Adama Sultan iulie 2020
update 11 Aug 2020

Paparuda și Caloianul, două obiceiuri din mitologia precreștină românească

  • Publicat în Traditii

Astăzi vă invităm într-un teritoriu mai puțin explorat, cel al mitologiei românești, asimilată obiceiurilor, basmelor, poveștilor, poemelor ce au legătură cu credința, dragostea, prințese, prinți, vrăjitoare etc. Dacă unele dintre ele, păstrate până în zilele noastre – colindele, sorcova, Crăciunul, Boboteaza, Rusaliile – au strânsă legătură cu ortodoxia, multe dintre ele au origini precreștine, iar în această categorie se înscriu, de pildă, Paparuda și Caloianul.

Paparuda sau Păpăluga

Este un vechi ritual sau mai degrabă o veche divinitate a ploii fertilizante, probabil preromană și precreștină românească, invocată mai ales de grupurile de copii și ulterior de femei, în timp de secetă. Acest obicei se regăsește și la popoarele învecinate, numindu-se Pipirura la aromâni, Perperuda – la bulgari sau Perperuna pri Perepuna la sârbi și croați. Etimologia formelor bulgare și sârbo-croate țin de zeul fulgerului din vechea mitologie slavă de răsărit, Perun, paparudele fiind un fel de tovarășe ale acestuia. Cercetătorii admit și faptul că ar putea fi vorba despre un relict tracic, respectiv Paparion, considerat înrudit cu teonimul trac Papas, epitet al lui Zeus și al divinității tracice Attis. În fine, este luat în considerare și termenul „rudar“ și „papa“, care ar însemna „tată aducător de ploaie“. Obiceiul apare descris prima dată de Dimitrie Cantemir, fiind atestat pentru toate provinciile din țara noastră, inclusiv din Banatul sârbesc și zonele locuite cu români din Ungaria, mai puțin Maramureș și Bucovina. În varianta mitului Paparudei, conservată de folclor, invocația magică este adresată unei zeițe, în ziua de joi, a treia săptămână după Rusalii sau ori de câte ori se instalează seceta prelungită, în iunie și iulie. Inițial Paparuda a fost jucată de copii. Practic, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte fete o urmează și se duc dansând și cântând prin împrejurimi; oriunde sosesc, femeile în vârstă le toarnă apă rece în cap. Textul fredonat sună cam așa:

„Papalugo, suie-te la cer,
Deschide-i porțile,
Trimite de acolo ploaia aici,
Ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele!“

Mai târziu, Paparuda a fost preluată de fetele tinere și, mai rar, de băieții sub 14 ani. Una sau două fete (paparudele) sunt dezbrăcate și înfășurate în frunze și ghirlande de brusture, fag, stejar, alun, împestrițate cu panglici roșii sau de alte culori. Pe cap se improviza o glugă de brusture așezată cu cotoarele în sus. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, iar în curte paparuda joacă un dans săltăreț, ce simbolizează ploaia, iar însoțitoarele cântă bătând din palme:

„Paparudă-rudă,
Vino de ne udă,
Cu găleata-leata,
Peste toată ceata,

Cu ciubărul-bărul,
Peste tot poporul.
Dă-ne, Doamne, cheile,
Să descuiem cerurile,

Să pornească ploile,
Să curgă șiroaiele,
Să umple pâraiele.
Hai, ploiță, hai,

Udă pământurile,
Să crească grânele
Mari cât porumbele.
Hai, ploiță, hai!“

În timpul sau după terminarea jocului este obligatorie udarea cu apă a paparudei ori a întregului alai. Pentru efortul lor, felele sunt răsplătite prin daruri ce semnifică abundența: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani etc. După ce au terminat cu colindul prin sat, paparudele merg la un râu, aprind paie pe apă, apoi își aruncă în vad veșmintele din frunze.

Caloianul

caloian4

Este o datină care alungă fie seceta, fie ploile abundente, specifică numai zonelor din sudul țării, Oltenia, Muntenia, Dobrogea și sudul Moldovei. Cunoscut și sub denumirile de Iene, Scaloian, Ududi, Murmuliță de ploiță, Tatăl soarelui, Caloianul avea la origine mitul zeului naturii, simbol al vegetației care moare și învie, iar mai târziu oamenii bisericii

l-au asimilat cu Ioan Botezătorul, ritualul ținându-se în proximitatea solstițiului de vară, a treia marți sau a patra joi după Paști ori după Rusalii sau, mai târziu, în orice zi secetoasă. Lingviștii au asimilat denumirea obiceiului numelui împăratului vlaho-bulgar Ioniță Caloian, urmaș al lui Petru și Asan, dar în realitate mitul nu are legătură cu acesta, venind tocmai din timpurile geților, sub denumirea de Scaloian. Iată cum era descris obiceiul în 1945: Pregătirile începeau de Sf. Paști, prin adunarea cojilor de la ouăle vopsite. În a doua marți se pregăteau cetele de copii de până la 14 ani, iar în a treia marți după Paște se aducea pământul galben (lut) din gropile știute de bătrâni, care se frământa apoi cu apă neîncepută (primele găleți scoase dimineața) din trei fântâni. După-amiaza, fetele confecționau din lut o păpușă ce era decorată cu coji de ou: se făceau ochii cu coji albastre, sprâncene cu coji negre, gura cu coji roșii. După asfințit chipul din lut era așezat în sicriu sau pe o mică targă, noaptea de marți spre miercuri se organiza priveghiul de către fetele din ceată și una sau două bunici din sat, iar miercuri începea pelerinajul cu bocete. Prima persoană care sosea cu flori și lumânare era așa-zisă Mama Moașa, urmată de alți copii sau chiar femei, ce purtau flori din hârtie creponată și altele naturale, din grădină. Tot în acea zi de miercuri se jelea Scaloianul precum un mort:

„Iene, Caloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ți-am dat
Apă multă și vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude
Să ne facă poame multe!“

După-amiază se forma cortegiul, unde luau parte și băieții care jucau rol de popă, dascăl, purtători de cruce și steag etc. Alaiul pleca cu bocetele de rigoare din curtea unde a fost Caloianul și trecea din poartă în poartă, apoi se oprea în lanul de grâu cel mai verde. Aici se trăgea la sorți primul grup de doi copii care ascundeau Scaloianul în lan, iar ceilalți din grup stăteau cu spatele și mâinile la ochi, să nu vadă unde a fost ascunsă păpușa din lut. Când copiii ieșeau din lan strigând „Scaloianul se uită la asfințit“, primii doi plecau să-l caute. Dacă nu-l găseau, strigau „Scaloianul se uită la răsărit”, iar alți doi le luau locul pentru căutări. După ce era găsit, Scaloianul era condus la asfințit spre sat, în casa unde s-a format cortegiul, se depunea pe prispă și din nou fetele îl privegheau o noapte întreagă. Joi, în zori, se puneau lumânări în jurul sicriului/tărgii și păpușa era dusă spre prima apă curgătoare, unde i se dădea drumul pe vad, cântându-se:

„Iene-Iene, Caloiene,
Ia cerului torțile
Și deschide porțile,
Și pornește ploile,

Curgă ca șuvoile,
Umple-se pâraiele,
Printre toate văile,
Umple-se fântănile,

Să răsară grânele,
Florile, verdețele,
Să crească fânațele
Să s-adape vitele,
Fie multe pitele.“

Gârla respectivă se umplea de caloienii formați de cetele de copii din toate satele. Joi după-amiază se făcea pomana Scaloianului, la masă fiind servite plăcinte, ciorbă de pasăre cu tăiței, friptură de găină, vin cu miere, unde participa toată lumea, cu mic, cu mare. În capul mesei era invitată Mama Moașa (în sat erau mai multe mame moașe, iar șefa era „doftoroaia“ sau „Moașa Șefă“). Mesenii ieșeau apoi la drum, se stropeau cu apă din abundență, invocând astfel ploaia.

Maria Bogdan

Articole recente - Lumea Satului