Lumea satului 750x100

update 29 Oct 2020

De vorbă cu Paul Torac, tânărul din Brodina care „scrie“ istoria huțulilor din Bucovina

Paul Torac are 25 de ani. După absolvirea studiilor pedagogice și de științe ale educației la Colegiul Național „Mihai Eminescu“, respectiv la Universitatea „Șefan cel Mare“ din Suceava, s-a întors acasă, la Brodina, unde a scris și scrie în felul său istoria huțulilor, acel grup de oameni ai munților care se lasă revendicat, când e vorba de poporul căruia i-ar aparține etnic, doar de păduri și crestele din Obcinile Bucovinei. Huțul din generație în generație și fascinat de istoria Brodinei, locul în care s-a născut Huțulca, cu o copilărie trăită sub magia încondeierii ouălor și a poveștilor străbunicii sale, Paul și-a legat numele de colecția etnografică amenajată într-una dintre casele familiei sale, un fel de muzeu care adună, în câțiva metri pătrați, secole de dăinuire pe aceste meleaguri a huțanilor.

Rep.: Paul Torac, să pornim și noi pe firul poveștii huțulilor și am vrea să aflăm cum s-a născut ideea organizării acestei colecții.

Paul Torac: Sunt născut la Brodina, mirificul tărâm dintre păduri, cum îmi place mie să spun, și am crescut într-o familie în care tradițiile au avut loc de cinste. În familia noastră se încondeiază ouă de patru generații. Străbunica mea a trecut la Domnul anul trecut, la 96 de ani; de la dumneaei și apoi de la bunica și mama am preluat dragostea pentru tradiție și meșteșuguri. După facultate am zis că e vremea să mă întorc acasă, să-mi cercetez etnia, să profit de faptul că încă mai avem bătrâni care ne pot povesti despre timpurile frumoase pe care le-au trăit. Mă gândesc uneori că, dacă am un regret în viață, e că nu m-am născut acum 100 de ani... Dar, probabil, nimic nu e întâmplător. Îmi zicea bunica: „Trebuie să înflorești unde ai fost sădit.“ Ideea unei colecții s-a născut în timp. Ea se leagă de Muzeul Obiceiurilor Populare de la Gura Humorului, unde noi eram frecvent invitați. În urmă cu vreo 20 de ani – eu și sora mea geamănă eram copii pe-atunci, dar însoțeam familia la toate manifestările din zonă – doamna fost director Vera Romaniuc a ținut neapărat ca toți cei care vin la expoziție să poarte costumul reprezentativ al zonei în care trăiesc. Domnia sa cumva ne-a îndemnat să căutăm în lăzile de zestre ale familiei sau ale celor din sat și să găsim portul specific Brodinei. Având-o alături și pe străbunica, am început să scotocim printre amintiri, am găsit costumele de miri ale străbunicilor și bunicilor, ni le-au dăruit ca să le putem îmbrăca la expoziții și apoi s-a născut pasiunea asta de a colecționa sau, cum îmi place mie să zic, de a da viață celor din trecut. Și așa, cu modernismul zilelor noastre, a cam început să se înlăture tradiționalul.

Rep.: Asta în sensul că tineretul nu mai păstrează bogăția tradiției înaintașilor?

P.T.: Eu dau mereu exemplul cu nora care nu se are bine cu soacra... După ce soacra se duce în lumea plină de dor, ea nu vrea să păstreze nimic și arde tot ce i-a aparținut. Aici am intervenit noi și am preluat cumva zestrea. Bătrânele spun așa: păi, decât să le arunce, mai bine luați-le voi și le găsiți o întrebuințare. Încet-încet am strâns din familie – noi avem foarte multe obiecte – și din sat sute de exponate. Colecția permanentă este organizată într-o casă de-a noastră situată la vreo 2 km de centrul comunei, la ieșirea înspre satul Sadău, iar de 6-7 ani este vizitată de turiștii care trec prin Brodina, dar acolo noi realizăm și ateliere de încondeiat ouă și tot acolo invităm oaspeții care vor să filmeze ori să scrie despre tradițiile de la noi.

Rep.: Facem un tur al colecției sau mai degrabă o scurtă incursiune în viața de ieri și de azi a huțulilor?

P.T.: Eu m-am raportat întotdeauna la vremea străbunicii mele, fiindcă ea mi-a fost călăuză în trecutul strămoșilor. Am amenajat așadar trei camere. Prima face referire la activitatea pe care o desfășurau femeile odinioară. Aici avem un fel de poveste a firului de lână, de la tunderea oii și până la caierul de tors; era și o vorbă în trecut, „oaia ține casa“, fiindcă ea oferea și produsele alimentare (lapte, brânză, carne), dar și materialul de bază pentru confecționarea obiectelor cu care se înfrumuseța casa ori se lucra vestimentația. Avem ustensile de prelucrat lâna, vârtelniță, furcă de tors, rășchitori, un război de țesut, o ladă de zestre din 1903, câteva costume huțule. A doua e o cameră a zestrei. În trecut, mirele avea casa, iar mireasa, tot ce trebuia ca să îmbrace... locuința. Când zestrea ajungea la tavan, atunci fata era bună de măritat. Tot ea cosea și costumul mirelui. Am expus aici scoarțe, covoare, costumul popular viu colorat al huțulilor, nelipsitele mărgele venețiene din portul femeilor, salbe, inele, o ladă de zestre a străbunicii și am creat și un soi de arbore genealogic, fotografii cu oameni care au confecționat straiele sau ustensilele din colecția noastră. În a treia cameră avem vase de care se foloseau în gospodărie, de la putineiul în care țineau merindele pentru iarnă și până la cofițe, untărițe, linguri, polonice, apoi un obiect specific zonei –păscărița – cu care mergeau huțulii în noaptea de Înviere la biserică. Tot aici avem ouă încondeiate în tehnici clasice (băi succesive în culoare) și până la cele mai noi (ceară gravată în relief), de la cele lucrate de străbunica și până la exemplarele realizate sau inovate de mama ori de femeile din sat. Brodina este unul dintre cele mai vechi centre de încondeiere a ouălor; la noi, 5 din 10 femei se ocupă cu această artă, căci încondeierea a devenit o operă de artă, iar ele fac asta din pasiune, dar și ca mijloc de existență.

foto hutuli

Rep.: Citesc așa: comunitatea de huțuli trăiește în zonele din nordul Sucevei (Moldova Sulița, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Cârlibaba, Moldovița, Vatra Moldoviței, Ciumârna, Brodina și Ulma) și în județul Maramureș (Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova și Vișeu de Sus). Care este istoria huțulilor?

P.T.: Se spune că, nemaisuportând jugul austriac – birul mare, armata lungă și încercarea imperiului de a-i converti la catolicism, noi fiind prin tradiție ortodocși – huțulii s-au refugiat în munți. Există un hrisov al Mănăstirii Putna în care se consemnează că, prin anii 1700, nemaiavând cum se îngriji de avere, aceasta donează 8 munți unor oameni veniți din Galiția. Așa s-au stabilit huțulii pe cele mai înalte creste ale munților, practic s-au ascuns între păduri, să nu fie găsiți, și și-au întemeiat gospodării. În hrisov stă scris și numele primilor refugiați, iar printre ei se află și un Toma Torac, despre care noi credem că e un strămoș. Multă lume îi aseamănă cu ucrainenii, dar până și Mihai Eminescu spunea că huțulii ar fi daci slavizați în decursul istoriei. Acum, știți, fiecare popor ține să-i asimileze, dar huțulii spun că numai munții și doar munții au dreptul să îi revendice, nu popoarele lumii. Între timp, în comunitate sunt și persoane cu nume românești, fiindcă s-au făcut căsătorii mixte. La Brodina, din cele 10 sate ale comunei, 8 sunt cu populație majoritar huțulă.

Rep.: Care era ocupația de bază în trecut și cu ce se ocupă oamenii astăzi?

P.T.: Bărbații se ocupau cu creșterea animalelor, lucrul în pădure, cu agricultura de pe lângă casă, iar femeile încondeiau ouă; de altfel, acest obicei a fost adus în Bucovina de huțuli. În trecut, femeile țeseau și coseau straie populare. Din păcate, azi nu se prea mai confecționează costume populare huțule, care sunt și extrem de dificil de realizat, dată fiind compoziția bogată în motive și culori. Noi suntem la interferență cu satul Straja, unde s-a păstrat foarte bine tot ceea ce ține de costumul popular, iar huțulii nu și-au mai păstrat neapărat portul lor, l-au împrumutat pe cel de la Straja. Așadar, astăzi femeile mai lucrează costume, dar cu specific românesc.

Rep.: Și care era felul lor de a trăi deunăzi vreme?

P.T.: Păi în așa ceva constă unicitatea și farmecul comunității noastre. Îmi povestea străbunica că existau perioade în care nu aveau posibilitatea să ajungă la biserică și atunci oamenii se rugau în fața unui... brad! Era un cult al bradului în viața huțulului, pentru că l-a însoțit de la naștere până la moarte. Pe timpuri, a doua zi de la nașterea copilului, se făcea o scălduță, iar apa se arunca la rădăcina unui brad, pentru ca pruncul să crească drept ca bradul și să fie sănătos așa cum bradul e verde tot timpul. Apoi – obicei păstrat și azi – la construirea unei case, pe scheletul acoperișului se pune un vârf de brad împodobit cu ațe colorate, care să arate comunității că locuința e spre final. La nuntă, de asemenea, la porțile mirelui și miresei se prinde bradul, împodobit cu hârtie colorată. La fel și la înmormântare, pe căruța cu care este dus huțulul la cimitir se așază vârfuri de brad împodobite cu fire negre, în cele patru colțuri. Ei aveau în general respect și dragoste față de pădure că aceasta i-a adăpostit și i-a încălzit. Tot străbunica îmi povestea că tatăl ei, când mergea să taie un copac, îngenunchea în fața lui și îi cerea iertare pentru fapta ce va fi săvârșită, dar cu ideea că lemnul – că era un stâlp la cerdac, că era lemn pentru casă – va dăinui toată viața lui alături de el. Cât despre credință, huțulii erau printre singurii ortodocși care își etalau religia purtând la gât cruci mari de bronz sau alamă – bărbații, iar femeile aveau salbă din cruci. Așa își arătau și credința, dar și bogăția, în funcție de mărimea crucii.

Rep.: În afară de colecție, am văzut, Paul Torac, că lucrezi la alte două proiecte.

P.T.: La noi în zonă, la evenimente frumoase sau mai puțin frumoase, întotdeauna oamenii se înconjurau de cântece. Le-am înregistrat oarecum, pe unele le-am și scris, dar acestea nu erau înțelese de toată lumea. Venind prietenul meu Paul Anania prin Brodina, m-a îndemnat să le traduc în română și să le prind pe toate într-o carte. Am ales așadar cele mai frumoase cântece, le-am scris cu caractere chirilice, în dialect, și le-am tradus și în română. S-a născut astfel o culegere pe care am închinat-o Centenarului. Mai apoi, neavând cum să stau degeaba, am strâns undeva la vreo 350 de fotografii din toate satele. Aceste imagini sper eu să le putem cuprinde într-un album intitulat sugestiv Chipuri de huțuli.

Maria Bogdan