Satul Deleni este o așezare în care simți, de cum intri, că ai vrea să petreci câteva zile. Te îndeamnă natura ispititoare, dar și oamenii, primitori și vorbăreți, care nu se sfiesc să intre repede în vorbă cu cei care le calcă pragul.

Cornelia Mircea este printre puținii oameni care mai știu vechile povești ale satului. Ea însăși este un personaj de poveste. Deține o impresionantă colecție de costume populare, mai vechi ori mai noi, multe lucrate chiar de mâna ei, de-a lungul anilor. „Lumea în sat îmi zice Cornelia lui Nemțucu, apoi, dacă așa mi-au zis, așa a rămas. Nepoții îmi zic baba, dar nu mă supăr, sănătate să am. La costume lucrez cât pot și când pot. Cred că am în casă peste șaizeci de costume populare. Eu le văd ca pe ceva sfânt și cred că tuturor celor care le îmbracă le stă tare mândru cu ele, parcă îi luminează, îi fac mai frumoși. Orice haină aș avea, oricât de scumpă, nimic nu întrece costumul național“, zice Cornelia.

Are 64 de ani și a prins drag de portul popular de mică. „Chiar dacă nu le place tuturor, costumul popular ne spune că suntem români. Îmi pare bine că mai pot lucra, am și acum comenzi, mai ales de cămăși. Mulți vor să fie cât mai simple, fără mărgele, să nu fie împopoțonate, dar să fie lucrate în culori vii.“ Cornelia Mircea a rămas o femeie modestă, chiar și după ce a ajuns să fie cunoscută în tot județul pentru costumele sale. „Nu-mi place să mă laud, nu am Facebook, nu pun nimic pe Internet. Cine a venit la mine și i-a plăcut cum lucrez, i-am făcut costum!“ Munca pe care o implică realizarea costumelor i se pare normală, nu un lucru de laudă. Se mândrește însă cu altceva. Cu nepoata sa, Diana Tișe, care este, de la o vârstă fragedă, o mare iubitoare de folclor și o solistă de muzică populară din ce în ce mai prezentă pe scenă. Cornelia i-a făcut Dianei peste douăzeci de costume despre care spune că sunt unice, cu modele vechi, deosebite. „De mică îmi place muzica, am crescut cu muzica și costumele populare în casă. Și bunica mea cântă foarte frumos. Vreau să duc tradiția mai departe, să nu se piardă nici cântecul, nici costumul popular. Sunt mândră de costumele mele, lucrate cu multă migală și cu dragoste de bunică. Am văzut și eu că este foarte mult de lucru la ele, poate și de aceea le port cu multă mândrie“, ne-a mărturisit Diana.

Cornelia Mircea ne spune că nu este suficient să ai răbdare să lucrezi. Dacă nu pui și suflet în ceea ce faci, nu ai nicio satisfacție. „Și o mâncare, dacă o faci cu drag, nu se poate să nu îți iasă bine. Diana îmi aduce aminte de tinerețea mea. Pe vremea aceea toate fetele țeseau și coseau, își făceau singure zestrea. Acum multora nu le mai trebuie costume și nici nu mai știu să coasă.“

Colecția de costume a Corneliei stă deocamdată așezată frumos prin dulapuri și lăzi de zestre. Ar vrea să facă, acasă, un mic muzeu unde să le expună. „Vreau, totuși, să le vadă și alții, le păstrez destul de greu, mă lupt cu moliile să nu le distrugă. Ar fi păcat pentru că este o grămadă de muncă și sunt costume deosebite.“ La sfârșitul discuției Cornelia ne spune cu o durere în glas pe care nu și-a putut-o ascunde: „Vă spuneam că aceste costume ne reprezintă pe noi, pe români. Pe mine mă doare sufletul că ne înstrăinăm, că suntem nevoiți să plecăm din țară ca să ne fie mai bine... Avem o țară frumoasă și bogată, oare ce au făcut cu ea?“

Vasile Braic