Gânduri cu plecăciune de la Mănăstirea Sfinților Gheorghe și Ioan Iacob din Hozeva

Respir aerul dintre stâncile mângâiate de soarele izbitor din Wadi Qelt, Cisiordania, locul ce amintește de tatăl Fecioarei Maria, Ioachim, cel care s-a rugat în acest loc pentru a avea un copil și, ca o minune, îngerul lui Dumnezeu i-a vestit nașterea Fecioarei Maria. După un drum cu urcușuri și coborâșuri, Mănăstirea Sfinților Gheorghe și Ioan Iacob din Hozeva răsare parcă din piatră sfântă. Pacea pe care o întâlnești aici este în concordanță cu grădina plină cu flori înflorite, mirosul de tămâie și mir, totul îngrijit cu sfințenie de călugării ortodocși ce te întâmpină cu drag la venire.

Istoria Mănăstirii Sf. Gheorghe din Hozeva ia naștere în anul 420 d.Hr. atunci când niște călugări au simțit chemarea către deșert și au găsit loc de tihnă în peșteri; se pare că într-una dintre peșteri prorocul Ilie a fost hrănit de corbi. Mănăstirea a fost înființată de Ioan din Teba în anul 480 d. Hr.

Numele celui mai de seamă dintre călugări a fost Gheorghe, de aici și o parte din denumirea mănăstirii

Sf. Gheorghe din Hozeva. În secolul al VI-lea așezământul a devenit loc de seamă pentru pelerinaj. Perșii sasanizi, ce au făcut parte din ultimul Imperiu Persan preislamic, au ruinat mănăstirea și au măcelărit călugării ce se aflau în ea. O perioadă de timp nu a mai fost locuită, fapt pentru care mănăstirea deteriorată a necesitat refacere; astfel, după anii 1100, împăratul bizantin Manuel I Comnen și împăratul roman Frederick al II-lea s-au ocupat de renașterea locului.

De-a lungul timpului, preoți și călugări însemnați și-au lăsat amprenta asupra așezământului, dintre aceștia Părintele Calinic, Părintele Gherman, Părintele Antonie Iosifidis, Părintele Constantin ce este stareț încă din anul 2018.

Născut în județul Dorohoi și trăind într-o familie de credincioși, Sf. Ioan Iacob, sfânt în Biserica Ortodoxă Română și în cea Greco-Ortodoxă de la Ierusalim, a simțit chemarea către Dumnezeu și astfel a ajuns la Mănăstirea Neamț, unde căldura-i duhovnicească i-a făcut pe toți din preajma lui să simtă că este un om ales, smerit. Fiindcă își dorea cu ardoare să ajungă în Locurile Sfinte, într-o bună zi a plecat în Sfânta Țară cu încă doi monahi pentru închinare și pelerinaj. A stat la Mănăstirea Sf. Sava zece ani, iar printre bolnavii aduși din război, scrieri religioase și traduceri, Sf. Ioan Iacob a găsit mereu puterea să treacă peste greutăți și asta cu ajutorul credinței în Dumnezeu, răbdării și trudei. După chinul din lagărul de pe Muntele Măslinilor, Sfântul Ioan Iacob a fost hirotonit diacon, apoi preot în Biserica Sfântului Mormânt.

În anul 1952 ajunge la Mănăstirea Sf. Gheoghe Hozevitul, apoi stă retras în Chilia Sf. Ana, o peșteră unde timp de șapte ani rugăciunea, postul, închinarea și nesomnul au fost tot mai aproape de sufletul său. La vârsta de 47 de ani ajunge la Domnul, iar după un timp scurt racla cu sfintele lui moaște este adusă la mănăstire și lăsată spre închinare pentru credincioși. În anul 1992 a fost trecut în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română.

În micuța biserică a mănăstirii, sub atenta lumină ce se lasă în anumite colțuri de la lumânările aprinse, sunt adăpostite cu grijă moaștele Sfinților Gheorghe Hozevitul, Ioan Tebeul și ale lui Ioan Românul unde, cu speranță și încredere, oamenii vin spre închinare, căci multe miracole s-au săvârșit cu ajutorul celor trei sfinți. Resturi umane ale călugărilor ce au fost martirizați de perși sunt conservate într-o capelă, nu departe de spațiul mănăstirii.

Complexul mănăstirii, format din Biserica Sfintei Fecioare și Biserica Sf. Gheorghe și Ioan, este pavat cu mozaic din secolul al VI-lea și uși regale din sec. al XI-lea. Se poate vizita și Biserica-peșteră a Sf. Ilie, a cărei intrare se face prin interiorul mănăstirii.

Din balconul curții mănăstirii se simte cum bate inima deșertului Iudeii sub atenta privire a măslinilor și a chiparoșilor. Privesc în urma mea cu puțină tristețe, pentru că mă îndepărtez de priveliștea pitorească și defileul îngust, de măgărușii ce trec atât de zvelt, însă există și urma speranței ce șoptește pe drumul roman, așa cum Iisus a pus pilda Bunului Samaritean în acest colț de lume.

Aurora GRIGORE