Unchii mei, de asemenea, au cântat, surorile mele au voci excepționale. Tot neamul meu a fost de lăutari sau rapsozi populari. Eu trebuie să mă socotesc o norocoasă pentru că am prins acele vremuri de iubire adevărată între oameni, de căldură sufletească, de veselie. Am trăit momente incredibile alături de ei. Când se strângeau cu toții, de sărbători, la masă, neapărat se lăsa cu o cântare, cu instrumente adevărate sau improvizate. Pe urmă, nu le ajungea masa fericită, trebuiau să și o împărtășească, așa că ieșeau cu tot alaiul pe stradă, iar lumea mergea la poartă, să asculte, să aplaude, să se bucure împreună. Se făcea nuntă după noi! Sunt amintiri tare prețioase, le evoc mereu cu bucurie, mă hrănesc cu ele.

Rep.: Deci ați plecat în carieră cu o zestre bogată: voce, amintiri, talent, neastâmpărul de a cânta. Cum au fost primii ani ca solistă? De fapt, s-o luăm invers, în sensul de a creiona o biografie scurtă.

Z.B.: Eu am plecat cu convingerea mai mare că vreau să fac ceva important cu vocea mea. Pe scenă am urcat pe când aveam trei anișori, la grădiniță. Am absolvit un liceu început la Corabia și finalizat la Craiova, unde m-am mutat între timp. Iar de la școală, ce să zic, plecam frecvent la festivaluri și concursuri de interpretare, era important să nu ratez nicio competiție. Prima persoană cu care am concertat și care m-a scos pur și simplu din sat la oraș este dl prof. Marin Urzicana. Am urmat apoi, vreme de patru ani, Școala Populară de Artă Slatina, clasa de la Corabia, unde l-am avut ca profesor pe dl Ion Baracu, din Izbiceni. Am făcut și nai, apoi vioara a fost o pasiune de-a mea, iar la deslușirea acordurilor m-au ajutat rapsozii Nicu Drăgoi (Stăvaru), Marin Candoi (Corabia) iar mai târziu maestrul Marin Constantin mi-a arătat notele. Când veneam acasă, o învățam pe fetița mea, Vanessa, deci era un dublu câștig.

Rep.: Care a fost primul mare premiu sau trofeu câștigat și la ce vârstă?

Z.B.: Primul trofeu l-am câștigat când aveam 20 de ani și primul... copil! Am obținut marele premiu la „Rapsodia românească“; a fost un concurs național pe etape, organizat de TV Favorit, dar până atunci am mers la nenumărate alte concursuri; de la unele veneam cu premiul I, de la altele cu nimic... După aceea am obținut premiul al III-lea la Festivalul „Maria Lătărețu“ (Târgu Jiu), trofeul Festivalului Național de Folclor „Maria Ciobanu” (Rm. Vâlcea), Trofeul Festivalului Național de muzică lăutărească veche „Zavaidoc“ (Pitești), unde am avut privilegiul să o cunosc pe dna Mărioara Murărescu, titlul „Vocea Populară a Olteniei 2012“ etc.

Rep.: Dar pe care-l considerați cel mai prețios trofeu?

Z.B.: Sunt două la care țin imens fiindcă ambele mi se par remarcabile, pe niciunul nu l-aș putea pune mai presus: trofeul și premiul presei la Festivalul național de romanțe „Crizantema de Aur“ Târgoviște (2016) și trofeul și premiul de popularitate la Festivalul Concurs Național al Interpreților Cântecului Popular Românesc „Maria Tănase“ Craiova (2013). La primul mă tot chinuiam de vreo 10 ani să ajung, dar de fiecare dată mă trezeam... după preselecții. Mi-am zis că poate n-a venit ceasul, n-am ars cât ar trebui să pot cânta romanța, dar știam că odată se va întâmpla. În 2016, într-o bună zi, a venit „Crizantema“ la Craiova, a venit moara la sac! După ce ieșisem dintr-un program extrem de încărcat și eram cumplit de obosită, am primit un telefon de la dna Alina Mavrodin Vasiliu, care m-a chemat la preselecție. Întâi am plâns de m-am săturat, mi se părea că Dumnezeu coborâse lângă mine să-mi deschidă calea și la probă țin minte că, în timp ce interpretam cu vocea ușor ostenită și răgușită, dna Mavrodin lăcrima, spunând către un coleg că „a mai găsit un diamant“. Iar la concurs, ce să vă spun, a fost poate cel mai profund moment pe care l-am putut trăi eu vreodată pe scenă, cu mine uitată în romanță, cântând cu toți porii și cu sala pe care o simțeam vibrând. Poate nu întâmplător juriul a notat evoluția mea cu 10 pe linie. Nici nu îndrăzneam să cred că e real. La „Maria Tănase“ am participat de patru ori!

Rep.: La o ediție anterioară aceleia din 2013 eram absolut convinsă că veți obține trofeul și n-a fost așa...

Z.B.: Dar a fost să fie a patra oară! Deci mie mi-au trebuit 8 ani să cânt, să mă pregătesc, nu doar cu cântecul, ci spiritual, sufletește.

Acel trofeu cred că mi l-a dat Dumnezeu pentru cât am muncit, pentru cât de serioasă am fost cu toată pregătirea. Și am și avut șansa să fiu ajutată de niște oameni cărora le mulțumesc. Trofeul, dar mai cu seamă premiul de popularitate, a fost ca o simbioză a mea cu publicul din Craiova fiindcă atunci am reprezentat Doljul. Sala a vibrat cu totul special, a fost un dar extraordinar, ne-am înrudit, craiovenii m-au primit în inima lor.

Rep.: Spuneați că pentru dvs. era important să nu ratați festivalurile și concursurile. Cât de mult îl ajută pe un interpret prezența la competițiile de interpretare? Înseamnă validarea talentului, o carte de vizită sau garantează o carieră reușită?

Z.B.: Un concurs sau un trofeu nu garantează nimic. Poate e un punct de la care cineva poate hotărî dacă vrea sau nu să rămână pe scenă. Cântecul adevărat sau actul artistic te consumă și e bine că este așa. Dacă nu se întâmplă ca sufletul dă fie împletit cu profesia pe care o alegi, performanța e pusă sub semnul întrebării. Pe mine concursurile m-au ambiționat. Multă vreme chiar unii dintre membrii juriilor mi-au spus că eu nu voi ajunge niciodată pe marile scene, că nu voi ajunge artist profesionist, să merg să-mi văd de nunțile și botezurile mele. Palmele acestea zic că m-au ajutat și din ele s-a născut mai târziu mângâierea...

Rep.: Când anume, pe scenă, ținând cont de reacția publicului, ați simțit gloria adevărată și ați avut sentimentul că v-ați împlinit menirea de solist?

Z.B.: Sentimente puternice am trăit la „Crizantema de aur“ și „Maria Tănase“. Și s-a mai întâmplat ceva copleșitor la Torino. Acolo, tocmai când mi-a venit rândul să urc pe scenă, s-a defectat aparatura. Și am avut cu mine o vioară și un acordeon, am cântat și publicul m-a ovaționat în picioare.

Rep.: Se spune că generația de astăzi este cumva dezavantajată pentru că nu are la dispoziție marile concerte folclorice de altădată. Cum se descurcă un interpret spre a ajunge în vârf?

Z.B.: În primul rând, interpretul trebuie să știe dacă muzica îl împlinește pe el. Și atunci Dumnezeu nu întârzie să-i arate calea. Când iese din casă, cred că tot omul trebuie să îmbrace două haine: rugăciunea și încrederea. Celelalte aspecte sunt amănunte, cum și dacă ajungi în vârf. Cât despre legătura cu publicul, generațiile de dinainte aveau concertele, noi avem alte avantaje: Internetul, You Tube, filmări, rețelele de socializare, televiziunile, că sunt comerciale sau nu, că se plătește pentru apariție sau nu!

Rep.: Faptul că ați înregistrat melodii cu redutabila și selectiva Orchestră „Lăutarii“ a maestrului Botgros spune multe. În fine, ce înseamnă cântecul pentru dvs.?

Z.B.: Am avut plăcerea să înregistrez câteva piese cu maestrul și, da, e o mare onoare să ți se întâmple. Și avem în vedere un nou proiect muzical în care să fie prezentă și mama mea. Dar am imprimat materiale și cu maestrul Marin Constantin, am colaborat cu maestrul Marin Alexandru și am avut marea șansă să urc pe scena Filarmonicii „Oltenia“ din Craiova. Iar ultima... e o întrebare la care ar trebui să fiu foarte atentă, mi-e teamă de cuvinte. Când sunt pe scenă, pentru mine nu există nici mamă, nici tată, nici copil, nici soț, nici prieten; suntem eu, cântecul, Dumnezeu și publicul, actul artistic pe care-l săvârșesc în acel moment.

Maria Bogdan

Prof. dr. Maria Tănase Marin este etnomuzicolog, realizator și producător de emisiuni folclorice la TVR. A început inițial cariera ca interpret de muzică populară, dar la scurt timp a preferat să predea arta vocală, ca profesor la Școala Populară de Artă și Colegiul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești. I-a avut ca elevi, printre alții, pe Iuliana Tudor (prezentator și producător la TVR), Miruna Ionescu (actriță și prezentator la TVR), Ramona Păun (soprană la Opera Națională București), Traian Frâncu și Adriana Deaconu (soliști vocali în orchestra de muzică populară a Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești), Mariana Mușa Trăscău (profesor de muzică și interpretă de muzică populară), Andreia Hăisan (solistă și prezentator la Trinitas TV), Emilia Dorobanțu (solistă de muzică populară) etc. În paralel a lucrat și produs emisiuni la postul național de televiziune.

Reporter: Maria Tănase Marin, ai colindat țara în lung și lat. Ai avut în emisiunile tale sute de invitați, interpreți de mare valoare, dar și creatori de artă populară. Spune-mi, te rog, unde anume din țară se mai păstrează tradiția rurală pură, se practică la propriu, face parte din viața comunității? Eu am avut o experiență unică la Bistrița Bârgăului; am văzut valuri de... straie populare care curgeau înspre biserică, într-o duminică obișnuită, tablou ce mi-a lăsat impresia unei alte lumi, a altui timp.

Maria Tănase Marin: Aș cita, de departe, Bucovina și Ardealul, două zone etnofolclorice de-o bogăție aparte. Dar nici aici nu vom găsi preocupare pentru cultura materială și spirituală în toate satele. Sunt vetre unde oamenii au o legătură profundă cu trecutul lor, au conștiința valorii neamului și a înaintașilor lor, mândria de a fi cine sunt, iar obiceiurile și tradiția populară fac parte din fibra și ființa lor. Eu am exemplul fericit al județului Alba, unde am desfășurat, în calitate de coordonator de evenimente și președintă a juriului, un proiect, „Cultură pentru cultură“ s-a chemat, vreme de șase ani. Acolo am găsit și văzut o demonstrație a ceea ce înseamnă pentru ei tradiția populară, începând de la dansuri vechi, cântece, meșteșuguri, artă tradițională și până la gătit bucatele specifice fiecărei localități. Mi-a plăcut grija ca toate acestea să fie asumate – nu știu cum să-ți spun, e ca și cum ar face parte din educație – și să fie trecute de la o generație la alta, în respect aproape sacru față de tot ce era și este străbun. Acolo sunt rădăcinile lor, acolo e tot rostul lor. Participarea laolaltă a tinerilor, copiilor și bunicilor la această bucurie comună, la această școală, până la urmă, nu are decât să ne încredințeze că moștenirea se transmite și e pe mâini bune.

Rep.: De ce în restul țării – Muntenia, Oltenia, parțial Banat, jumătatea de sud a Moldovei – s-a cam pierdut legătura cu tradiția populară? În fine, o mai găsim în muzee, pe scenă, dar nu în viața de zi cu zi a oamenilor.

M.T.M.: Foarte bună întrebarea ta! Eu aș pune totul pe seama faptului că, știu și eu, avem... forme fără fond. Bun, se fac spectacole extraordinare, cu desfășurări de forțe uneori impresionante – a se citi artiști – dar se uită în fapt sărbătoarea în sine, scopul pentru care se adună oamenii la un loc. Nu se caută în ele tradiționalul, ci se pune prea mare accent pe festivism. Poate în sud oamenii sunt prea grăbiți; în Ardeal și în Bucovina nu-i atâta grabă, parcă și timpul curge altfel, sunt foarte meticuloși cu tot ceea ce înseamnă rădăcina noastră ca neam. Ei țin foarte tare ca totul să fie corect făcut, dacă un joc popular e executat bine, dacă un costum popular e purtat cum trebuie, dacă o casă muzeală redă cu fidelitate istoria locului. Lasă, cum să spun, un fel de amprentă în evoluția satului. Revenind la experiența mea din Alba, n-aș vrea să citez vreun nume, fiindcă s-ar putea să omit pe cineva, dar nu mă pot abține să nu amintesc de maestrul coregraf Sorica Fărcașiu, cea de care se leagă, printre altele, Purtata Fetelor de la Căpâlna sau de Tulnicăresele din Avram Iancu ori Fluierașii de la Șugag. La Alba m-a impresionat și implicarea, deschiderea și pasiunea autorităților în toate activitățile care țin de valorificarea tradițiilor populare și l-aș numit aici pe Ion Dumitrel, președintele CJ, care în plus este fin cunoscător al fenomenului, chiar dacă la origine este oltean... Dedicația acestor oameni m-a determinat apoi să invit mai toate ansamblurile și oamenii valoroși cu care am colaborat la edițiile de colecție ale emisiunii pe care o găzduiesc la TVR.

Rep.: În fiecare județ avem centre de cultură în subordinea consiliilor județene. Ele se numeau, până deunăzi vreme, centre pentru conservarea și valorificarea tradițiilor populare. În ce măsură crezi că aceste instituții reușesc cu adevărat să facă acest lucru? Bine, dăm deoparte Centrul Județean de Cultură Sibiu, unde se fac lucruri de-a dreptul senzaționale, poate un pic și Craiova, care are acea orchestră populară faimoasă, ce poartă numele legendarei Mariei Tănase.

M.T.M.: Eu nu pot să-mi exprim o părere fiindcă nu știu exact ce se petrece acolo. Poate oamenii din aceste instituții se preocupă, poate fac studii în teren, editează niște cărți, au organizat simpozioane, schimburi de experiență. Cert este că uneori efectul muncii lor nu prea se vede, nu lasă urme. Dacă e să ne referim la județul nostru (n.m. – Prahova), eu am venit cu câteva propuneri, dar am fost respinsă de fiecare dată. Am vrut să aduc proiectul de la Alba și în Prahova, să impulsionăm lucrurile în câteva comune unde știam noi că se mai mișcă ceva, dar celor de acolo nu li s-a părut de interes. Am dorit să mă întorc la Școala Populară de Artă cu o idee nouă, de a duce cursurile la sat, acolo unde e rădăcina tradiției, nu de a-i aduce pe cursanții din mediul rural la oraș, nici asta nu s-a putut. Eu fac lucrul acesta, am clasă de cântec tradițional la o fundație, dar aș fi vrut să împrumut din experiența mea la nivelul instituției, fiindcă acolo sunt oameni care au distrus realmente folclorul nostru prahovean. Nu mai zic despre lipsa lor de pregătire... Poate din gestionarea greșită a resurselor nu vedem în fiecare județ ceea ce au Sibiul, Doljul, Alba, Bistrița-Năsăud, poate și Vâlcea, Botoșani, Suceava etc.

Rep.: Toate comunele și orașele au sărbători dedicate fie zilei localității, fie altor sărbători, cum ar fi festivaluri ale viei și vinului, berii, țuicii, dulcețurilor, cașcavalului, cireșelor, castanilor, trandafirilor, bujorului etc. Câte dintre ele chiar mai promovează valorile autentice? Impresia mea este că 80-90% dintre ele sunt kitsch-uri.

M.T.M.: M-am temut un pic, după ce ai spus procentul, să nu zici invers! Sunt sută la sută de acord cu tine! În cadrul acestor manifestări, cum spuneam, se folosește sărbătoarea ca motiv de petrecere, dar de fapt se uită de esență. Ele nu mai ajung la sufletul omului, sunt artificiale, nu au nicio logică în organizare, seamănă teribil între ele, indiferent de zonă. Iau un exemplu: Festivalul usturoiului. De ce

l-ai numit așa? Ca să ai temă centrală usturoiul, să serbezi ocupația de bază a sătenilor, să se simtă oamenii locului onorați și implicați! Or tu îmi aduci chinezării, frigărui, mici, fum, tobogane, tarabe patronate de orășeni, artiști care să cânte pe fugă. Exact hora satului lipsește, Maria! Să vii cu orchestră, nu cu negative, să-l faci pe sătean să se prindă în joc, să se bucure el, să participe el, să simtă că sărbătoarea este a lui.

Rep.: Ultima întrebare ține tot de instituții. Cât rol mai au căminele sau centrele culturale în asigurarea păstrării și promovării tradiției românești?

M.T.M.: Nu prea mai au. Nu mă refer la Ardeal și Bucovina, unde se mai fac lucruri bune, dar retrăgându-ne înspre sudul țării, ei bine, ce să zic... În afară că am construit cămine culturale, că pe altele le-am renovat, le-am dotat, le-am vopsit, care e rostul lor? Să spun că unele servesc pentru parastase și din ce în ce mai rar pentru evenimente culturale? Chiar mă gândeam zilele trecute că ar prinde bine să sun adunarea printre foștii mei elevi și să începem o serie de acțiuni în căminele acestea culturale...

Rep.: Eu am impresia că lucrurile acestea s-au deformat și din cauza celor care au ajuns la conducerea unor astfel de instituții.

M.T.M.: Absolut adevărat! Și eu mă minunez uneori de unde apar oamenii aceștia! Să n-ai nimic în comun cu spiritualitatea și cultura și să conduci tocmai cultura... Asta da ironie!

Rep.: Mulțumesc pentru interviu. La final, poţi transmite un gând cititorilor revistei noastre?

M.T.M.: În primul rând vreau să spun că-mi place tare mult revista Lumea Satului. Faceți toți lucruri grozave acolo. În vremurile acestea tulburi, cititorilor le doresc să aibă încredere în ei, să aibă credință și multă iubire pentru că doar așa putem merge mai departe.

Maria BOGDAN

Se întâmplă undeva în satul Slon, Prahova, acolo unde primele gospodării au fost ridicate de mocanii din Transilvania, refugiați peste Carpați în vremea prigoanei austro-ungare. Aici găsim unul dintre puținele muzee private din țară, realizat în casa sa de interpretul de muzică populară, consacrat în Prahova și Muntenia, Traian Frâncu. Solist vocal al Orchestrei populare „Flacăra Prahovei“ din cadrul Filarmonicii „Paul Constantinescu“ Ploiești, înființată în urmă cu 60 de ani, artistul a rămas credincios satului în care s-a născut și mai cu seamă se profilează a fi unul dintre păstrătorii a ceea ce țăranul român a zidit în veacuri și a transmis din generație în generație, arta, meșteșugul tradițional și portul popular. Nu e ceva la ordinea zilei să faci un muzeu cu propriile forțe și din dragoste pentru vatra rurală, așa că nici nu se putea mai nimerit, astăzi, decât un interviu cu Traian Frâncu despre care revista noastră a mai scris în urmă cu mai mulți ani, când solistul se afirmase pe scenele din România.

Reporter: Traian Frâncu, ne cunoaștem încă din vremea debutului tău, în fine, de când ai câștigat trofeul Festivalului folcloric „Irina Loghin“ de la Vălenii de Munte. De atunci s-au întâmplat multe în evoluția ta profesională, dar iată, și în în colecția ta de costume populare și de obiecte din gospodăria țăranului român, pe care le-ai adunat într-un muzeu. Cum s-a născut această idee de suflet, căci așa ceva ține strict de suflet?

Traian Frâncu: E o povestioară la mijloc, de suflet și ea. Pe vremea când eram student, am venit acasă la un moment dat, atunci îmi trăiau părinții, și am auzit fără să vreau o discuție între ei. Mama îi zicea tatei: „Măi, Nicule, am crescut șase copii, toți au plecat, o să rămânem ca niște cuci, o să se aleagă praful de tot ce-am agonisit. Uite, am cusut la lumina lămpii atâtea carpete, am țesut atâtea covoare și cuverturi, ștergare, o să rămână totul de izbeliște.“ Atât de tare m-a tulburat și m-a mișcat conversația asta încât le-am promis că voi avea grijă să nu se piardă nimic, că voi păstra cusăturile mamei și obiectele tatălui, că și el le avea moștenite de la bunici, ca pe ceva sfânt. Nu aveam foarte clar conturat atunci ce voi face. Dar ideea n-a întârziat să apară. S-a întâmplat să merg în Maramureș, la colega mea de facultate și de cântec Ileana Matus; ea are în curte o casă a bunicului ei, strămutată din munți, reasamblată întocmai, unde a deschis un muzeu al satului maramureșan.

Și m-am gândit așa: dacă ea a putut să aducă o căsuță din creierul munților, bucată cu bucată, n-aș putea și eu să fac un muzeu la mine acasă? De atunci m-am apucat de treabă! Mai exact, când mi-am făcut lucrarea de licență, am mers mult pe teren. Ajungând pe la bătrâni, am văzut la ei tot felul de piese – costume, ștergare, țesături, obiecte din vechea gospodărie țărănească – și le-am cerut. Ei mi le-au oferit fără tăgadă, zicând ceva de genul: „Ia-le, că și așa copiii noștri o să le arunce pe foc“. Am mers prin case dărăpănate, părăsite și am recuperat obiecte pe care eu le consider de mare preț. Mai apoi, ascultându-mă la radio povestind despre ceea ce vreau să fac, m-am trezit cu oameni la poartă, cu diverse costume sau ustensile vechi. Și uite așa, în timp, am strâns o mulțime de piese care se regăsesc astăzi în muzeu.

Rep.: Unde este deschis muzeul și cum se numește?

T.F.: La mine acasă, în Slon. La început l-am amenajat într-o cameră în casa părintească, dar pentru că am strâns foarte multe exponate am mansardat special clădirea, să am spațiu suficient. Locului nu i-am dat un nume, dar cred că îi voi spune Muzeul de artă populară „Traian Frâncu“.

Rep.: Aș vrea să prezinți muzeul, ce exponate ai, care e povestea celor mai dragi dintre ele. Intuiesc că la loc de cinste sunt țesăturile mamei tale.

T.F.: Fără discuție că, sentimental, cea mai mare valoare o au obiectele lucrate de mama, cărora le-am rezervat un spațiu special. Dar obiectul care-mi aduce mereu o lacrimă este războiul de țesut, cu o năvădeală în el, țolul pe care biata de ea n-a mai reușit să-l termine, când a plecat din lumea aceasta. Din acest colț aș începe turul muzeului. Apoi vine camera de port popular. Mai întâi am colecția din satul meu, iar cele mai vechi costume, dat fiind faptul că strămoșii noștri vin din Ardeal, au similitudini cu cele din zona Făgărașului, cusute în negru. Am – și e o piesă la care țin enorm – un costum popular de mireasă din Slon; persoana care mi l-a oferit a împlinit 82 de ani, iar acesta a aparținut bunicii sale. Deci numără, să zic, pe puțin 150-160 de ani, dacă nu mai bine. Istoria portului popular de la noi e mai complicată un pic. Avem o primă inspirație ardelenească, o alta muntenească, de pe Valea Drăjnuței, care încorporează și comuna Cerașu, și o alta care a apărut în urmă cu 45-55 de ani. Despre această a treia influență trebuie să spun că a alterat cumva filonul din zona aceasta a Prahovei. Pe timpul comunismului, căminele culturale erau obligate – era o „obligație“ foarte bună până la un punct – să creeze costume populare pentru ansamblurile artistice. La noi s-a confecționat unul, dar de fapt modelul era adus din Breaza, nu inspirat de cusăturile sau țesăturile femeilor de la noi. În toate comunele s-a procedat cam la fel, ajungându-se astăzi să se spună – iar afirmația este complet eronată – că acesta este costumul de Prahova. Nu, Slonul are alt costum, la fel Valea Doftanei sau Valea Teleajenului, care diferă semnificativ față de cel din Breaza. Mai am apoi câteva piese din Maramureș, Ardeal, Muscel, Banat etc.

Rep.: Apoi trecem în camera țesăturilor și cusăturilor, după care urmează alte obiecte, inclusiv din gospodăria rurală tradițională.

T.F.: Da. Toate sunt din zona noastră, mă rog, un pic extinse din zona Munteniei, fiindcă nu colecționez nimic din alte regiuni. Vorbesc strict despre țesături și cusături. O istorie aparte o are un covor pe care le-am găsit la o stână; l-am văzut acolo și am făcut schimb cu o mochetă. Covorul acela a fost luat de bunicul ciobanului de la Castel, o construcție – dărâmată între timp – ridicată de Eforia Spitalelor Civile, o organizație care administra spitalele în Muntenia și Moldova, fondată de generalul Pavel Kiseliov în 1832 și care a supraviețuit până în 1948, la venirea comuniștilor. Pe urmă am secțiuni cu carte veche bisericească, icoane și de peste 100 de ani, una este chiar din 1832, ceva numismatică, documente vechi legate de satul Slon și comuna Cerașu, ceramică veche (un vas de sarmale în cenușă, printre altele, pe care au pus ochii mai multe muzee, dar am refuzat categoric să-l dau), obiecte vechi din gospodăria țărănească – topor, barba de cioplit, rindea, vârtelniță, furcă și fus de tors, suveică de război, un dispozitiv de înfășurat ața, cufere, doniță, cădițe din lemn, fier de călcat cu jar, lăzi de zestre, instrument de pieptănat lâna, lampă de gaz, felinare, ploscă, mașină de răsucit și de tors lână etc.

Rep.: Spuneai că obiectele reprezintă donații. Dar știu că ai și investit mulți bani în acest muzeu.

T.F.: Sigur că am și cumpărat! Am găsit la cineva o țiteră și n-a vrut să mi-o dea decât pe o sumă generoasă, zic eu. De la altcineva are un țambal de gât, dar tot așa, contra-cost, plus că am plătit o parte din costume. Dar acest aspect are puțină importanță; esențial este rezultatul pe care eu nu-l măsor în bani, ci în sentimente, în suflet.

Maria Bogdan

Pe 13 mai s-au împlinit 37 de ani de la dispariția prematură și fulgerătoare a uneia dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară pe care le-a dat România, Ileana Sărăroiu. Anul acesta, dacă nu i s-ar fi frânt aripile atât de devreme, solista ar fi împlinit 80 de ani. Întrebarea care probabil este pe buzele tuturor: dacă în scurta sa activitate (a murit la 43 de ani și doar după 15 ani de cântat la cel mai înalt nivel, perioadă socotită de la prima imprimare radio) a lansat atâtea melodii nemuritoare și a ajuns să fie considerată o voce strălucită, poate printre cele mai bune ale timpului său, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit și astăzi?

Ileana Sărăroiu s-a născut în satul Valea Voievozilor, din comuna Răzvad – Dâmbovița, la 25 septembrie 1936. Urcă pentru prima dată pe scena Casei de Cultură Târgoviște când nici nu împlinise 14 ani. Abordează, atunci și mai târziu, cu foarte mare ușurință, mai multe genuri muzicale: romanță, muzică ușoară, cântece de petrecere și muzică populară. Înzestrată cu un uriaș talent nativ și o voce inconfundabilă, se impune printre interpreți fără să fi obținut trofee la concursurile specifice de folclor. Urmează cursurile Școlii Populare de Artă din Târgoviște și imediat, la București, este angajată, la sugestia textierului Harry Negrin, la Teatrul „Ion Vasilescu“. Până în 1964, când este cooptată în echipa Ansamblului „Ciocârlia“, cântă la vestitele restaurante bucureștene Athénée Palace, Cina, Intercontinental și Minerva, la ansamblurile de cântece și dansuri ale Aviației și Direcției Generale a Serviciului Muncii. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române. În 1964 imprimă primele piese culese din zona Munteniei la radioul public, iar în 1966 își lansează primul disc la Electrecord. De altfel, toate cântecele reținute azi în Fonoteca de aur sunt realizate cu cele mai profesioniste orchestre și producători. Efectuează numeroase turnee în țară și străinătate, pretutindeni bucurându-se de un enorm succes. În apogeul carierei, când nu împlinise 43 de ani, Ileana Sărăroiu a fost răpusă de-un anevrism cerebral, cel care i-a provocat, în timp ce cânta pe undeva, prin Călărași, un accident vascular fatal.

Perfecțiune în interpretarea romanței

Specialiștii și colegii o consideră una dintre cele mai mari interprete de romanță, după Ioana Radu și Mia Braia. Indiferent de genul muzical abordat, piesele lansate de Ileana Sărăroiu au devenit nemuritoare: „Păsărică, mută-ți cuibul“, „De ce oare eu te-am cunoscut“, „Romanța mea“, „Inimă“, „Pe sub fereastră curge-un râu“, „Am greşit“, „Ți-o părea, puiule, bine“,„Unde e Târgoviștea“, „Doi voinici din Valea Mare“, „De ce plângi, fetița mamii“, „S-a dus vremea de demult“, „Inimioară cu dor mult“, „Ieși, măicuță, la portiță“, „Cântă cucul jos, în luncă“ etc. O altă mare interpretă, plecată și ea în Ceruri, Lucreția Ciobanu, spunea despre Ileana Sărăroiu că „avea o voce curată, foarte bună, excepţională chiar“. Și regretatul Ion Dolănescu, alt nume de referință în muzica populară, vorbea la superlativ despre fosta sa colegă de scenă: „Ileana știa să cânte pentru fiecare și e mare lucru să-ți faci un repertoriu atât de vast. Cânta și romanțe, cânta orice, în toate limbile pământului. Avea darul de a captiva pe toată lumea. Eu zic că fata asta a avut atâta forță – era descurcăreață din cale afară – încât nu avea nevoie de ajutorul nimănui ca să se lanseze. Era o cântăreață completă. După Mia Braia și Ioana Radu, Ileana Sărăroiu s-a apropiat foarte mult de perfecțiune în interpretarea romanței“ (Radio Antena satelor). Foarte târziu, poate mult prea târziu pentru ceea ce a însemnat și înseamnă Ileana Sărăroiu pentru muzica populară, instituțiile de cultură din județul pe care solista l-a reprezentat în lume, vorbim despre Dâmbovița, au organizat un festival cu numele acestei artiste simbol, aflat abia la a patra ediție. A patra dacă va avea loc și-n 2016!

Maria BOGDAN

După 34 de ani de cântec la cel mai înalt nivel, Mariana Anghel poate fi socotită – de fapt este socotită – reper în ceea ce înseamnă nu doar folclorul hunedorean, ci întreaga muzică populară ca valoare, tradiție, autenticitate, respect, ținută, interpretare. La 16 ani debutează la TVR în prima ediție a emisiunii „Tezaur folcloric“, la 17 ani câștigă prima etapă a concursului „Florea din grădină“ și multe alte distincții de prestigiu, iar de atunci și până astăzi drumul în cântec al Marianei Anghel este unul de excepție. Născută în frumoasele ținuturi ale Văii Streiului, la Călanul Mic – Hunedoara, inter­preta a dăruit publicului melodii de colecție, toate înregistrate în radio și televiziune, a fost răsplătită cu premiul Fundației „Ethnos“ pentru culegerea și valorificarea folclorului, fotografia sa se află la sediul Organizației Internaționale de Folclor de la Modling – Austria, ca reprezentantă a României în galeria valorilor din muzica populară a țărilor din întreaga lume, este inclusă în dicționarul personalităților hunedorene, iar publicul a răsplătit-o cu prețuire neîntreruptă vreme de peste trei decenii.

– Dna Mariana Anghel, ce-au însemnat pentru dvs. TVR, „Tezaur folcloric“ și reputata realizatoare Mărioara Murărescu?

– Cariera mea li se datorează, mă socotesc realmente un produs al TVR. Debutând în prima ediție a „Tezaurului folcloric“, mai târziu, când mă prezenta, dna Murărescu spunea că am o vârstă cu emisiunea domniei sale. Cred că eu am avut șansa unor întâlniri oarecum providențiale; ele mi-au rânduit fericit destinul artistic.

– Până la TVR ce-a fost?

– Până să fiu difuzată la postul public de televiziune, de rosturile mele într-ale muzicii populare s-au îngrijit părinții și fratele meu. Cu mama am făcut naveta la București, când luam lecții de la etnomuzicologul și prof. univ. Emilia Comișel, iar fratele, mai mare ca mine cu cinci ani și care a studiat muzica începând cu clasa întâia, a fost primul meu profesor. Cu el exersam, mă punea să repet un pasaj până i se părea lui că sună perfect. Mai târziu, când aveam 12 ani, am devenit, prin concurs, solista Ansamblului „Doina Streiului“, de la Călan, practic acolo mi-am făcut ucenicia, cântând pe scene importante cu orchestra. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului folcloric „Getusa“ al Centrului de Creație Deva, unde eram înconjurată de toată atenția posibilă sub aspect profesional. Eram într-un fel mândria zonei, după ce am apărut la „Tezaur folcloric“ și obținusem atâtea trofee, inclusiv „Floarea din grădină“, aveam profesori cu care mă pregăteam, îmi selectam repertoriul, am făcut primele culegeri folclorice.

– Dvs. ați urmat și o facultate cu profil muzical. Vreau să vă întreb: cât a contat faptul că ați avut nume cu greutate care v-au format în primii ani și mai apoi cât a atârnat studiul în selectarea repertoriului, dvs. fiind recunoscută nu doar pentru interpretarea: deosebită, ci și pentru autenticitatea pe care o aduceți în muzică și pe scenă?

– Cred că divinitatea a avut grijă să-mi împli­nească dorințele, fiindcă de mică doream să ajung unde am ajuns, poate nu atât de departe, dar marii specialiști care mi-au fost alături în perioada de formare și perfecționare în tehnica vocală au fost hotărâtori pentru devenirea mea artistică. Am avut, e drept, și mare putere de concentrare, dorința de a învăța, capacitatea de a memora și dragostea pentru melosul popular, autentic, adevăr folcloric, cum spun eu. Este ceea ce încerc să transmit și eu elevilor mei de la Școala Populară de Arte și Meserii „Ilie Micu“ din Sibiu.

– Prezentând melodia „Suntem uniți de Carpați“ vorbeați despre îngemănarea inclusiv în sufletul dvs., nu numai în cântec, a mai multor zone: a Sibiului, acolo unde sunteți colaborator permanent al „Cindrelului - Junii Sibiului“ și profesor la catedra de canto, Vaideeni, Vâlcea – de unde este soțul dvs. și Ținutul Hunedoarei, unde v-ați născut. Care este adevăratul „acasă“?

– Călanul Mic, locul unde trăiesc părinții mei și unde am copilărit. Întotdeauna universul copilăriei este punctul de unde pleci și unde te întorci de fiecare dată, de acolo îți încarci sufletul, de acolo îți iei seva, puterea.

– Vorbind despre Călanul Mic, în ce mod v-a influențat acest spațiu cântecul?

– Sută la sută! Trăirile mele adunate pas cu pas, în perioada de formare ca om, dar și ca interpret, s-au transferat în cântec. Faptul că am participat la toate secvențele care se petrec aievea în universul rural, de la naștere la moarte, de la bucurie la tristețe, m-au făcut să știu să dau valoare fiecărui cântec. Au fost foarte multe piese culese cu care aproape m-am confundat; ele nu aveau nicio legătură cu povestea mea, dar am intrat în atmosfera lor poate tocmai pentru că regăsesc în ele episoade trăite, sentimente, întâmplări.

În perioada de formare am făcut acest lucru inconștient, dar mai târziu, după studii, am știut să gestionez stările de pe poziția specialistului. Una peste alta, cântecele, fie că sunt creații proprii ori folclor cules, sunt rezultatul acestor experiențe de viață.

– Sunteți, trebuie să spun, selectiv prezentă pe micul ecran și în spectacole. Oamenii vă pot urmări însă și în concerte de muzică religioasă.

– Am pornit un proiect în urmă cu șapte ani – concepția și regia îmi aparțin – devenit deja tradiție, de muzică religioasă. Am plecat la drum împreună cu actorul Dorel Vișan, cu orchestră și grup vocal, pe urmă, pentru complexitate, am colaborat și colaborez cu Ionuț Fulea și actrița Maria Ploae. Ni se solicită turnee de mai multe ori pe an, în preajma sărbătorilor, este un proiect tare drag nouă.

– Și publicului. Se umple sala?

– O, da! Este un adevărat fenomen. Oamenii au nevoie de rugăciuni cântate. Oamenii au nevoie să-i asculte pe Dorel Vișan sau Maria Ploae. Oamenii își fac timp și pentru suflet. Au mare nevoie de așa ceva!

– Oamenii au nevoie și de folclor?

– Să știți că, în toată nebunia asta, noi încă mai avem iubitori de frumos și de folclor. Întotdeauna au fost curente din acestea moderne, dar ele vin și pleacă, nu lasă nimic în urmă, fiindcă n-au consistență și mesaj. Nu transmit nimic. Or, valori fundamentale, cum sunt Maria Tănase sau Maria Lătărețu, n-au vârstă, se adresează rădăcinii românismului.

– Se întorc oamenii din risipiri? Revin la valori, la izvor, la rădăcina neamului, la tradiție?

– Totul se întâmplă ciclic. După experimente sau năuciri temporare, toți revin la ceea ce ne definește ca neam. Știți, e ca atunci când îl căutăm pe Dumnezeu oriunde, numai în sufletul nostru nu, și de fapt El e acolo permanent... acolo locuiește. Așa și cu tradiția ori folclorul adevărat: fac parte din inima noastră, românismul și izvorul se află în noi; trebuie doar să le redescoperim.

Maria Bogdan

A studiat arte plastice și a urmat Conservatorul de Stat din Chișinău. A predat ori a pregătit tinere talente în arta vocală populară. A adunat peste 15 ani de profesorat (ca lector, lector superior și conferențiar universitar) la Academia de Muzică, Teatru și Artă Plastică (fostul Conservator de Stat) din capitala Republicii Moldova. Și a cântat în tot acest răstimp pe scenele de-acasă, din ambele „acasă“, Moldova și România, apoi în Ucraina, Iugoslavia, Germania, Belgia, Rusia, Italia, Grecia, Emiratele Arabe Unite. Dar nu a cântat orice, oriunde și oricum. Poate că aici se face diferența: cântecului popular i-a dat dimensiunea de artă. Fiecare apariție pe scenă ori pe micul ecran este o creație în sine. Iar melodiile, aduse parcă din niște răscoliri și doruri neștiute, poartă o amprentă inconfundabilă și un nume: Zinaida Bolboceanu.

Născută în 1959, în comuna Opaci, județul Căușeni, undeva în sud-estul țării, aproape de granița cu Bugeacul administrat de Ucraina, Zinaida Bolboceanu manifestă de mică aptitudini artistice. Se mută cu părinții în apropierea Chișinăului pentru a urma cele mai bune școli de arte plastice. În facultate studiază arta populară vocală. În 1987 debutează la TV Moldova, iar în 1989 susține primul mare concert solo la Filarmonica de Stat. A colaborat cu taraful din Colicăuți, cu ansamblurile folclorice „Poenița“ (Cojușna), „Mărțișor“ (Chișinău), „Busuioc Moldovenesc“ (Chișinău), „Busuiocul“ (Bacău), a fost solistă a Teatrului Etnofolcloric „Ion Creangă“ etc. În România a câștigat definitiv inima publicului cu memorabilele evoluții în cadrul Grupului folcloric Ethnos.

Despre destinul artistic, carieră, oameni, întâmplări

Zinaida Bolboceanu s-a împărțit toată viața între cariera didactică și cea interpretativă. Sau mai degrabă le-a împletit într-un fel creativ unic, rezultând din această plămadă un repertoriu care o diferențiază, prin stil, versuri și linie melodică, de oricine altcineva. Astăzi a ajuns la un nivel artistic și profesional unanim recunoscut și apreciat de ascultători. Nu spunem și de către specialiști, domnia sa însăși fiind un reputat specialist. Privind în urmă, la episoadele care au condus-o prin viață la ceea ce este astăzi, prof. Zinaida Bolboceanu are o abordare unică: „Nu știu dacă cineva are un răspuns sută la sută obiectiv în explicarea anumitor reușite sau nereușite din viața personală. Intenționat sau nu se omit niște „virgule“ și astfel se denaturează realitatea. În multe cazuri, aceste „virgule“ ne-au schimbat sensul vieții și atitudinea noastră față de ea. Atât timp cât nu vom scoate la iveală toate faptele, toate persoanele prezente în viața noastră, povestirile rămân subiective, în care ne vom lăuda ori ne vom atribui niște succese sau ne vom plânge cât de greu am reușit fără vreun ajutor, invocând faptul că «m-am născut talentat» sau «am știut să muncesc», de aceea am reușit. Cine știe câte talente s-au stins nedescoperite? Cine știe cât au muncit unii oameni talentați, dar au rămas anonimi și săraci? Într-o viață gândiți-vă câtă lume ne-a ghidat, câți oameni am întâlnit, câte evenimente au intervenit și ne-au schimbat radical mersul ei, de multe ori în pofida voinței noastre... Suntem puși în fața examenelor vieții și, ca orice examen, trebuie susținut. Și atunci apare Măria Sa Întâmplarea care, desigur, e adusă de către cineva. Acest cineva, uneori cu numele uitat de noi sau poate necunoscut niciodată, a fost un medic, un profesor, un coleg, un vecin, un trecător. Cineva care ți-a dat un sfat, te-a avertizat de ceva, un cineva care te-a iubit sau ai iubit din umbră, ba chiar un om neprietenos care te-a ambiționat și ai vrut să-i demonstrezi că poți, cineva care ți-a oferit, spre completare, o sumă de bani la procurarea casei în care locuiești, să iei un bilet pentru a pleca în lume, unde ți-ai schimbat viața radical, cineva care te-a ajutat să ocupi un loc de muncă atunci când nu mai aveai nicio șansă... De câte ori sunt pomeniți în povestiri acești salvatori și creatori ai sorții noastre?“

În slujba culturii tradiționale

Dacă ar fi să se alcătuiască vreodată pentru folclorul românesc, tot folclorul românesc, indiferent din care parte a lumii ar fi cântat, o colecție de originalitate și autenticitate, piese precum „Of, inima me“, „Măi, Vasile“, „Cine aude gura mea“, „Of, leliță Mărioară“, „Iese lelea din bordei“, „Seară bună, eu mă duc“ n-ar avea cum să lipsească. În plus, Zinaida Bolboceanu face artă din fiecare apariție pe scenă, din fiecare cântec, din modul în care poartă costumul popular. Am întrebat-o pe artistă din ce resorturi interioare sau ale neamului nostru de dincolo de Prut a cules și a adus la lumină aceste nestemate folclorice: „Țin foarte mult la tradiții, obiceiuri, ritualuri, reguli care dau o ordine lucrurilor, nu-mi plac cărările bătute. Din această cauză de multe ori zic «nu» când toți zic «da» și invers, pentru că nu-mi plac șabloanele, ele ucid personalitatea și creativitatea. Mă conduc după criterii învățate de la părinți – frumos, nu urât; bine, nu rău – atribute pe care le-am conștientizat mai apoi în materie de estetică și etică, studiind arta plastică și arta vocala tradițională. Toată creația mea este ghidată de aceste criterii, ele primează, nicicum banul. Ele și-au pus amprenta asupra mea ca om, asupra perceperii rostului vieții mele în aceasta lume mare și agitată, dar și în formarea gustului artistic care stă la baza activității mele profesionale în slujba culturii tradiționale și nu în ultimul rând a celei pedagogice, pe care o practic de la vârstă de 20 de ani. Efectul s-a produs, dar cauzele n-am să mi le explic niciodată obiectiv deoarece ar însemna să-mi atribui numai mie mersul vieții. Factorul numărul unu, care nu depinde de conștiința noastră, dar e decisiv, ar fi un soi de destin – când, unde și cine ne-a născut, iar al doilea l-aș sintetiza în sintagma «oameni potriviți, la timpul potrivit»“.

Cu și despre țară – o rană deschisă

În prezent, ajunsă la apogeul unei cariere strălucite, în afară de muzică Zinaida Bolboceanu „arde“ pentru alte idealuri: „Am învățat să nu-mi fie frică de încercările vieții, să mă retrag când e cazul, să-mi recunosc vinovăția, să mă bucur și să prețuiesc puținul și să merg mereu mai departe. Am învățat să nu fiu mândră, să iert, să ajut când chiar nici eu nu am. Am învățat că unele decizii mă privesc personal și trebuie să fiu precaută, să nu deranjez pe alții, iar altele trebuie hotărâte pentru binele celor din jur, jertfindu-mă pe mine însămi. Apoi am învățat că, dacă faci bine, nu trebuie să aștepți răsplată, fiindcă nici eu, oricât nu mi-aș dori, niciodată n-am să fiu vrednică să-i răsplătesc pe binefăcătorii mei. Am învățat că, până la urmă, toate sunt trecătoare, că nimeni și nimic nu e veșnic, că trece una și vine alta, iar lupta nu ia sfârșit niciodată. Eu nu mă opresc, chiar dacă personal nu mai am nevoie de multe, dar lupt pentru alții, lupt pentru ȚARĂ, rana mea deschisă, și am să lupt câte zile voi avea. Vreau REÎNTREGIREA țării... Cu plecăciune și respect, cititorului care s-a aplecat asupra împărtășirii mele!“

Maria BOGDAN

Constantin Lătărețu este un nume deja consacrat al scenei folclorice. Și nu doar pentru timbrul vocal, asemănător cu al legendarei Maria Lătărețu, ci mai ales pentru talentul său interpretativ, talent răsplătit de public și recunoscut de profesioniștii din muzica populară. Într-un interviu radiodifuzat de „Antena satelor“, solistul din Gorj spunea că-i place să fie considerat rapsod sau lăutar: „în suflet îmi place să mă socotesc lăutarul Constantin Lătărețu, mi se pare superficial să mi se spună artist, de fapt, termenul nu are nicio legătură cu portul popular, cu muzica tradițională pe care o cânt, e mai profund să fiu numit lăutar“.

– Cred că întrebarea care vi se pune cel mai des este legată de nume și de stilul dvs. de a interpreta: sunteți ruda ilustrei dvs. înaintașe, Maria Lătărețu?

– Sunt rudă cu soțul domniei sale, Tică Lătărețu, dar rude îndepărtate, nepot prin alianță. Însă n-ar fi contat în muzică acest aspect dacă n-aș fi venit și eu cu înzestrarea nativă de a cânta. E adevărat, Maria Lătărețu a fost și va rămâne modelul meu, un reper absolut despre ceea ce înseamnă profesionalism, dedicație, respect pentru folclor și public, emoție, autenticitate, modestie și măreție, valori morale etc.

– Într-o familie în care aproape că v-ați născut ascultând muzică n-ar fi nimerit să vă întreb de la cine și când ați învățat a cânta. Și totuși o fac.

– La mine acasă, în Runcu-Gorj, sat de lângă Cheile Sohodolului, nimeni nu este străin de muzică. Mama și tata au cântat, fără a face o carieră, bunicul meu Ion Lătărețu a fost lăutar, cum și străbunicul Nicolae Lătărețu a fost instrumentist, prin anii de dinainte de război, în taraful care o acompania pe Maria Lătărețu (n.n. – mătușa Mărița, cum o numeau apropiații din satele Gorjului), înainte ca ea să devină celebră. Dar atașamentul față de muzică i-l datorez maestrului Marcel Parnica, domnia sa a fost cel care a intuit că așa avea suficient talent pentru a face carieră în acest domeniu. Îmi place să-l numesc mentorul meu, cel care m-a condus prima dată prin tainele folclorului.

– Cântați la vioară și vocal. Este apariția cu care ați obișnuit publicul. Ce-a fost mai înainte, studiul la vioară sau canto popular?

– Vioara. Dar o vioară stăpânită după studiul cu maestrul Parnica, la Școala Populară de Artă Târgu-Jiu. Eu am absolvit Liceul de Artă „Constantin Brăiloiu“ din Târgu-Jiu și Facultatea de Muzică din cadrul Universității „Spiru Haret“, din București, deci am și învățat muzica. Dar la un moment dat am simțit că pot la fel de bine să fiu și solist vocal. Faptul că am combinat apoi vioara cu interpretarea vocală n-a făcut altceva decât să mă ajute în tot parcursul meu de până acum. Spectatorii, indiferent că evoluez într-un festival sătesc, eveniment privat, concert, emisiuni folclorice, așa s-au obișnuit cu mine și asta-mi cer.

– Care a fost momentul care v-a lansat în lumea importantă a folclorului?

– Festivalul „Maria Tănase“, de la Craiova, unde am obținut, în 1999, Marele Trofeu, interpretând „Balada lui Mihu Haiducul“ și „Murgule, coamă frumoasă“. Aveam 18 ani și de atunci am intrat în atenția profesioniștilor din radio și televiziune. Le-aș numi neapărat aici pe doamnele Elise Stan și Eugenia Florea care m-au ajutat și au jucat un rol hotărâtor în destinul meu muzical ulterior. În clasele a XI-a și a XII-a de liceu am fost olimpic (locul I și III) la olimpiadele naționale de interpretare muzicală, pe urmă am primit distincții la Festivalul „Maria Lătărețu“ (premiul special al juriului), Festivalul național de folclor „Ion Drăgoi“ (diploma pentru autenticitate), Festivalul „Corabia de aur“ (premiul I), Festivalul folcloric pentru tineret „Pe-un fir de baladă“ (diplomă de excelență), Festivalul Lăutarilor Gorjeni (premiul I), Festivalul național al cântecului și dansului popular românesc (premiul I) etc. Vă mărturisesc însă că nu mi-am făcut un țel din a merge la concursuri.

– Aveți piese imprimate în radio și ați editat deja patru albume. De unde vă luați melodiile, cum v-ați alcătuit repertoriul?

– Toată muzica este din vatra satului gorjean. Primul meu album a fost înregistrat cu melodii din repertoriul Mariei Lătărețu și Mariei Apostol, iar în următoarele sunt piese fie culese de la bătrâni, iar la noi, în Gorj, nu ducem lipsă de așa ceva, mai ales în satele în care există încă lăutari în fiecare casă – Pârău, Tismana, Peșteana sau chiar în localitatea mea natală, Runcu – fie melodii proprii, dar tot de inspirație gorjeană, în care stilul specific nordului Olteniei rămâne nealterat.

– Vă socotiți interpret de muzică populară sau lăutar?

– Depinde cine și ce înțelege despre a fi lăutar. Sunt fascinat de muzica interbelică, îmi place imens Zavaidoc, îmi plac lăutarii de demult ai Gorjului și aș fi onorat să le pot călca pe urme. În repertoriu am piese folclorice și deopotrivă de inspirație lăutărească, această muzică fiind la originea a ceea ce specialiștii numesc muzică autentică. Apropo de muzica interbelică, am participat cu piese de acest gen la o emisiune realizată de dna Maria Tănase Marin, pe TVR 2, o reușită deplină în domeniu. Am fost și rămân adeptul faptului că, pe scenă, important este să aduci emoție. Iar muzica mea din Gorj face din plin acest lucru. Nu o spun neapărat eu, e ceea ce-mi transmit spectatorii, ascultătorii.

Maria Bogdan

Supranumită „ciocârlia cântecului popular românesc“, Maria Ciobanu, interpreta care a dominat folclorul ultimelor patru-cinci decenii, alături de alte nume mari ale muzicii populare, s-a retras din activitate printr-o serie de cinci spectacole (București, Craiova, Iași, Râmnicu Vâlcea și Bacău) sugestiv intitulate „Lie, lie ciocârlie, rămân a voastră Mărie“.

În vârstă de 78 de ani, solista care a impresionat de la bun început prin performanțele vocale de excepție, considerată de mulți specialiști „un fenomen al folclorului“, e un fel de a spune că și-a luat la revedere de la public; cântecele sale, peste 500 de piese înregistrate în fonoteca de aur a radioului ori arhiva TV – sau imaginile televizate vor face istorie abia de aici înainte. Cariera sa a fost și este una excepțională, greu de egalat, răsplătită întâi de toate cu dragostea fără rezerve a publicului de pretutindeni, dar și distincții rare, dacă ar fi să pomenim doar despre Crucea națională „Serviciul Credincios“ sau Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, decorație înmânată de Principesa Margareta din partea Casei Regale a României. În turneul din această primăvară, Maria Ciobanu i-a avut alături pe cei trei copii, artiști naționali sau internaționali de notorietate: soprana Leontina Văduva, Ionuț Dolănescu și Camelia Ciobanu.

Maria Bogdan

IOANA DAN n-a putut despărți cariera didactică de dragostea pentru folclor. Predă muzica la șase școli gimnaziale din Cerașu, Drajna și Posești-Prahova, ca profesor titular, este profesor-îndrumător al grupului vocal de adulți din cadrul Ansamblului „Poienița“ din Drajna, cântă în spectacole, este invitată în emisiuni folclorice la posturile locale și naționale de televiziune, dar izbânda cea mai mare se leagă de faptul că piesele sale au fost incluse în arhiva radioului public. Tânăra știe că o mai completă recunoaștere decât cea a specialiștilor de la Radiodifuziunea Română, poate singurul loc unde se mai triază corect valorile, nu poate exista pentru un interpret.

– Ați visat vreodată să fiți o mare solistă, o Irina Loghin, de exemplu, că tot suntem în Prahova?

– Cine nu visează la așa ceva? Între timp însă mi-am dat seama nu doar că îmi place să cânt. Că mai important este să știu ce, cum și unde cânt. Dar aș fi vrut să fiu Ileana Sărăroiu! Mi-a fost și-mi este model, reperul meu în tot ceea ce înseamnă interpretare, repertoriu, autenticitate, valoare.

– Când v-ați dat seama că viața dvs. este legată de muzică, de cântec?

– La mine acasă, în Vâlcănești-Prahova, am urcat pe scenă ca oricare alt copil, la serbările școlare. Mai târziu am activat în cadrul Ansamblului „Brâulețul“. Cred că atunci am știut precis că tot restul vieții mele vreau să fac muzică. Am fost admisă la Liceul de Artă „Carmen Sylva“ din Ploiești, unde nu exista decât o secțiune de canto clasic. În acel an conducerea școlii a decis să înființeze o clasă de folclor, eu fiind prima elevă înscrisă la canto popular. L-am avut profesor pe dl Leonida Brezeanu, cel care coordona și Ansamblul „Marama“, renumit la acea vreme. Dânsul mi-a îndrumat pașii către dna Maria Văduva, cunoscuta interpretă de muzică populară din Muntenia, pe care o admir fără rezerve. Fiul domniei sale, naistul Romeo Văduva, m-a învățat primele noțiuni de teorie a muzicii.

În timpul liceului am mers o vreme la Școala Populară de Artă (clasa prof. dr. Maria Tănase Marin), la Palatul Copiilor (prof. Victoria Catană), iar cu „Marama“ am fost în turnee în Turcia, Italia și în țară. Mi s-a părut natural apoi să urmez o facultate de muzică, iar acolo am avut șansa de a-l avea profesor pe dl Gheorghe Oprea, cel care mi-a coordonat lucrarea de licență, dar în plus a mai făcut două lucruri: m-a făcut să doresc să urmez o carieră didactică și m-a învățat ce înseamnă muzica de calitate.

Îmi place grozav munca de profesor. Ador copiii, iubesc folclorul, deci s-ar putea spune că mi-am împlinit vocația.

– Ați câștigat și câteva premii la concursuri de folclor („Irina Loghin“, „La izvor de dor și cântec“, „Miorița“).

– Da, însă nu am perseverat, fiindcă mi-am dat seama că nu am un repertoriu distinct și din acest motiv am de pierdut. În jurii erau specialiști faimoși (prof. Emilia Comișel, prof. Gheorghe Oprea). Îmi spuneau: „E-n ordine, ai o voce foarte frumoasă, interpretezi bine, riguros, dar n-ai o muzică a ta, o identitate.“ Și atunci am lucrat la acest aspect. Nu imediat însă. Am vrut întâi de toate să am o stabilitate, m-a interesat să mă titularizez la catedră, mi-am obținut gradele didactice și abia apoi am pornit la munca de a culege folclor. N-am avut foarte mare noroc; am găsit fragmente de piese la sătenii din Cerașu, unde locuiesc acum, la mama, la bunicul meu, cântăreț și el la armonică, le-am îmbunătățit, păstrând structura de bază însă, iar cele șapte melodii sunt imprimate în radio, cu Orchestra Națională, condusă de maestrul Adrian Grigoraș. Iar marea mea mulțumire este că toate au fost incluse în arhiva radio, ceea ce înseamnă mult, e ca și cum aș fi trecut cel mai important examen din viață. E confirmarea că munca mea este de calitate.

– În afară de a vă asculta la radio, de a vă vedea la televizor, unde vă mai pot întâlni iubitorii de muzică? Ce planuri muzicale aveți?

– Concertez numai cu Ansamblul „Poienița“, condus de dl Marin Văcărelu, iar dânsul are multe parteneriate în județ și în țară ori cu Republica Moldova. Nu merg separat în spectacole pentru că nu am timp: școala îmi ocupă mare parte din zi, am o familie foarte frumoasă, mă ocup de educația fetiței mele de 9 ani, care are și ea o voce tare frumoasă, iar când am un răgaz îl folosesc pentru a imprima un următor material la radio. O să vă mirați, nu vreau să-mi fac un CD fiindcă, în opinia mea, acesta nu reflectă nici calitatea interpretativă a unui solist și nici valoarea repertoriului.

Maria BOGDAN

Chiar dacă termenul n-a fost tocmai bine asumat de tatăl său, nici măcar domnia sa nu-l folosește, NICULINA MERCEANU exact așa ceva a fost și este, un artist. Unul complet. Exigent în creație și profesie. Când a cântat muzică ușoară, a făcut-o bine. O dovedesc premiile de la festivalurile studențești. Muzica populară i-a adus nenumărate distincții, dar mai mult decât atât, este exprimată cu rigoarea muzicologului. Ascultați-i doar repertoriul! Ca profesor, a șlefuit generații întregi și a câștigat o mulțime de concursuri naționale. La TVR, acolo unde a realizat emisiuni folclorice, a lăsat amintirea unui profesionist de marcă. Astăzi scrie poezie și face ce a știut mai bine toată viața, promovează, în cadrul unei asociații culturale, România profundă, valorile tradiționale, câte mai sunt. Și cântă. Aduce în atenția publicului sufletul Romanaților.

– Sunteți născută, dna Niculina Merceanu, în orașul Corabia, pe malul Dunării, în vechiul Romanați. Vorbiți-ne, vă rog, despre familia dvs., cum v-a fost copilăria, despre împrejurările care v-au apropiat de muzică.

– Îmi faceți o mare plăcere că mă purtați spre timpuri și amintiri foarte dragi, pagini de viață pe care putem să le răsfoim împreună. Vă mulțumesc! N-o luați ca pe o exagerare în idealizare, dar chiar mi s-a întâmplat să mă nasc într-o familie frumoasă: doi părinți care s-au iubit foarte mult, un copil crescut în multă dragoste și ocrotire, un cămin cald și armonios, o dăruire rară în a fi atent educată. Să mă apropii însă de întrebarea dvs., mama mea provenea dintr-o familie avută; a învățat de la bunica multe din obiceiurile de la țară, cântece, descântece, meșteșuguri. A devenit ea însăși o creatoare populară, își prepara singură, într-o făbricuță, firul de borangic din gogoșile viermilor de mătase, îl „trăgea la dulap“, așa era expresia, confecționa pânză pentru cămăși, lucra costume populare, ștergare, vestitele noastre marame. M-a fascinat întotdeauna această latură de artist a mamei și am îndrăgit, la rându-mi, tot ceea ce era legat de tradiția adusă de la bunici, purtată în timp de ea și preluată, sub altă formă, de mine.

– Deci nu muzica este cea care v-a stârnit interesul prima dată. Înțeleg totuși că aveați nouă ani când ați urcat pe o scenă. V-a descoperit, încurajat cineva?

– La făbricuță veneau femei să prelucreze gogoșile, stăteau la rând din zori până-n noapte. De la ele am auzit tot felul de basme, povestiri, poezii populare, glume și cântece. Dar și mama avea o voce fermecătoare. Fire curioasă și avidă de cunoaștere, am ascultat, am învățat și-am început să reproduc tot ceea ce reținusem. Intuind un talent nativ, mama a visat de pe atunci o carieră muzicală pentru mine. Tata, în schimb, mi-a dezvoltat cealaltă latură, a pasiunii de a citi, de a studia. El a deținut poziții sociale importante în oraș și mi-a dăruit multe din capodoperele literaturii române și universale. Am fost interesată nu doar de beletristică, m-au preocupat deopotrivă matematicile, am fost într-o clasă de real în liceu, muzica sub toate aspectele ei, etnografia, istoria, iar toate la un loc m-au făcut să înțeleg rădăcinile și particularitățile neamului nostru.

Revenind la muzică, da, învățătoarea Ligia Săndulescu este, într-un fel, cea care m-a descoperit, aveam nouă ani când am cântat prima dată în public, cu prilejul unor alegeri locale, cred. Mai târziu, un rol esențial l-a jucat profesorul Gheorghe Ciucu, dânsul m-a dus la un prim concurs, la Casa de Cultură din Corabia. După ce am obținut premiul de autenticitate la Festivalul „Maria Tănase“ lucrurile au curs de la sine, devenisem o mică vedetă.

– Ce v-a făcut, în clasa a XI-a, să vreți să mergeți la „Steaua fără nume“, abordând un alt gen muzical?

– Cântam orice atunci. Chiar am fost la Festivalul „Spicul de aur“ din Slatina, unde am luat premiul I la muzică ușoară. A fost o preselecție pentru „Steaua fără nume“, m-am înscris și, din 800 de concurenți, am fost printre cei patru aleși din regiune. În etapa următoare, cu un juriu din care făceau parte marele bariton Octav Enigărescu și exigenta compozitoare Camelia Dăscălescu, care ulterior mi-a devenit profesoară de canto, am primit nota maximă, ca și în etapa a II-a, de altfel, pe urmă am întrerupt, fiindcă devenisem studentă. Atunci a fost prima mea întâlnire cu televiziunea și cu micul ecran, am cunoscut-o pe Simona Patraulea, pe care o prețuiesc tare mult. Și tot atunci am fost difuzată la Radio Craiova.

– Ați intrat la Facultatea de Muzică din Timișoara a 4-a pe listă și ați absolvit ca șef de promoție.

– A fost un mic complot cu mama. Tata nu accepta ideea de a avea în casă o artistă (mai târziu s-a consolat), în consecință a insistat să urmez magistratura. În loc să mă prezint la admitere la Drept, m-am dus la Facultatea de Muzică Timișoara și, mai apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București.

– În studenție, se înțelege, ați și cântat, nu?

– M-au luat imediat la Casa de Cultură a Studen­ților, am reprezentat facultatea la toate edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești și de fiecare dată am fost laureata secțiunilor de muzică ușoară și populară. Atunci i-am cunoscut pe Achim Nica, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Turda și am fost în cele mai lungi turnee în țară și străinătate, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Germania Federală. Peste ani, ca realizator TVR, am fost invitată în SUA, Costa Rica, Mexic etc.

– După toate aceste evoluții de succes pe scenă, la absolvire ați ales o carieră didactică. De ce?

– Am făcut mai mult de-atât. Profesoara mea de canto clasic mă vedea solistă la operă. Am primit chiar ofertă de la Filarmonica de Stat din Timișoara. Spre stupefacția tuturor, deși ca șef de promoție puteam primi, la repartiția națională, orice post, eu am ales Corabia. Am venit împreună cu soțul meu, ca profesori de muzică. Mi-a plăcut să fiu la catedră. Din 1974 și până în 1980 am ajuns să dirijez șapte coruri, cu toate am obținut locul I la faza națională a concursului „Cântarea României“, cum s-a întâmplat și ulterior, la București, la Palatul Pionierilor (1980-1989). În liceu, în studenție și în primii ani de profesorat am avut o perioadă muzicală plină, cu alte distincții primite la festivalurile „Corabia de aur“ – muzică ușoară, „Crizantema de aur“ – Târgoviște, „Cântarea României“, TVR a realizat un film cu mine, am înregistrat mai multe discuri cu Orchestra Radio.

– La un moment dat ați renunțat la a cânta. Curioasă alegere!

– Am renunțat la scenă, dar nu cu totul, poate pentru că așa-mi sugerase soțul meu, iar pe de altă parte, mă dăruisem întru totul meseriei de dascăl, formării, promovării și consacrării de talente, deslușirii folclorului în toate tainele lui.

– La TVR ați venit, prin concurs, în vara anului 1989. Despre ce ați realizat acolo timp de două decenii au vorbit la superlativ prestigioși interpreți de muzică populară. V-a plăcut mai mult să serviți folclorul în acest fel decât a-l cânta?

– Vă răspund altfel: nu mi-ar fi plăcut să cânt tot timpul. Am fost bucuroasă să descopăr talente, să le girez numele, am păstrat o exigență de la care nu am abdicat niciodată. Și Grigore Vieru m-a întrebat, în 2008, de ce nu cânt... La a doua întâlnire, mi-a spus: „Doamnă, vă invit la Chișinău să înregistrați“. Așa am și făcut, am lucrat 14 piese, un material excelent.

– Și, în plus, continuați acțiunea de promovare a cântecului și portului popular.

– Fiul meu cel mic, stabilit în SUA – cel mare a rămas în țară – mi-a făcut cadou Asociația Culturală „La noi, la români“. Am o colecție de costume populare din toate zonele țării, le-am prezentat în expoziții în Cipru și alte orașe din țară. Dar, la pensionare, am căpătat alte două pasiuni, cea a călătoriei – am vizitat Austria, Olanda, Franța, Grecia, SUA și cea a scrisului – am publicat o plachetă de versuri, „Melancolii de toamnă“, sper să urmeze și alte volume.

Maria Bogdan

S-ar putea spune că dragul de muzică populară al tânărului interpret Gabriel Dumitru a pornit de la o lacrimă văzută la vârsta când încă nu înțelegea ce înseamnă tristețea. Doar că a însoțit acel moment cu ce se întâmpla în jur: radioul difuza o emisiune folclorică, o voce aproape mistică șoptea un dor... Mai departe a fost Providența care i-a adus întâlniri determinante pentru începutul carierei. Astăzi, la vârsta de 25 de ani, Gabriel Dumitru face parte din valul de tineri interpreți promovaţi de TVR și din frumoasa familie a Cindrelului – Junii Sibiului.

– Unde se petrecea momentul cu lacrima, cine plângea, de ce plângea?

– Pe prispa casei bunicii mele dinspre mamă, în satul Profa, din comuna Spineni – Olt, acolo unde eu și sora mea ne petreceam vacanțele, unele atât de frumoase încât părinții abia izbuteau să ne ia de acolo când reîncepea școala. Radioul emitea încontinuu pe Antena Satelor și, când era vreun cântec de alean, bunica mea lăcrima de fiecare dată. Mă surprindea lucrul acesta, o între­bam de ce plânge, îmi spunea că i s-a făcut dor de bunicul, pe care nu l-am cunoscut, el prăpădindu-se înainte de a mă naște eu, de părinți, de vremurile tinereții ei, era ceva ce nu înțelegeam întru totul. Dar s-a născut subit în mine dorința de a vrea să cânt, să lăcrimeze oamenii ascultându-mă. Credeam că doar piesele de muzică populară pot induce o asemenea stare. Cert este că atunci s-a întâmplat să iubesc folclorul.

– Și mai departe ce-a urmat?

– Am uitat de promisiunea făcută mie însumi, la bunica. Bine, mai cântam la școală, vedeam că mă apreciază colegii, însă nu am avut niciun gând în această privință. Acasă, eu sunt din Pitești, am mers la aceeași școală cu sora mea, mai mare ca mine cu un an și jumătate. Ea s-a dus la secția de arte plastice a Liceului Dinu Lipatti, din Pitești, în consecință am plecat și eu după ea. Doar că m-am orientat spre folclor, dar din cu totul alte considerente, adică aveam impresia că se intră mai ușor la canto popular. M-am pregătit cu dl prof. Ion Davidescu și am fost admis. Mai departe, sora mea a abandonat arta, s-a dus într-un domeniu considerat practic, dreptul, iar eu am rămas fidel folclorului și am absolvit Universitatea Națională de Muzică „Ciprian Porumbescu“, secția pedagogie muzicală.

– Și când ați început efectiv să cântați, să urcați pe scenă și să vă considerați dedicat muzicii? Mai cântă cineva în familie, v-a descoperit anume cineva?

– Încep cu sfârșitul întrebării dvs. La mine în familie, cu excepția tatălui, care are în schimb un glas frumos, asemănător lui Ion Dolănescu, toți sunt preoți. Unchii și verii mei se așteptau să îmbrățișez și eu această profesie, dar n-am avut scânteia, aplecarea înspre preoție. Acolo îți trebuie un ceva pe care eu nu l-am regăsit în mine. Vocea o moștenesc de la tata. Dar nu m-a descoperit nimeni, cred. De altfel, debutul meu în cântec s-a petrecut mai anevoios. În liceu, profesorii nu mi-au acordat prea mari șanse ori prea multă atenție, considerau că n-am suficiente aptitudini, așa că m-am dus prin forțele mele la festivalurile-concurs de folclor. Abia după ce mi-au văzut reușitele m-au trimis la olimpiadele școlare de interpretare, dar n-am obținut niciun premiu la nivel național. În 2009, după ce am absolvit liceul, am mers la Festivalul Internațional „Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării“, de la Brăila, iar acolo m-a remarcat dna Elise Stan; i-a plăcut ce fac, iar din acea clipă mi s-au deschis toate drumurile. Domnia sa m-a recomandat maestrului Benone Sinulescu, spunându-i că am un timbru asemănător; maestrul m-a luat, cum se zice, sub aripă și alte uși ori oportunități mi s-au deschis.

– Aș putea spune așa: o lacrimă, Elise Stan și Benone Sinulescu sunt repere esențiale pentru devenirea dvs. artistică. Ce a însemnat, mai în amănunt, întâlnirea cu realizatorul și apoi cu interpretul de excepție, ce lucruri ați învățat de la dumnealor?

– Spunând că mi-au deschis uși pe care altfel aș fi reușit mai greu să intru ar fi insuficient. Doamna Elise Stan m-a învățat ce înseamnă omenia, m-a învățat respectul față de cântec și public, este prima și singura persoană care m-a susținut de la bun început și sper că o va face mereu, de fapt depinde de mine să merit să mă susțină mereu. Tot grație dânsei am fost cooptat în frumoasa familie a Ansamblului Folcloric Profesionist Cindrelul – Junii Sibiului, condus de excepționalul om de muzică, dna Silvia Macrea, după părerea mea cel mai important ansamblu, la această oră, din țară. Cât despre maestrul Benone Sinulescu, să fii în atenția unei astfel de uriașe și complete personalități, un nume cu atâta greutate în muzica populară, cine nu visează la așa ceva? Alături de dânsul am evoluat la cel mai mare spectacol din cariera mea, la concertul aniversar organizat la Sala Palatului, cu prilejul împlinirii a 55 de ani de cântec ai maestrului. M-a luat în emisiuni, în turnee în țară și peste granițe, mi-a permis să-i folosesc repertoriul. Multă lume mă numea urmașul dumnealui, motiv pentru care, la un moment dat, am decis să-mi construiesc o imagine proprie, cu repertoriu propriu. Am numai cuvinte de necontenită mulțumire în ceea ce-l privește.

– Apropo de repertoriu, e un nonsens să credem că se mai culeg melodii de prin sate. Așadar, de unde luați piesele?

– Prima piesă cu care am debutat și care mi-a adus premii multe se numește „Bună seara, mândră buna“, e chiar un cântec cules, apoi am primit de la maestrul Sinulescu melodia „Dorul mândrei de n-ar fi“, cu care m-am lansat, o piesă foarte iubită. Pe urmă, mi-am creat singur cântecele, ultimul, imprimat cu Orchestra Mugurelul, din Chișinău, condusă de Ion Dascălu, „Prima dragoste a mea“, bucurându-se de un mare succes. De altfel, deși n-am editat un CD propriu, am în radioul public 20 de înregistrări și numele meu se regăsește pe două compilații (CD-uri cu mai mulți interpreți), una cu colegii de generație (Stana Stepănescu, Paul Ananie, Andreea Hăisan și Nicu Mâță), iar alta cu nume mari ale folclorului și interpreți tineri (Irina Loghin, Maria Ciobanu, Benone Sinulescu, Emilia Dorobanțu și Nicu Mâță).

– Premii ați luat multe, festivalurile-concurs sunt cele care v-au impus, cred.

– Am cu totul 72 de distincții, dar îmi sunt dragi, în mod deosebit, marile premii de la festivalurile „In memoriam Aurelia Fătu Răduțu“, de la Bocșa, „Florile Ceahlăului“, din Piatra Neamț, „Pe marginea Dunării“– Giurgiu, „Rapsodia românească“ etc. Cu totul aparte m-a marcat Festivalul Internațional Nicolae Sulac, de la Chișinău, unde am avut șansa extraordinară de a evolua alături de „Lăutarii“ maestrului Nicolae Botgros, cu care am și imprimat un material, dar acolo important a fost publicul, niște oameni deosebiți, cunoscători ai muzicii populare adevărate. Să fii ovaționat de o sală întreagă, să vezi cum participă la actul cultural, cum simte auditoriul muzica, cred că la Chișinău e cel mai frumos public pe care și-l poate dori un interpret. Și la fel de hotărâtoare pentru mine este colaborarea cu „Cindrelul – Junii Sibiului“, acolo unde se fac lucruri copleșitoare; mă gândesc la spectacolele-teatru „7 frați pentru 7 mirese“ și „La hanul lui Ghiță“, cu succes deosebit în Irlanda, Austria, Spania, Cipru și, bineînțeles, în România. Dar cel mai mult contează că dna Silvia Macrea a făcut din acest ansamblu o mare familie, o frumoasă prietenie, iar noi, cei tineri, avem aici cea mai bună șansă de a evolua.

– Aveți tot timpul să vă conturați o carieră strălucită. Vă întreb, faceți doar muzică ori vă gândiți și la o altă profesie, una didactică, de exemplu?

– Am predat pentru scurt timp, dar nu mi se potrivește. Nu mă văd altfel decât cântând. Poate mă voi orienta spre un business, dar acesta sută la sută va fi legat tot de folclor.

Interviu realizat de Maria Bogdan

Pagina 1 din 3
Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti