Câmpul fierbe, promisiunile curg râu

Greu se pun cap la cap prioritățile neamului, mai cu seamă în contextul crizei financiar-bugetare, al migrării forței de muncă, al investitorilor de oriunde care alimentează mai degrabă bugete străine, al finanțatorilor ce diriguiesc tot ce mișcă prin ogrăzile noastre. Despre surse și mijloace prin care ne-am putea măcar acoperi costurile de funcționare nici nu mai poate fi vorba câtă vreme nu ne mai aparțin. Și, dacă ne-o fi mai rămas ceva, mai gata să rămânem și fără ele în schimbul a ceva bănuți promiși prin mult mediatizatul PNRR. Și tot așa ni s-a stors economia.

Țara gâfâie, câmpul fierbe, promisiunile curg râu. Cam asta este imaginea succint descrisă de analiști. Și tot ei descriu... apocalipsa economică pe care vom fi nevoiți să o trăim în viitorul apropiat.

Nu mă aventurez să combat pe subiect, mă voi referi însă la domeniul în lipsa căruia nu ne-ar rămâne decât să ne întoarcem cu câteva milenii în urmă: agricultura. Știm doar că omul a pornit pe lungul drum spre ceea ce este astăzi din semisălbăticie.

Am făcut de nenumărate ori referiri la nevoile acute ale agricultorilor pentru a performa în siguranță, putându-și asigura continuitatea fără stresul imprevizibilului. De ani buni se vorbește, plănuiește, poate... se și gândesc măsuri care să facă viața „făuritorilor de pâine“ mai sigură. Din păcate, de tot atâția ani se bate pasul pe loc. Se promit măsuri punctuale, politici constructive, numai că adaptarea lor la cele comunitare fac să nu răspundă nevoilor specifice ale țării. Așa se face că nu reușim nicicum să ne-ajungem, iar pentru ceea ce dăm primim mult prea puțin. Dăm până și celor care ne boicotează, „grație“ celor care ne reprezintă sau, mai degrabă, își reprezintă propriile interese.

Se vorbește mult și de mulți ani despre reabilitarea sistemelor de irigații, despre măsuri care să conducă la consolidarea proprietății și a exploatațiilor agricole, a micii gospodării mai cu seamă din zonele defavorizate, apoi despre rețele simple, la îndemâna oricărui agricultor, de a valorifica ceea ce produce. Se organizează mese rotunde, conferințe, congrese, doar pentru a crea organizatorilor prilejul de a se afișa ca inși cu deosebite preocupări în domeniu și a oferi altora ca ei, parlamentari, miniștri, reprezentanți ai corporațiilor străine, aceeași posibilitate. Atât, pentru că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă.

Agricultorii rămân în continuare la discreția traderilor, marilor lanțuri comerciale și capitalurilor străine. Mult mediatizatele investiții cu fonduri europene, subvențiile sunt alte mijloace prin care se pun în practică planuri de devalizare economică. Repet, dăm prea mult – resurse, cotizații etc. – pentru cât primim. Și procesul este în derulare, din păcate, greu de oprit.

Speranța rămâne, poate, doar într-o nouă generație de politicieni, cu respect pentru ceea ce am fost și vrem să fim cu adevărat. O generație care începe să se organizeze, prefigurând o direcție care ar putea duce către ceea ce tot românul de bună credință așteaptă. Altfel, rămâne să „savurăm“ promisiuni.

Ion BANU