Mănăstirea Arbore, ctitoria boierească prea puțin vizitată

Despre Bucovina se spune, printre altele, că ar fi Ținutul Mănăstirilor și nu degeaba, pentru că unele dintre cele mai cunoscute mănăstiri se află în această zonă a țării. N-aș ști să spun care este numărul lor exact, dar cu siguranță știu că Voroneț, Putna, Moldovița sau Sucevița sunt printre cele mai vizitate. Aș vrea însă să aduc în atenție o altă mănăstire, despre care nu mulți dintre cei care vizitează zona știu foarte multe lucruri: Mănăstirea Arbore, o ctitorie a unui boier ce purta același nume – Luca Arbore.

Situat în localitatea cu același nume, Arbore, sfântul lăcaș a fost ridicat în anul 1502 de către Luca Arbore, portar al Cetății Sucevei în perioada lui Ștefan cel Mare. Acesta a cumpărat moșia Solca, din care făcea parte și satul Arbore, și a început construcția unei curți boierești și a unei biserici. Construită din cărămidă și piatră, mănăstirea nu are turlă, însă prezintă un excelent echilibru al proporțiilor. Are plan dreptunghiular, iar unul dintre aspectele care atrage atenția este spațiul din spatele bisericii. Acesta a fost obținut datorită prelungirii zidurilor laterale care, unindu-se în partea superioară, oferă un spațiu semideschis despre care se spune că ar fi fost destinat clopotelor. Intrarea în biserică se realizează prin lateralul construcției, iar în interior se remarcă grosimea zidurilor. În pronaos se află mormântul ctitorului, care a fost ucis în anul 1523 din porunca lui Ștefăniță Vodă. Naosul este lărgit la nord și la sud prin două nișe în arc de cerc, săpate în pereții laterali, deasupra naosului se ridică o calotă semisferică, iar abisa altarului este semicirculară.

Pictură rară

În ceea ce privește pictura bisericii încă există multe discuții în ceea ce privește pictorii, însă trebuie menționat că păstrează iconografia stabilită în vremea lui Ștefan cel Mare. La fel ca întregul monument, pictura avea să aibă de suferit în anul 1538, atunci când în urma invaziei armatelor lui Soliman Magnificul fețele personajelor au fost distruse. Așa cum poate era de așteptat, în interiorul bisericii apar și două tablouri votive ale familiei Arbore. Este vorba despre portretele de boier și nu de voievod, iar pictorii au redat nu doar o reprezentare fidelă a trăsăturilor fizionomice, ci și a obiectelor vestimentare. Ei prezintă în detaliu costumele de boier: caftane din materiale bogate, lucrate cu fir de aur și argint, podoabe aur, perle și pietre prețioase, iar cămașa Iulianei, soția lui Luca Arbore, amintește iile care încă se mai poartă în Bucovina.

În ceea ce privește exteriorul bisericii se remarcă asemănarea cu alte sfinte lăcașe din zonă, atât în ceea ce privește culorile folosite, cât și tipologiile figurilor feminine sau scena banchetului din Legenda Sfântului Gheorghe.

În prezent, pictura a fost refăcută în mare parte, chiar și iconostasele, de fapt de-a lungul timpului au existat mai multe reparații, biserica fiind adesea în stare de degradare și chiar a stat în jur de 100 de ani fără acoperiș.

Puțini turiști

Am vizitat mănăstirea pentru prima oară acum 12 ani, timp în care mereu mă gândeam cât de frumoasă este, nu doar mănăstirea, ci și curtea. Mereu îmi aminteam că erau puțini turiști față de câți vizitau alte sfinte lăcașe mai mult promovate. În vara aceasta am mers din nou, la fel de puțini turiști erau în curte, iar în mănăstire era doamna Ileana, o localnică din zonă care voluntar se ocupă de bunăstarea construcției de mai mulți ani. „De la măturat și făcut curățenie, până la a sta de vorbă cu turiști, cei care vin că nu-s așa de mulți cum sunt la mănăstirile mari. Mă înțeleg cât de cât și cu străinii… asta fac“, a spus tanti Ileana. Tot de la ea am aflat că pe fiecare suport pe care este așezată o icoană sunt puse țesături specifice zonei donate de o altă localnică De fapt, în pronaos erau expuse și obiecte tradiționale, majoritatea țesute de localnice și respectând însemnele specifice zonei, pe care turiștii le pot achiziționa.

Am ieșit din mănăstire și am mai zăbovit puțin în curtea destul de bine întreținută, am privit spre turnul clopotniță, construit în anul 1867, impunător și el, spunându-mi că astfel de edificii trebuie mai mult susținute, chiar și de noi, vizitatorii, pentru că reprezintă o parte din trecutul nostru, sunt o comoară pe care ar trebui să o prețuim mai mult acum, când consumerismul ne preocupă zi de zi și parcă uităm de adevăratele valori.

Larissa SOFRON