„Mâine anul se-nnoieşte/ Şi începe a ura, pe la case a colinda/ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“ – sunt versurile cu care, la ferestrele luminate ale tuturor caselor, începea rostitul Pluguşorului aşteptat cu nerăbdare de toată suflarea satelor.

Din păcate, iernile din ultima vreme nu mai seamănă deloc cu iarna mitică ilustrată în versurile de mai sus, însă şi acum pluteşte încă, la fiecare sfârşit de an, vraja şi misterul Anului Nou.

Vă propun să călătorim împreună spre lumea de altădată şi să vedem cum întâmpinau înaintaşii noştri noaptea dintre ani, călăuziţi de Vasile Părpăriţă din Bădeni – Iaşi şi de doamna învăţătoare Steliana Frigioiu, acum pensionară, din Tutova-Vaslui.

Zilele dintre Crăciun şi Bobotează, denumite Hârţa, îşi aminteşte moş Părpăriţă, erau considerate sărbători şi erau ţinute pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească de gâlci, friguri sau lingoare. Între 2 şi 5 ianuarie, nopţile, se spunea, erau stăpânite de draci; în consecinţă, ar fi fost bine ca să nu vorbească nimeni, riscul fiind ca dracii să ia graiul celui care nu respectă această interdicţie.

Pe vremuri se ura din seara zilei de 30 decembrie, în cete de copii până la 12 ani. Treceau mai întâi pe la biserică, urând până la miezul nopţii din casă în casă. Trebuie spus că fetiţele nu aveau voie să meargă cu uratul. „Plugul cel mare era apanajul flăcăilor şi al oamenilor maturi care urau, de obicei după miezul nopţii. Flăcăii aveau adeseori chiar un plug adevărat, mimând că trag o brazdă în ogrăzile gospodarilor cărora le urau.

De regulă, în sate erau mai multe pluguri care făceau mare zarvă. Văile vuiau de glasurile urătorilor, de mugetul buhailor şi de pocnetele harapnicelor, creând în noaptea cu lună plină şi cerul sâneliu spuzit de stele o lume mirifică de basm.

Nicăieri în sate nu se întreba gazda dacă primeşte sau nu cetele de urători. În seara Sfântului Vasile porţile erau larg deschise, ferestrele erau luminate, iar câinii nu lătrau decât dacă erau zădărâţi.

Jocurile cu măşti

Pentru flăcăi pregătirile pentru Anul Nou începeau de la Sfântul Nicolae când, bătând tobele, se întâlneau pe înserat pregătind formaţiile de Căiuţi, Capra, Puiul de Urs, Moşii, Urâţii, Arnăuţii, Matahalele, Bălaurii, Iancu Jianu, Terente, Vălăritul, Cârdul etc., toate desprinse dintr-o lume de basm.

Din mulţimea măştilor de Capră să amintim doar pe cea din Fărcăşeni – Iaşi. Costumul era confecţionat  din 25 kg de mărgele, cinci kilograme de hurmuz, o sută de metri de pamblici diferit colorate, cinci zurgălăi, zece bârneţe, treizeci de şuviţe şi peste 200 de flori artificiale etc. În final, costumul Caprei de la Fărcăşeni cântărea 40 de kilograme. De menţionat că realizarea măştii nu putea fi încredinţată oricui. Era o îndeletnicire pe care o practicau doar doi-trei oameni din sat, având grijă să lase un urmaş care să cunoască bine acest meşteşug.

Prognoze

În noaptea trecerii dintre ani, mulţi gospodari îşi făceau „călindare“, cu 12 felii de ceapă care se înşirau toate la rând dând fiecăruia numele unei luni. Se punea apoi sare lăsându-se până a doua zi. În care felie era mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă. Tot seara erau puşi în vatră cărbuni de stejar sau fag, fiecărui cărbune dându-li-se nume de grâu, porumb etc. şi care cărbune va fi ars a doua zi, acea cereală se va face peste vară şi era semănată primăvara potrivit acestor originale calendare.

Se avea în vedere şi vremea din noaptea Anului Nou. Dacă bătea vântul se vor face bucate, ploaia, ninsoarea, promoroaca anunţând un an mănos.

Cei care strănutau se spunea că urmau să aibă noroc tot anul, iar copiilor care strănutau părinţii trebuiau să le dăruiască un pui de animal.

De grija măritişului

Erau multe obiceiurile prin care fetele de măritat căutau să-şi afle viitorul partener. Se topea plumb sau ceară care se arunca în apă şi dacă imaginea care se forma semăna cu un chip de bărbat fetele se bucurau. Alte practici magice le cereau fetelor să se roage cu ochii aţintiţi la stele sau cu acul înfipt la rădăcina unui păr ori să se spele în copca unui pârâu îngheţat. Invariabil, ora 12 trebuia să le găsească pe fete culcate, nu înainte de a-şi pune hainele toate pe masă, aceasta fiind condiţia pentru a-şi visa ursitul.

Crăciunul Mic

Prima zi a noului an era denumită în multe sate din Moldova Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Prima grijă a gospodinelor, după ce se trezeau, era să măture casa, ducând uneori gunoiul la rădăcinile pomilor pentru că astfel pomii vor rodi mai bine. Se fierbea apoi un cap de porc, considerându-se că aşa cum râmă porcul tot înainte aşa şi lucrurile din casă vor merge cu spor. Toţi cei ai casei aveau ochii aţintiţi către uşă, crezându-se că e bine să treacă pragul un băiat sau un bărbat. Era bucurie mare dacă băieţii – de regulă până la 12 ani – veneau cu semănatul şi cu sorcova. Sorcova – o rămurică pusă într-un vas cu apă în dimineaţa Sfântului Andrei şi înflorită de Anul Nou – era socotită aducătoare de noroc pentru casa respectivă.

Să mai amintim un obicei practicat de femeile cu copii mici. Mamele îi duceau pe aceştia cu daruri la moaşă, pentru ca aceasta să ridice copiii în braţe până la grindă cu urarea să crească mari şi voinici.

Sigur, ar mai fi multe de spus, dar în finalul acestei incursiuni în lumea Anului Nou de altădată să amintim ceea ce copiii de pe vremuri urau celor pe care-i sorcoveau: „Câte paie pe casă/Atâţia bani pe masă/Câte lemne în frunzar/Atâţia bani în buzunar/ Câte pietricele, atâtea mieluşele/Câte cuie pe casă/Atâţia galbeni pe masă/La anul şi la mulţi ani!“

Stelian Ciocoiu