Călătorie rurală prin Delta Dunării (III)

Delta Dunării oferă un peisaj unic. Vizitatorul va savura fiecare priveliște, fiecare zbor de pasăre, fiecare moment al zilei cu o curiozitate crescândă inclusiv în ceea ce privește puținătatea traiului din satele din mijlocul apelor. Și întotdeauna, ca orice român care-și dă cu părerea, vine și concluzia: „Da, oamenii Deltei trăiesc greu.“ Continuăm azi călătoria noastră prin comunele din Delta Dunării, prezentându-vă câteva aspecte din Crișan, Nufăru și Beștepe.

Crișan, locul cunoscut grație legendarului Patzaichin

Crișan, formată din satele Caraorman (canalul Caraorman), Crișan (brațul Sulina) și Mila 23 (Dunărea Veche), se întinde pe o arie administrativă de 380,7 km², având o populație totală de 1.228 de locuitori, cu o densitate așadar de 3,23 loc/ km². Localitatea datorează mare parte din popularitate multiplului campion mondial, olimpic și european, legendarul canoist Ivan Patzaichin, care sprijină, prin asociația care-i poartă numele, dezvoltarea durabilă și protejarea zonei, mai cu seamă a satului Mila 23. În 1894, satul Crișan apare pentru prima dată în documente sub numele de Carmen Sylva, pseudomimul reginei Elisabeta a României, dar probabil că, aidoma Caraormanului și a majorității spațiilor rurale din Deltă, a fost fondat mai timpuriu fie de descendenții cazacilor refugiați în a doua jumătate a sec. al XVIII- lea, fie de lipovenii ce au părăsit Rusia în timpul represiunii religioase țariste. Mila 23 apare mai târziu, la începutul secolului trecut existând aici 2 sau 3 case de pescari. Accesul înspre cele trei sate se face exclusiv pe apă, iar între Crișan, Caraorman și Mila 23 fie pe apă, fie pe un drum pietruit (DC7, 12 km) sau din pământ (DC 8, 7 km). Rețeaua stradală din intravilanul localităților comunei însumează 25,0 km, multe din drumuri fiind în stare foarte rea. Distanța mare dintre sate și transportul dificil (pe timp de iarnă, uneori localitățile rămân complet izolate din cauza sloiurilor de gheață) a făcut ca, într-un fel sau altul, fiecare să aibă propria infrastructură, respectiv câte o școală gimnazială, un dispensar, un cămin cultural, o biserică și sistem de alimentare cu apă. Ocupația de bază a locuitorilor se rezumă la pescuit, creșterea animalelor și cultivarea legumelor strict pentru necesarul gospodăriei. Viitorul, evident, este legat de turism, deja existând, mai cu seamă la Mila 23 și Crișan, peste 35 de capacități de cazare turistică.

Poarta de intrare în Delta Dunării

Cândva s-a numit altfel: Prislava și Prislavăț, până în 1908, Domnița Maria, între 1908 și 1948, Ada Marinescu, între 1948 și 1964. Vorbim depre Nufăru, satul reședință al comunei cu același nume, așezat pe brațul Sf. Gheorghe, cu urme de locuire încă din perioada bizantină (sec. X-XIII d.Hr.). Mărturie stă cetatea Cetatea Prislava, cu rol determinat în comerțul acelor vremuri pe Dunăre, distrusă în urma deselor năvăliri ale cerchezilor și turcilor. Un alt sat, Malcoci, are o istorioară aparte: a fost fondat, la începutul sec. XIX, de o colonie germană venită din Rusia, condusă de Ignatz Hoffart; în timpul războiului ruso-turc din 1855 căpetenia a fost ucisă de turci, dar etnicii germani au rămas încă multă vreme în aceste locuri, ei fiind responsabili de ridicarea bisericii (1883) și a școlii (1891).

Localitatea Nufăru are două sate situate, față în față, pe brațul Sf. Gheorghe, Ilganii de Jos – stânga, Nufăru – dreapta, celelalte, Victoria, respectiv Malcoci, fiind în afara Rezervației Biosfera Delta Dunării fiind poziționate pe uscat. Nufăru este considerat poarta de intrare în Delta Dunării, legătura cu Iglanii de Jos, așezare dominată de peisajul specific – bălți, sălcii, pelicani, bărci pescărești, liniște, mult verde și albastru – fiind posibilă exclusiv pe apă. Conform  recensământului din 2011, populația comunei Nufăru se ridica la 2.273 de locuitori, ocupația de bază fiind agricultura, pescuitul și creșterea animalelor (peste 9.000 de capete de ovine și caprine). Economia locală este susținută de comerț, turism și, se înțelege, de activități agrare. Infrastructura este una bună, cu sistem de alimentare cu apă în toate cele patru sate, canalizare în Nufăru și Malcoci (cu ceva probleme de funcționare) și proiect de extindere a rețelei în Victoria și Iglanii de Jos. De asemenea, rețeaua de drumuri este mai bine întreținută, ca de altfel și infrastructura educațională (cu sală de sport) și de sănătate. Poate pentru a-i atrage spre baștină, autoritățile le-au oferit tinerilor 154 de loturi pentru case, cu titlu gratuit, iar, cel mai recent, primarul s-a angajat să aducă rețeaua de gaze în comună.

Satul de pe... cinci dealuri

Satul de reședință Beștepe este poziționat la o oarecare depărtare de brațul Sf. Gheorghe, dar comuna cu același nume, reorganizată în 2003, prin desprinderea de Mahmudia, are două cătune la stânga și la dreapta Dunării, Băltenii de Jos și Băltenii de Sus. Cunoscut deunăzi vreme sub numele de Islam Beștepe și dezvoltat în zona de confluență a văilor Turia, Lutul Alb și Chior-Culac, Beștepe a fost întemeiat de turci, în sec. XVIII, fiind părăsit de ei după Războiul Ruso-Turc, din anii 1828-1829. Au rămas însă pe loc 78 de familii de ardeleni, iar mai târziu, după 1856, așezarea a fost repopulată cu români și bulgari, cărora li se datorează construirea unei biserici (1860) și a unei școli (1882). Unul din vestigiile care amintesc despre istoria îndelungată a comunei este cetatea getică Piatra lui Sava. Numele este de origine turcă, „beș“ însemnând „cinci“, iar „tepe“– „deal“, având semnificația așadar de „cinci dealuri“, aluzie la forma de relief din proximitate, un inselberg (n.n. – munte rămas izolat dintr-un masiv muntos dispărut) cu cinci cocoașe, cu altitudinea maximă de 242 m. De pe aceste culmi se pot admira Delta și Lacul Razim. Satul mai este denumit Beștepea Turcească, pentru a se deosebi de Beștepea Moldovenească, nume sub care era cunoscut satul Mahmudia. Băltenii de Jos (Carasuhatu de Jos, până în 1964, adică imaș negru, tradus din limba turcă) este un cătun înființat în sec. XVIII-XIX, accesibil numai pe calea apei, aici existând un debarcader pentru navele de călători. Accesul spre centrul comunei se face pe un drum de pământ, după traversarea brațului cu bărcile. Băltenii de Sus (Carasuhatu de Sus, până în 1964) este poziționat pe ambele maluri ale brațului Sf. Gheorghe. În cele două cătune dezvoltarea este minimă. Populația se ocupă cu pescuitul, legumicultura și creșterea animalelor, iar în ultima vreme sunt palide speranțe de dezvoltare turistică, prin apariția unor case de vacanță.

Maria BOGDAN