Unde să faci zootehnie în România?!

O fi retorică întrebarea pe care şi-o pun crescătorii de animale? Mai cu seamă după ce pajiştile României au fost date pe mâna primarilor printr-un act normativ care stimulează mai degrabă afacerile acestora – după cum spun ei – decât pe adevăraţii proprietari de animale?

Ca să faci zootehnie, este un lucru cunoscut – mai puţin poate de către cei care au dat undă verde unui astfel de act normativ – că trebuie să dispui de bază furajeră corespunzătoare efectivelor de animale pe care le deţii la un moment dat. Ba mai mult, s-ar cuveni să te îngrijeşti de proprii crescători ca prim om al unei obşti. Or, prin lege, de-acum păşunile se licitează, iar Consiliile Locale pot atribui aceste suprafeţe celui care oferă mai mult, fie el şi de la trei judeţe depărtare, în defavoarea crescătorilor locali.

Iată cum un act normativ poate genera tensiuni şi nu puţine, în loc de ordine cum ar fi fost normal, în cazul de faţă prin atribuirea păşunilor.

România ar putea fi una dintre forţele Europei în domeniul zootehniei datorită condiţiilor aproape ideale pentru creşterea tuturor speciilor de animale. Din păcate, suntem fruntaşi la importul de produse alimentare, mai ales al celor de origine animală.

Cu aproape 5 milioane ha de pajişti, printr-o exploatare raţională s-ar putea asigura hrana pentru cel puţin 7-8 milioane de bovine şi peste 20-25 milioane de ovine. În acelaşi timp, din cerealele obţinute în zonele de şes s-ar putea produce furaje şi pentru circa 20 milioane de porcine.

Acestea sunt posibilităţile reale ale ţării noastre în domeniul zootehniei. Numai că, prin politica autorităţilor de după 1990, s-a sprijinit mai degrabă importul de animale şi de materie primă pentru industria alimentară. Dezastruos pentru o ţară cu atâtea posibilităţi! Oare în beneficiul cui atâtea „greşeli“ economice?

Prin desfiinţarea multor staţiuni de cercetare, renunţarea la unităţile de tip Semtest în favoarea unor companii transnaţionale, dispariţia practic a unităţilor de selecţie şi de prezervare a raselor de animale, România a renunţat la logistica necesară pentru obţinerea unor performanţe în zootehnie.

Mă întreb de multe ori dacă cineva „din capul trebii“ se gândeşte la relansarea zootehniei sau dacă cineva mai are vreun interes să ne meargă bine?!

Dar explicaţii se găsesc pentru toate. Suntem cei mai buni la justificarea eşecurilor. Iar de vină că lucrurile nu merg bine este întotdeauna altcineva.

Am avut de multe ori prilejul de a vizita comunităţi din Europa şi din alte multe ţări din lume care pot constitui exemplu în ceea ce priveşte valorificarea superioară a producţiei vegetale prin transformarea acesteia în proteină animală. Sunt zone în care fermierii performează chiar şi cu efective mici de animale: 10-20 vaci sau 50-100 porci.

Nimic nu ne împiedică să facem ca şi la noi să fie cel puţin la fel. Trebuie poate făcut mai mult în vederea stimulării, motivării asocierii pentru o mai bună coordonare a activităţilor în ansamblul lor. Şi-ar mai trebui mai multă aplecare a guvernanţilor, dar mai ales a administraţiilor locale spre cei care aduc plus-valoare activităţilor în spaţiul pe care-l păstoresc. Mai ales asupra celor pe care i-au ales să le fie în frunte. Altfel, vom continua să stăm cu mâna întinsă la alţii, rămânându-ne doar să ne întrebăm...: unde şi cum să faci zootehnie în România?

Ion Banu