Viața și rosturile ei
Se spune că, atunci când ne dorim chiar și imposibilul, speranța moare ultima. Este până la urmă un mod de viață, uneori un fel de a ne întreține psihic idealurile cel puțin până să descoperim cărarea împlinirii lor.
De cele mai multe ori însă, când suntem încercați de diverse greutăți – dezechilibre financiare, stări sufletești greu de suportat, dificultăți relaționale ori boli mai mult sau mai puțin grave – ne lăsăm pradă gândurilor și pasăm speranța în grija divinității. Batem la porțile „vindecătorilor de suflete“, cu credința depășirii tuturor relelor. Uităm însă ori nu realizăm că, de fapt, puterea împlinirii a tot ce socotim a ne fi necesar stă în noi, în modul cum gândim, organizăm, muncim. Este important să vrei și să lupți pentru... vrerea ta.
Fără îndoială, sunt și lucruri care nu ne stau în putere a le depăși, precum trecerea dincolo de granițele vieții pământești. Este greu și puțin confortabil să gândești astfel de scenarii, numai că orice drum, contrar vrerii noastre, începe de undeva și sfârșește, sigur, altundeva. Mai devreme sau mai târziu. Depinde de calitatea lui și a celui care îl parcurge, de puterea fizică și psihică a acestuia.
Vă întrebați, poate, ce mă determină să fac tocmai acum filozofia vieții nu fără sfârșit. Este un subiect care nu-mi face plăcere nici măcar să-l gândesc și cu atât mai mult să-l abordez aici și acum.
Ei bine, trecerea recentă în neființă și mult prea devreme a câtorva dintre cunoștințele, prietenii și colegii de breaslă mi-a creat o așa stare încât a apărut parcă din neant dorința de a comenta subiectul și, mai cu seamă, despre ultima dintre ele: moartea prematură și bruscă a lui Adrian Rădulescu. O veste care a cutremurat lumea agricolă și nu numai. Un OM, un bun specialist, întreprinzător, bun organizator, un optimist. Poate atunci când veți citi aceste rânduri evenimentul va fi deja demult consumat, dar cu siguranță greu, foarte greu de uitat multă vreme.
Uite așa este viața: trecătoare. Un ins, la un moment dat, în încercarea de a face filozofia acesteia, susținea că „viața este un non sens. Dacă tot mori, de ce trebuie să te naști?!“ –spunea respectivul. Este un mod de abordare a ceea ce suntem, a existenței noastre. Până la urmă, totul are sens în univers, uneori greu de explicat, lăsând astfel loc diverselor interpretări filozofice ori biblice.
Viața, se spune, este un dar căruia trebuie să-i dăm sens prin ceea ce facem în timpul ei. Să ne bucurăm de fiecare clipă, zi, an, de realizări care să ne ofere satisfacția unui timp trăit frumos, cu împliniri de care să fie mândri cei care ne vor urma. Altfel, trăim degeaba.
Ion Banu
