(Partea întâi)

Muzici populare este un termen generic, generalizator și simplificator, ce se referă și caracterizează un domeniu cultural sincretic de circulație orală și creație colectivă (muzică, literatură, dans, teatru, gestică, obiceiuri, costumație specială, arte, non-arte, dar uneori și pseudo-arte), cu rădăcini în mentalități, obiceiuri, în viața socială, în cea economică, în cea financiară, chiar și în ceea ce am denumi reprezentarea imaginii identitare în interiorul comunităților și în exteriorul lor, în regiune, în cadrul statului, precum și peste hotare.

În spațiul cultural al României muzicile populare cuprind cântece și melodii instrumentale practicate și onorate de oameni, atât de români cât și de etnii conlocuitoare, dar și de familii mixte, trăitoare în mediul rural sau orășenesc. În primul rând, cele mai numeroase și încă viguroase în genurile folclorico-muzicale sunt muzicile dialectale, de proveniență și tradiție orală țărănească atât românești (cât și din cele ale etniilor conlocuitoare despre care vom aminti spre finalul articolului).

Folclorul muzical românesc cuprinde cântece de stil vechi, dialectal, de pildă cântecul de codru din Muscel, și cântece de stil modern, în tempouri apropiate sau izvorâte din melodii de dans tradițional, doine, melodii de joc, dansuri populare de țară, având denumiri și specificități locale și regionale etno-folclorice: cântec de dragoste sau dragostea ca pe Teleorman, înrudit cu acesta sau din aceeași categorie fiind Cuculețul ca pe Vlașca și Teleorman, cântecul cu hăulit din Gorj, cântecul doinit ornamentat din Banat, cântecul-doină și doina-cântec din Transilvania, inclusiv din Țara Crișurilor, doina vocală propriu-zisă, cu tipuri și subtipuri melodice culese în secolele XIX și XX din Transilvania (județul Năsăud fiind o zonă etnofolclorică productivă în acest sens), din Maramureș (horea maramureșeană străveche, adică horea cu noduri sau întorsuri/ignituri în glas sau scurte lovituri de glotă), doina din Oltenia, Bucovina, Muntenia; doina și stilul doinit de cântare se consideră de către folcloriști și etnomuzicologi că au reprezentat, amândouă, modalitatea generală străveche, arhaică, de cântare și exprimare folclorică în spațiul locuit de români și de înaintașii lor, expresii folclorice la fel de ancestrale, cu geneza în zorii civilizației, fiind și cântecele rituale ce însoțesc obiceiurile de înmormântare, ritualul funebru, melodii culese din acele zone conservatoare de datini, printre care se numără arealurile geofolclorice etnografice intramontane sau premontane Hunedoara, Gorj, Argeș, Vâlcea, Banatul montan, Bucovina, Maramureș, Apusenii – cu Țara Crișurilor.

Toate aceste genuri numite pe parcursul perioadei întemeierii și consacrării folcloristicii muzicale, literare și coregrafice, ca disciplină științifică, după cum urmează: muzică populară și arii naționale, folclor, din termenul engezesc „folk“ – „popor, popular“, și „lore“ – „înțelepciune“ (în programele radiofonice), apoi numite muzici tradiționale (în studiile etnomuzicologilor), cu sensul de arhaice, vechi, înrădăcinate în secole și milenii, muzici orale, adică neînsușite după notații scrise, ci după auz și din memorie, imitate, preluate și învățate pe cale orală, din generație în generație, muzică de stil dialectal, muzici de creație sau contribuție colectivă la actul producerii piesei, de manifestare sincretică (muzică, text verisificat, mișcare coregrafică, strigături, gesturi și acte teatrale – mai ales în obiceiurile de la colindat cum sunt genul colindelor laice, non-religioase, colindele creștine religioase, cântecele de stea – Viflaimul, Orația și colindatul Cu Plugul sau Plugușorul, Sorcova, Semănatul, Alaiul de Anul Nou cu travestiții în Moși, Babe, Mire și Mireasă, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, țărani, orășeni, Necuratul, Soldatul, Țiganul și Țiganca, teatrul Irozii, alaiul Căiuților, Jocul „căprițelor“, jocul „urșilor“ sau tradiții sincretice de la nunta tradițională cu costumația sătească de sărbătoare, cu orațiile/urările lor și secvențele scenice produse între alaiul mirelui și alaiul miresei, între mireasă și părinții ei, iertăciunea miresii, între vornicii nunții, - episodul numit Vânătoarea sau urmărirea căprioarei, momentul strigării găinii de la nuntă, adresată nașului, jocul miresei, alte jocuri populare de nuntă, cum ar fi Perina sau Perinița, hora cu bradul mirilor, etc).

Aceste genuri, categorii, tipuri și subtipuri folclorice cu variantele lor locale au avut o apariție pe scara timpului istoric, o dezvoltare, un apogeu al afirmării lor, ca genuri ce acopereau necesități sociale, maritale, economice, de unire a colectivității umane, de identificare și exprimare a anumite valori artistice și de mentalitate. De pildă, se argumentează de către etnomuzicologi că baladele istorice sau cântecele epice bătrânești despre diferiți eroi, pozitivi sau negativi, păstorești, anti-otomane, haiducești, familiale, jurnalele orale epice (deci povestiri sau narații versificate și cântate cu acompaniament instrumental) au avut timpul lor de glorie în chiar perioadele Evului Mediu dezvoltat, în Renaștere și Iluminism, toate înflorite în țările românești, cultură epico-eroică a perioadei respective deja manifestată în Occidentul Europei, dar la noi prelungindu-se până în secolul națiunilor, al XIX-lea, cu reverberații în reperoriul de nuntă, de masă mare a sărbătorilor sau de șezătoare, până puțin după mijlocul secolului XX! Cele mai apropiate de autenticitate, veridicitate, valoare, reprezentative, originale sau cu specificitate locală sunt considerate a fi genurile rituale legate de diferite datini, piesele muzical-versificate, de pildă obiceiuri legate de naștere, cântecul și doina de la leagăn, cântecele de uliță, cântecul de cătănie, apoi scenetele muzical-coregrafice-teatrale, Călușarii, Paparudele, Caloianul, Drăgaica.

Dintre jocuri/dansuri, cele populare cu diverse și specifice coregrafii zonale sau locale, dominante ca frecvență a performării/punerii în desfășurare, străvechi și reprezentative, diferențiatoare din punctul de vedere al identității etnice, naționale, la români predomină jocul în ritmuri și măsuri pare, de opt pași (horele, sârbele, ardelenele), mai rar șase pași sau șase timpi principali (brâul muscelean pe șase), identice cu „matrițele“, tiparele de 8 sau 6 ale silabelor din cântece, doine, balade; după care, ca frecvență, urmează jocurile populare în ritm asimetric, aksak, sau șchiop, cu unul sau mai mulți pași sau timpi prelungiți în raport de 3/2, de pildă în măsura de 5 sau 7 șaisprezecimi; toate, însă, în arealul general românesc, sunt dansuri în grup, în coloană, în front, în formație adunată sau desfășurată, de obicei, în cerc sau în semicerc, uneori în deplasare șerpuitoare, cu diferite prize de mâini. Jocurile de unul singur sau în perechi sunt specifice altor etnii și popoare. Totuși, ca excepție, din grupul compact al dansului tradițional se mai acceptă ca un dansator virtuoz sau o pereche mai îndrăzneață, mai vioaie, mai pasională, să se desprindă și să domine dansul de grup mixt, la un moment dat.

De exemplu: dansul fecioresc din Ardeal sau momentul în dansul călușarilor care presupune și include unele figuri coregrafice de mare dificultate solistică. Sub influența democratizării, înnoirii și progresului societății autohtone, odată cu avântul dezvoltării economice și industriale, mai ales agricole, cu prosperitatea unor localități mai mari ca și a vetrelor sătești, cu generalizarea mijloacelor mass-media, o speță a muzicii populare s-a afirmat începând din zorii secolului XX, accentuată în perioada interbelică, aceasta fiind muzica populară de stil modern, cum a caracterizat-o savantul Constantin Brăiloiu, spre deosebire de muzica de stil vechi sau dialectal, tradițională, cu profunde rădăcini în mentalitatea/practica și stilul de cântare din secolele precedente.

Aceasta este perioada când muzica populară a vetrelor folclorice s-a diversificat prin primirea influențelor din partea regiunii mai mari de care aparțineau sau prin înglobarea și avântul mai accentuat al muzicilor etniilor conlocuitoare, prin cunoașterea și difuzarea lor publică, prin apariția și generalizarea mijloacelor mass-media: scrisă, audio, ulterior audio-vizuală, discuri, benzi magnetice cu muzică, prin apariția romanței cu autori autohtoni cunoscuți sau rămași anonimi, gen al muzicii de divertisment apărut în secolul al XIX-lea ca un partener al doinei și al cântecului de lume, sub influența romanțelor din alte culturi naționale, canțonetei, șansonetei. În noile condiții sociale, economice, culturale, ale secolului XX, perioadele interbelică, postbelică și post revoluționară de după 1990 au adus treptat la lumină, mai ales prin mass-media dar și prin reviste și cărți de muzică, partituri, valoroase, stiluri de interpretare și tipuri muzicale vocale sau instrumentale populare, folclorice nu numai ale românilor, ci și ale aromânilor, ale aromânilor fârșeroți, ale maghiarilor cu romanța și ceardașul, ale sașilor – balade populare de stil vechi sau de stil modern, balade legendă, cântece de jale, cântece de perechi (din viața îndrăgostiților, soților), genuri muzicale ale germanilor – de la lied-ul (cântecul) popular și dansul ländler al secolului al XVIII-lea la schlagerul de autor începând din anii ’50-’60 ai secolului XX, sârbilor – doina ornamentată instrumentală, stilul doinit vocal, hora moderată în stil cimpoieșesc, sârba, dansuri în ritm asimetric sau aksak; folclorul romilor, ei fiind, veacuri la rând, printre „promotorii folclorului românesc“, dar având și genuri muzicale proprii și, mai ales, stilul specific de cântare; folclorul evreilor – aceștia cu contribuții muzicale, creații folclorice și în cercetarea tradițiilor culturii orale, folclorul slovacilor, turcilor, tătarilor, polonezilor, armenilor, bulgarilor, rutenilor, lipovenilor, ceangăilor, huțulilor.

O contribuție fundamentală au avut-o culegerile de folclor efectuate de etnomuzicologi români, maghiari, aromâni etc., membri ai Uniunilor Compozitorilor și Muzicologilor, reprezentanți ai Arhivelor Fonogramice, ai Institutelor de Folclor, tarafurile sătești și orășenești, învățători și profesori culegători amatori, rapsozi, grupuri sătești de folclor și imprimările muzicale pe bandă de magnetofon, de casetofon, pe discuri de ebonită, discuri de vinil, compact discuri, iar în anii recenți influențează benefic gustul artistic fondul muzicilor orale puse la dispoziția publicului de mediul electronic, prin site-urile cu muzică din toate genurile, categoriile, tipurile și din diverse spații etno-folclorice. Ca un amănunt revelator pentru cercetarea foclorului viu, savantul etnomuzicolog de faimă mondială Constantin Brăiloiu a înlesnit cercetătorilor din Ungaria culegerea folclorului maghiar și ceangăiesc din România, punându-le la dispoziție cilindri de ceară din Arhiva de Folclor a Compozitorilor Români, pentru imprimarea cu fonograful Edison. Cu ani înainte, compozitorul și folcloristul de geniu Bela Bartok a cules și cercetat inclusiv folclor românesc din mai multe regiuni, publicându-l. Dispunem de un fond arhivistic atât muzical focloric cât și de studii și documente despre datini, rezultat al sintezelor culturale din viața acestui creuzet românesc de civilizație pașnică și roditoare care duce faima României în toate continentele lumii, prin soliști și ansambluri naționale de folclor! A-l cunoaște mai bine pe celălalt deschide calea respectului, aprecierii și iubirii între oameni, iar folclorul și tradițiile culturale orale, colective, anonime fundamentează și restabilesc pacea și apropierea între popoare, state, națiuni și continente.

Aurelian POPA-STAVRI