În peisajul fertil din Brătești, Albeșii de Argeș, Livada de Poveste, în viziunea Dianei Georgescu, în vârstă de 34 de ani, câștigătoare a primului loc în ediția TalentA 2022, un program de granturi educaționale lansat de Corteva Agriscience, a devenit un exemplu strălucitor de succes în sectorul agricol al României. Livada de Poveste, întinzându-se pe aproximativ 8 hectare, este specializată în cultivarea unei game variate de fructe.

Proiectul depus de Diana Georgescu - o linie de procesare a fructelor pentru producerea de sucuri naturale - a devenit o poveste de succes a unei câștigătoare TalentA. Lansat ca parte a eforturilor de sustenabilitate ale Corteva pentru împuternicirea femeilor în agricultură, programul TalentA a furnizat sprijin financiar care nu numai că a accelerat proiectul Livada de Poveste, dar a și servit ca un vot de încredere în viabilitatea obiectivelor sale. În februarie 2023, echipamentele așteptate cu nerăbdare au sosit, marcând începutul călătoriei de procesare a fructelor pentru Livada de Poveste. TalentA, lansat de Corteva în Spania în 2019 și implementat pentru prima dată în România în 2020, a înregistrat un număr de participante de aproximativ 1300 de femei talentate din întreaga lume. Prin această inițiativă, compania invită femeile inovatoare care lucrează în agricultură sau în sectorul agroalimentar din zonele rurale ale țărilor lor să prezinte idei de afaceri și să le ofere vizibilitate în calitate de participante la program.

„Un avantaj semnificativ constă în faptul că în prezent livrăm produsele noastre pe tot parcursul anului, menținând o conexiune constantă cu clienții noștri. Fructele proaspete continuă să se bucure de cel mai mare succes, ceea ce este natural - ce poate fi mai sănătos decât un fruct cules proaspăt? Cu toate acestea, suntem încântați că în timpul sezonului rece, când varietatea de fructe scade, putem oferi clienților noștri, în afară de mere, și sucuri naturale 100%. În prezent, livrăm produsele noastre atât la nivel național prin servicii de curierat, cât și în cadrul întâlnirilor locale direct de la producător la consumator în București. Ne propunem să diversificăm portofoliul de produse livrate în sezonul rece, intenționând să producem gemuri, conserve, precum și fructe uscate. Dorim ca aceste produse să îndeplinească nevoile celor cu diverse condiții, cum ar fi diabetul, în timp ce satisfac și preferințele celor care doresc să-și răsfețe simțurile”, a declarat Diana Georgescu, fondatoarea proiectului Livada de Poveste.

Perioada din 2022 până în prezent a marcat o evoluție pentru Livada de Poveste, integrarea unei linii de procesare reducând risipa alimentară și generând noi surse de venituri. Prin procesarea fructelor pe loc, ferma evită costurile mai ridicate asociate procesării externe și, făcând un salt monumental în 2023, proiectul, ghidat de viziunea Dianei, a trecut la producția de sucuri naturale.

La baza poveștii de succes a Livada de Poveste se află o comunitate dedicată, în special femei harnice în căutarea independenței financiare. Proiecte precum Livada, deși modeste, au un impact semnificativ în comunitățile unde oportunitățile de angajare sunt limitate. Corteva Agriscience, prin programul său TalentA, susține afacerile conduse de femei și le motivează pe acestea în peisajul agricol al României.

„Corteva, prin Programul TalentA, a creat o comunitate de femei minunate pe parcursul celor patru ediții. Faptul că ne-am întâlnit față în față în timpul atelierelor practice ne-a permis să ne cunoaștem mai bine, să realizăm că multe dintre noi se confruntă cu provocări similare, să ne încurajăm reciproc, să schimbăm impresii - a fost extraordinar. Toată această experiență mi-a dat și mai mult curaj să continui în acest domeniu”, a adăugat Diana.

Programul TalentA de la Corteva are un rol de catalizator, oferind femeilor instrumentele și resursele necesare pentru a conduce afaceri de succes în domeniul tradițional al agriculturii, unde predominant erau mai activi bărbații. Diana aplaudă recunoașterea tot mai mare a contribuțiilor femeilor la agricultura românească: „Femeile nu numai că hrănesc lumea, dar o fac cu pasiune, devotament și pricepere. Cu siguranță, vor continua să existe sarcini pe care bărbații le pot implementa mai eficient datorită forței fizice, dar aceasta nu înseamnă că nu există domenii sau ramuri specifice în agricultură unde femeile excelază, tocmai datorită trăsăturilor lor caracteristice - delicatețe, atenție la detalii și apreciere pentru estetică”.

În regiuni precum Curtea de Argeș, femeile sunt coloana vertebrală a agriculturii, sprijinind familii și contribuind semnificativ la societate și economie. Diana afirmă cu mândrie că la ferma sa domnește egalitatea, cu sarcini distribuite în funcție de abilitățile individuale: „Toate activitățile din livadă sunt realizate cu ajutorul familiei și al unor oameni extrem de harnici din comunitate, în special femei. Pe lângă îngrijirea gospodăriilor lor, a copiilor și uneori chiar a nepoților, acestea aspiră să atingă independența financiară. Din păcate, în zona noastră, nu există multe oportunități de angajare, iar astfel de proiecte, chiar dacă mici, au un impact semnificativ asupra comunităților.”

Concluzionând cu optimism, Diana Georgescu își imaginează un viitor în care femeile contribuie colectiv la crearea unei frumoase povești a femeii în agricultură - o poveste inspiratoare de motivație, inovație și creștere sustenabilă. Inițiative precum TalentA subliniază angajamentul Corteva Agriscience de a promova această determinare, sărbătorind rolul inegalabil al femeilor în modelarea viitorului agriculturii românești.

Vă invit într-o călătorie către Dâmbovicioara din județul Argeș. Este o comună spectaculoasă prin peisajele care o înconjoară și prin istoria vie pe care a păstrat-o cu sine de-a lungul timpului. Raluca Busioc, de la Centrul de Turism Dâmbovicioara, ne-a vorbit despre această destinație turistică.

Date monografice

Informațiile următoare sunt, potrivit dnei Raluc Busioc, preluate din Monografia comunei Dâmbovicioara al cărei autor este Ion Busuioc.

„Un izvor important îl reprezintă publicarea la Padova, în anul 1700, a hărții Țării Românesti de către stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716). Redactată în limba greacă, harta poartă titlul «Tabula geografică a prea înălțatei domnii a Ungrovlahiei, împărțită în 17 județe». Două dintre aceste județe sunt clar denumite, Argeș (Argzesi) și Mușcel (Mustzel). În harta stolnicului Cantacuzino, localităților rurale le este acordată o atenție deosebită, fiind nu mai puțin de 526. Câteva sunt și din Mușcel, Argeș sau Dâmbovița: Albești, Berevoiești, Boteni, Brădet, Dâmbovicioara (atunci în județul Dâmbovița), Dragoslavele, Rucăr etc.“

Timp de aproape două secole, din punct de vedere geografic și administrativ, toate cele trei sate ce formează astăzi comuna (Dâmbovicioara, Podu Dâmboviței și Ciocanu) s-au identificat cu Rucărul. Abia din anul 1928, satele Dâmbovicioara și Ciocanu se desprind de comuna Rucăr, apărând o comună „tânără“ din punct de vedere administrativ, comuna Dâmbovicioara în județul Mușcel. Mai târziu, în anul 1968, Podu Dâmboviței se desprinde de comuna Rucăr, alipindu-se de Dâmbovicioara. Cadrul istoric favorabil de la începutul secolului XX a desăvârșit voința locuitorilor acestor străvechi sate de a înființa o comună nouă, dar cu așezăminte milenare. Astfel, în 1927, Prefectura Județul Mușcel înaintează către Ministerul de Interne Raportul No 15749/927 prinvind înființarea unor noi comune prin dezlipirea unor sate. La 28 ianuarie 1928, Ministerul de Interne – Direcțiunea Comunală face cunoscut Prefectului Județului Mușcel că, „prin înaltul Decret Regal No 201/928, satele Dâmbovicioara și Ciocanu, pendinte de comuna Rucăr, din acel județ, s-au deslipit de la acea comună, formând o comună aparte cu denumirea de Dâmbovicioara, rugându-vă să binevoiți a lua măsuri în consecință.“

Comuna de astăzi a fost înființată pe 4 februarie 1928

La 6 februarie 1928, Ministerul de Interne – Direcțiunea Județeană, face cunoscut Prefectului Județului Mușcel că, „Prin Înaltele Decrete Regale No 200, 201, 202, 203 și 273/1928, publicate în Monitorul Oficial, No 26 din 4 februarie a.c., înființându-se în acel județ comunele Furești, Dâmbovicioara, Valea Stânei, Vieroși și Bâlcești, avem onoarea a vă ruga să dispuneți să ni se comunice cât mai curând posibil și pentru aceste comune datele cerute cu ordinul nostru circular No 3140 din 10 martie 1927.“

Așadar, „certificatul de naștere“ al comunei Dâmbovicioara este 4 februarie 1928. În anul 1938, a existat o nouă inițiativă a Prefecturii Județului Mușcel prin care se dorea restrângerea numărului de comune, în intenție fiind și comuna Dâmbovicioara. Astfel, la art. 4 se cerea consultarea obștilor privind alipirea/dezlipirea unor sate și înființarea/desființarea unor comune. Locuitorii comunei Dâmbovicioara (bunicii și străbunicii noștri) adresează „o petiție“ la 30 noiembrie primarului de atunci Ion If. Uretu, motivând astfel: „Domnule Primar, subsemnații locuitori ai comunei Dâmbovicioara din județul Mușcel, cu onoare vă rugăm a interveni la cei în drept ca să se mențină comuna noastră, fiind destul de departe de comuna Rucăr și având dese nevoi de administrația noastră. Ar fi o mare suferință pentru interesele noastre comunale dacă ni s'ar desființa comuna și am fi alipiți la Rucăr. Semnează (ss.nd) un număr de 64 capi de familie.“ Primarul comunei Ion If. Uretu întocmește un proces-verbal la 30 noiembrie 1938 pe care îl prezintă Prefectului Județului Mușcel, motivând că locuitorii din satele Dâmbovicioara și Ciocanu doresc menținerea actualei organizări administrative. Iată cum, acum 80 de ani, străbunicii și bunicii noștri, prin forța argumentului, au reușit să păstreze la rându-le nealterată voința înaintașilor lor.

Tărâmul peșterilor și al stâncilor

La poalele Munților Piatra Craiului, pe culoarul Rucăr-Bran, comuna este localizată în bazinul hidrografic al râului Dâmbovicioara, cuprinzând inclusiv punctul de vărsare a acestei ape în Dâmbovița. Comuna este alcătuită din trei sate: Podu Dâmboviței, Dâmbovicioara și Ciocanu, toate adevărate destinații turistice pentru iubitorii muntelui, dar și ai tradițiilor și ai obiceiurilor Argeșului de Nord. Satul Podu Dâmboviței este situat la șoseaua națională, pe DN73 (Pitești-Brașov), la 5 km de Rucăr, fiind principala poartă de acces către o serie de trasee turistice ce duc către Munții Iezer-Păpușa, Piatra Craiului, Bucegi și Leaota. Numele satului, de la confluența Dâmboviţei cu Dâmbovicioara şi Valea Cheii, este legat de existenţa unui străvechi pod de lemn peste apa Dâmboviţei, care înlesnea circulaţia pe drumul dintre Câmpulung şi Braşov, folosit intens de către negustori. La Podu Dâmboviței, din DN73 se ramifică șoseaua județeană DJ730, spre satul Dâmbovicioara, care duce spre nord în satul Ciocanu și mai apoi în județul Brașov, la Șirnea, comuna Fundata. Altitudinea celor 3 sate variază între 750 m (Podu Dâmboviței) și 1.200 m (satul Ciocanu). Extrem de spectaculos este faptul că, din anumite locuri ale satului Ciocanu, se pot admira, în toată splendoarea lor, atât Masivul Bucegi cât şi Masivul Piatra Craiului. Dintre formele de relief carstic, cele mai cunoscute sunt: Acul Crăpăturii și Orga Mare în partea nordică, Turnurile Dianei și arcadele de la Zaplaz în partea centrală și Marele Grohotiș și Cerdacul Stanciului în partea sudică. Peștera de la Colții Chiliilor, care adăpostea localnicii în sec XV în timpul invaziilor turcești, alături de Peștera Dâmbovicioarei, sunt cele mai vizitate peșteri din cadrul Parcului Național Piatra Craiului. Însă, Dâmbovicioara adăpostește însă pe teritoriul ei până la 50 de peșteri.

Laura ZMARANDA

Vă este dor de satul de odinioară? Cu oamenii lui blânzi, cu casele parfumate de mușcate? De răcoarea pereților îmbogățiți de ștergare? Vă mai aduceți aminte, oare, de șezătorile de altădată? Când bătrânele se adunau laolaltă cu fecioarele satului și spuneau povești, legende. Ce vremuri! În comuna Dâmbovicioara, județul Argeș, oamenii au încă acest sentiment al unității. Se întâlnesc la biserica satului îmbrăcați în costume populare sau repun în scenă minunatele șezători de altădată.

Am ascultat și eu, pătrunsă de fiorul amintirii copilăriei mele, două poezii populare. Interpretarea Vioricăi Ochi a fost extraordinară, sensibilă și menită să ne reamintească un lucru important: satul este grăuntele pe care se sprijină uriașa civilizație de acum!

Cu furca-n brâu, cu gândul dus
Era frumoasă de nespus în portu-i de la țară
Privea la noi așa de blând, senină și tăcută
Dar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând din viața ei trecută

A venit aseară mama din sătucul de departe
Să-și mai vadă odat’ feciorul
Astăzi domn cu multă carte
A bătut sfios la ușă
Grabnic i-am ieșit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag
A intrat apoi în casă, cu opincile-n picioare
Și cu multă grijă calcă tot pe alături de covoare
Eu o îndemn să nu ia seama
Și să calce drept în lege, că doar e la fiu-său-n casă
Nu-i în casa vreunui rege
Și de abia o fac să șază pe un divan cu scoarță nouă
– Ți-am adus aicea, maică, nițel unt, vreo zece ouă
Iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute...
Și cu ochii plini de lacrim
Prinde iar să mă sărute
A tăcut apoi bătrâna
Și-a plâns mult, cu lacrimi grele
Ce, curgându-i către poală, se întâlneau cu ale mele.

Laura ZMARANDA

Dogarii nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc acest meșteșug mai departe. De exemplu, tânărul Bogdan Tănase reprezintă cu mândrie a treia generație de dogari din satul Petrești, comuna Coșești, județul Argeș. Tehnica dogăritului în familia Tănase este în mare aceeași de acum 100 de ani, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca dogarului, iar cererea este mai mare Ş aproximativ 400 bucăți/an realizează meșterii pricepuți Victor și Bogdan Tănase (tată și fiu).

Dogăritul este un meșteșug foarte vechi, apărut din nevoia de a transporta și depozita lichide. Cu timpul, odată cu apariția vaselor din sticlă și din plastic, dogăritul nu a mai adus profit meșteșugarilor, în prezent fiind practicat de un număr din ce în ce mai mic de persoane vârstnice.

Pe vremea comunismului erau trei dogării de stat

Familia Tănase este formată și din bunicul cu vârsta de 80 de ani, Tănase Victor; acesta este cel mai vechi în meseria pe care o practică de la vârsta de 16 ani în satul Petrești, comuna Coșești, județul, Argeș. Băiatul lui, Tănase Victoraș, a preluat și învățat meseria de la tatăl său și, totodată, a dus-o la un nivel mai avansat. A 3-a generație este Tănase Bogdan, care a crescut printre butoaie și a prins drag de ele. Astfel, dogăria în familia Tănase este preluată din generație în generație. „Această meserie este pe cale de dispariție în județul Argeș. În schimb, pe vremea comunismului erau trei dogării de stat; ele s-au desființat, iar tradiția a continuat cu persoane particulare ca și noi, dar încet-încet, unul câte unul, au renunțat. Bunicul meu a fost ucenic 2 ani pentru a învățat meserie, după care a lucrat o perioadă la dogăria din sat, apoi și-a început propria afacere acasă. Tatăl meu, crescând în lumea dogăritului a continuat afacerea acasă, iar eu am făcut ce am văzut la ei. Astăzi responsabilitatea mea principală este aceea de promovare și vânzare în mediul online și nu numai, dar lucrez și în atelier cot la cot cu tata“, ne mărturisește tânărul.

Un meșter priceput

Tehnica dogăritului a rămas aceeași de-a lungul timpului, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca omului, adaugă tânărul Bogdan Tănase. „Elementul principal în realizarea unui butoi de calitate este ca dogarul să fie priceput și să vrea să facă ceva trainic și frumos, de asemenea, materialul să fie de calitate și uscat minimum 3 ani. Numărul de butoaie realizate de noi într-un an depinde și de cerere. Dacă este un an bogat și se fac multe fructe, cererea este mai mare, aproximativ între 200 și 400 bucăți. Un meșter priceput poate realiza un butoi într-o zi.“

Butoaie, tocitori, putini și ciubere

Piață de desfacere este, oamenii doresc să aibă în casă o băutură bio – țuică, vin, pălincă sau coniac – și ca aceasta să fie păstrată în butoi deoarece devine mai băubilă și mai frumoase la aspect, adaugă tânărul.

„În ultimi ani, pot spune că am evoluat și ne-am diversificat producția. Pe lângă butoaie, tocitori și putini de varză, murături și brânză, care se făceau și acum 100 ani, am început să facem și butoaie decorative, mese și scaune stil butoi, minibaruri și baruri din butoi și astfel ne-am crescut și vânzările. Cel mai nou produs al nostru este ciubărul cu apă caldă care este foarte căutat la pensiuni“, încheie Bogdan Tănase, tânărul dogar din Coșești, județul Argeș.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coșești, fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariția și dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groși și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meșteșugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850 a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriți și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent.

Respectând o tradiție veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teșește marginile în așa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzește lemnul, punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezește în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obișnuită. Apoi, meșteșugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuși, în acest moment butoiul încă nu are capace.

După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din șipcii de stejar, între care se introduc fâșii subțiri de trestie. Trestia asigură etanșeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind“ interiorul sau arzându-l uşor.

Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea“ intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Și capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Beatrice Alexandra MODIGA

Vasele din lemn au fost dintotdeauna cele mai folosite utilaje în vinificație, mai ales în cazul vinificatorilor care țin mult la calitatea vinului produs. De aceea, nici producătorii români nu renunță la confecționarea butoaielor din lemn. Spre deosebire de alte materii, lemnul are avantajul de a conferi vinului arome speciale, greu de obținut în alte condiții. De aceea, pentru cei care își doresc un vin de calitate, butoaiele de păstrare sunt o preocupare constantă. Producătorii de butoaie știu că într-o astfel de ramură pot avea succes garantat. Unul dintre ei este Cătălin Bratu din Coșești, județul Argeș.

Rep.: De cât timp activați în acest domeniu?

Cătălin Bratu: Butoaiele din lemn sunt o afacere de familie. Suntem pe piața din România încă din 1993. Ne-am bazat pe confecționarea de butoaie cu o capacitate de la 5 litri până la 500 de litri din esențe de salcâm, stejar și dud.

Rep.: De unde luați materia primă?

Cătălin B.: Materia primă o luăm din anumite cantoane silvice,

Rep.: Mai aveți și alte produse pe care le confecționați?

C.B.: Pentru a avea un adevărat succes în afacerea cu lemnul e necesar să ai diversitate. De aceea, pe lângă butoaie mai producem și putini pentru murături sau brânzeturi, zăcători pentru mere și struguri. De asemenea, și mobilier din butoaie, precum și mese, scaune, fotoliu.

Rep.: Cât durează să faci un butoi din lemn?

C.B.: Un butoi normal durează până la 2 zile. Însă, în mod tradițional, materialul se usucă timp de 4 ani. Toate produsele pe care le facem sunt confecționate într-un mod tradițional românesc

Rep: Unde vă promovați produsele?

C.B.: De-a lungul timpului ne-am format clienții noștri fideli. Însă, mai nou ne promovăm și online, pe Facebook.

Rep.: Ați accesat fonduri europene?

C.B.: Nu. Afacerea a fost susținută dintotdeauna din investiții proprii.

Rep.: Care sunt prețurile?

C.B.: Un butoi de 10 litri din dud poate costa 180 lei, iar un butoi de 30 litri din stejar – 220 lei. Cele de 400 litri sunt de la 400 de lei, iar pentru o masă sub formă de butoi prețurile încep de la 600 lei.

Rep.: Cum trebuie să avem grijă de un butoi din lemn?

C.B.: Un butoi din lemn poate rezista între 50 și peste 100 de ani. Cel mai frecvent utilizat și rezistent lemn folosit în confecționarea butoaielor de vin este cel de stejar. Pentru că sistemele de prindere a elementelor din lemn sunt întotdeauna realizate din metal, este foarte important ca esența lemnoasă să reziste când acestea oxidează. Totodată, trebuie să știm că un butoi din lemn poate fi curățat și scurs cu ușurință. Acesta permite evacuarea sigură și completă a apei și a soluțiilor folosite la spălare și nu se deteriorează din cauza substanțelor. Forma este și ea importantă, de aceea de cele mai multe ori sunt sub formă ovală pentru a permite utilizarea cât mai eficientă a spațiului disponibil din gospodărie. Butoaiele se păstrează pe podvale din lemn sau piatră. Acestea trebuie să aibă o înălțime de cel puțîn 30 de centimetri, astfel încât butoaiele să fie ridicate față de nivelul pardoselii. De asemenea, trebuie să avem grijă ca să existe o distanță și între butoaie pentru a putea fi aerisite cu ușurință. Capetele doagelor și cercurile butoaielor trebuie vopsite la intervale de doi-trei ani, iar corpul trebuie îmbibat cu ulei de in pentru sporirea rezistenței lemnului. Este important ca butoaiele să fie spălate imediat după goliere. În intervalul de timp în care nu sunt umplute trebuie folosite tratamentele cu sulf în fiecare lună pentru a evita substanțele nocive care ar putea rămâne pe lemn.

Liliana POSTICA

Culegi singur, plătești mai puțin! Aceasta este deviza prin care reprezentanții Institutului de Cercetare-Dezvoltate Pitești-Mărăcineni îi îndeamnă pe iubitorii de fructe să participe activ la Zilele culesului fructelor românești.

De această dată, iubitorii de fructe sunt invitați să-și culeagă cantitatea dorită de aronia – scoruș negru, la prețul de 6 lei/kg. Cei interesați se pot prezenta la Institut în zilele: sâmbătă, 6 august 2022, luni-vineri, 8-12 august 2022.

Institutul pune la dispoziție caserole și material de protecție, iar cei interesați să culeagă pentru consum propriu aronia sunt însoțiți în livadă de personalul calificat pentru îndrumare.

Inițiativa institutului este lăudabilă, mai ales că pot participa și copiii, bineînțeles, însoțiți de părinți.

Larissa DINU

Îmi afund bocancii printr-un râu de frunze ce-și amestecă în răcoarea acestei dimineți coloritul arămiu de toamnă târzie cu cel argintiu ce anunță începutul iernii. Aflată la balconul versanților Carpaților Meridionali, sunt chiar la fosta graniță dintre Țara Românească și Transilvania, pe țărâna întipărită domol în timp a comunei Dragoslavele din județul Argeș.

Cu o diferență de nivel de 650 de metri, mă îndrept dinspre Dragoslavele înspre Valea Luncii, traseul îmi pare destul de ușor acum, fâș-fâș... cu cântec de frunzăriș. Tot înainte urc, cu rucsacul, în care am îndesat apa, pe umeri, fiindcă nu există sursă de alimentare pe drum și, bineînțeles, ceva de mâncare și un baton energizant cu ciocolată.

Însă musafirul neașteptat apare. O ceață densă de nu vezi la un metru și pe care cu greu o respir. Dar totuși nu este foarte frig, mișcarea îmi încălzește treptat mușchii corpului. Gata, m-am acomodat, îi zâmbesc acum pădurii și o rog să fie prietenoasă, să nu-mi aducă în cale vreun locuitor de-al casei cu blană de ursuleț.

Crengile copacilor de fagi se agață de vata cețoasă, îmi lungesc gâtul căutând cu ochii până unde au de gând să se înalțe, mă las amețită de fermecatul dormitor în care-și tihnesc nopțile, această cameră desprinsă parcă din basmele populare românești ale lui Petre Ispirescu.

Urmez triunghiul albastru prin sfărâmăturile de stânci, aceste pietricele netezite, stăpâne ale Luncii ce dau de furcă uneori încălțărilor, înțepându-le ca niște ace de brad înghețate ce stau agățate-n trunchiul lor. Prin firavele crenguțe, roșiaticele măceșe-nlăcrimate își îndreaptă privirea către călătorul ce trece prin fața lor. Mă cocoț pe un arbore șerpuit printre grohotiș, îl zăresc cum își etalează podoabele gălbui, adieri ușoare de vânt îi pleacă la pământ zestrea ce va ține de cald peste iarnă micilor viețuitoare de aici. 

Genunchii îndoiți prin mușuroaiele pământoase fac să resimt acum puțină durere, dar nu mă opresc, continui să descopăr tot dimprejur, mirosul de paie uscate și umede, acest aer ce îmi intră în plămâni, îmi dă curaj și mă împinge de la spate.

Prin creasta Pietrei Dragoslavelor zburd ca un copil, îmi fac aripi și mă ridic mult în sus ca un zmeu nărăvaș, până la altitudinea de 1.434 de metri spre Vârful Vârtoapele, cel mai înalt punct al muntelui Prislopului, așezat în partea vestică a Masivului Leaota.

Muntele, sfântul părinte ce veghează asupra brazilor, e plin de surprize, mi-a oferit o recompensă naturală, marea de nori, fenomen ce e vizibil toamna și nu numai, când masa de aer rece rămâne jos, iar aerul cald sus. Plutesc în straturi, ca niște îngeri strânși laolaltă ce dansează divin, prin văzduhul neatins de cele rele. Îmi doresc să-i îmbrățișez măcar o secundă, cum ar fi să ating măcar un nor din acest platou atât de alb? Am visat de câteva ori că zburam printre ei, ca o pasăre măiastră, iar acum sunt atât de aproape. Pupila mea înoată în mijlocul lor fără colac de salvare, nu m-aș teme să rămână acolo, e atât de liniștitor și calm momentul.

Înfiptă ca o secure în buturugă, așa stă crucea ce marchează Vârful Vârtoapele, ocrotindu-i pe cei care colindă în fiecare anotimp înălțimile muntelui. Cu vedere către Vârful Păpușa, Munții Bucegi și Leaota, crucea își potolește setea cu picăturile de ploaie, se lasă încălzită de razele soarelui, respiră odată cu vântul și se bucură de Crăciun, atunci când fulgii de nea îi croșetează cojoaca, învelind-o într-un alb ca spuma laptelui proaspăt muls.

Mă odihnesc puțin, mănânc și mă hidratez, iar apoi mă întind pe pajiștea de lângă marea de nori și admir cu dragoste de frumos, spectacolul de culoare din zarea albastră, ce nu are nevoie de cuvinte, ci doar de simțire umană.

Fac acum cale-ntoarsă prin Șaua Berbecilor, Fundul lui Neag, urmând punctul albastru de data aceasta. Pasului meu mărunt i s-a arătat, în chip de piatră, o inimă, semn că dragostea muntelui pentru noi există, și nu oricum. Nu firavă, ci puternică, ce rezistă în timp, nu se dă uitării la primul potop. Parcurgerea traseului de aproximativ șase ore, cu o dificultate medie, a fost tocmai bun pentru ca diseară să adorm mai ceva decât un urs.

Am cântat din adâncul sufletului întregului relief, am zburat odată cu păsările printre valurile albe de sus, pietrișul mi-a fost călăuză, am stat la braț cu falnicii brazi și m-am mândrit cu soiul lor nemuritor și așa am scris povestea Dragoslavelor, rătăcind prin frunze-ncețoșate.

Aurora Grigore

Bazele afacerii lui Marian din comuna Bălilești, județul Argeș, au fost puse de câțiva pui de struț african – cea mai mare rasă din lume. Cu ei a început povestea din „Grădina cu struți – Argeș“, născută în urmă cu 4 ani. Investiția a fost undeva la 35.000 de euro, iar profitul abia acum se conturează, fiind și primul an în care crescătorul de struți a început să vândă pui.

În curtea lui Marian conviețuiesc acum cinci familii de struți, fiecare „proprietară“ pe adăpostul și pe țarcul ei – masculii, dacă sunt ținuți la un loc, se ceartă. O familie este formată din două femele și un mascul.

Vârsta de 3 ani pentru masculi, respectiv 2 ani pentru femele marchează maturitatea struților, momentul în care încep să producă ouă. „Struții sunt păsări semisălbatice, iar masculii în timpul reproducției sunt foarte agresivi; intrăm la ei doar când le luăm ouăle“, ne spune Marian, care a achiziționat recent un incubator pentru ouă.

Profit garantat

Există două modalități de a face afacere din creșterea struților: fie se achiziționează pui pentru sacrificare – există un abator în țară unde sunt adunați struții – fie alegi să ai venituri din vânzarea puilor. Marian merge numai pe reproducție, vinde pui ce au de la trei săptămâni până la o lună de zile. Prețul unuia ajunge la 100 de euro. 

Perioada ouatului începe în luna aprilie și durează până în luna septembrie, după care urmează un repaus. O femelă face în jur de 50-70 de ouă pe an. Astfel că, de la cele 10 femele, Marian, printr-un calcul simplu, însumează o producție de 600 de ouă la final de an. Un ou la consum cântărește minimum 1,5 kg, aproximativ cât 25 de ouă de găină, și costă în jur de 100 de lei.

„Producem hrană, mai și cumpărăm. Mâncarea struților conține 70% lucernă, iar restul este reprezentat de un mixt de cereale preparat după o rețetă specială pentru struți. Acesta conține grâu, porumb, ovăz, șrot de floarea-soarelui, de soia, calciu. O familie mănâncă 2 kg de amestec de cereale dimineața și 2 kg seara.“

Oul și carnea de struț sunt renumite pentru că nu au colesterol. „Sunt clienți care cer ouă pentru încondeiat, penele sunt solicitate de administratori de florării, de organizatorii de nunți, fiind utilizate ca decorațiuni pe mese; se mai caută și untura de struț etc.“, declară entuziasmat Marian.

Focus pe ouă în incubator

Curtea lui este animată în weekend-uri și de oameni curioși, care vin împreună cu copiii lor să vadă struți în realitatea.

Puii se hrănesc cu granule care se pot achiziționa fie din comerț, fie se pot prepara în fermă, după anumite rețete. Trebuie să stea în loc ferit de frig, undeva la 28-30°C. Cel mai important detaliu pentru a avea pui sănătoși este să ai grijă de ouă cât timp stau la incubator. Ouale sunt ținute la circa 37°C, o temperatură recomandată dezvoltării puilor în găoace. Pentru a împiedica așezarea gălbenușului sau a embrionului în partea inferioară a oului și fixarea lui de membrana cojii, Marian ține ouăle în niște cofraje speciale în care ouăle sunt întoarse zilnic, automat sau manual. Prin aceasta, îi imită pe struții-părinți, care întorc cu regularitate ouăle în nisipul stepei.

Oul trebuie luat cu grijă, cu o mănușă, pentru a nu pune mâna direct pe el pentru că pielea are un strat de grăsime, iar oul este poros. Dacă se astupă porii de pe ou, nu se mai face tranzacția de aer, de umiditate. După 40 de zile de stat la incubator, chiar dacă nu sunt ciocănite, ouăle uriașe, ca de porțelan, sunt scoase în eclozor pentru a se evita ca puii să iasă direct în incubator pentru că acolo se dezvoltă niște bacterii și nu va fi în regulă pentru ei.

Marian speră ca, pe viitor, statul să ofere bani pentru înființarea unei ferme de struți, considerând că este o afacere în plină dezvoltare în România. Deocamdată, struțul nu este o pasăre națională și nu beneficiază de o atenție deosebită din partea autorităților.

Anca LĂPUȘNEANU

La Nămăiești se ajunge ușor; localitatea este la câteva minute de orașul Câmpulung Muscel și este vizitată de zeci de turiști care vor să vadă Mănăstirea săpată în piatră. Oamenii se închină, admiră peisajul și satul care se întinde la poalele așezământului și pleacă mai departe...

Clădirea de lângă biserică pare pustie... Dar, dacă îi treci pragul, în interior te întâmpină un sat întreg, cu localnici, alai de nuntă, preoți, tradiții și obiceiuri. O lume fascinantă.

Muzeul Etnografic al Mănăstirii Nămăiești este unic în țară. Costume naționale, vechi de peste 150 de ani – din zonele Argeș și Târgoviște, marame, obiecte tradiționale, covoare și ulcere, maica stareță Lucia Nedelea le-a adunat pe toate ani în șir, din dorința de a păstra vie tradiția străbunilor, precum și amintirea bunicii sale, cea care i-a pus pentru prima dată acul de țesut în mână. Ideea i-a fost inspirată de Înalt Preasfințitul Calinic Argeșeanul, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului. Cea care a sprijinit-o până la final a fost mama ei.

După ce a renovat clădirea de lângă mănăstire, maicii Lucia i-a venit ideea să facă un mic muzeu, numai că nu prea avea ce să pună în el. A mers la mama ei acasă, provenind dintr-o familie cu tradiție, unde portul popular era sfânt, i-a spus ce intenționa să facă și aceasta a asigurat-o că îi va da toate costumele pe care le mai are în casă, mai puțin unul, cu care dânsa ar fi vrut să se înmormânteze. Până la urmă, l-a cedat și pe acesta muzeului. Dar costumele primite din familie nu erau suficiente, așa că stareța Lucia a mers din poartă în poartă și a reușit să mai găsească prin casele bătrânești, prin vechile lăzi de zestre, ii și marame prețioase. A fost o muncă imensă, dar făcută cu pasiune și plăcere. La unele piese, maica stareță a intervenit chiar și de 5-6 ori, pentru a le aduce la starea de acum. Le-a spălat cu apă de ploaie și cu săpun de casă, le-a îngrijit cu multă răbdare și dragoste.

Apoi, mamei maicii starețe i-a venit ideea de a organiza expoziția de costume pe scene. Așa s-a creat o scenă de nuntă, avea fota de la coana preoteasa unde bunica maicii crescuse. Mamei i-a plăcut atât de mult cum a ieșit camera respectivă și a zis să mai facă „o nuntă“. Așadar, în muzeul de azi sunt două scene de nuntă, unde personajele cu costumele lor sunt bunica stareţei, Ilenica Popii, pe când era mireasă, rudele ei şi cele ale ginerelui, precum şi naşii, apoi e o scenă ce prezintă viaţa de zi cu zi a satului și o scenă ce prezintă un altar.

Cu ajutor de la mamă, surori și prietene, maica Lucia a adunat și peste 200 de perechi de opinci. După ce totul a fost gata, a mai rămas un detaliu: prezentarea. Cum să le vorbești astăzi oamenilor despre vremuri apuse și, totodată, să le trezești  interesul? Răspunsul a venit tot de la mama... Fiecare scenă trebuia pusă pe versuri. Pentru fiecare scenă, stareţa Ana Lucia Nedelea a compus câte o poezie.

Arta meșteșugului

Cu războiul de țesut și acul, Mănăstirea Nămăiești a creat un costum național premiat cu medalia de aur la Expoziția Internațională de la Paris din 1889. Pe lângă această impresionantă colecţie, Muzeului Etnografic al Mănăstirii Nămăeşti mai expune hrisoave vechi din secolul al 16-lea, obiecte de artă feudală bisericească şi populară, precum şi o colecţie de carte veche românească.

Muzeul Mănăstirii Nămăiești adăpostește și o întreagă taină a vieții monahale. Când viitoarea stareță Lucia Nedelea a intrat în mănăstire, o măicuță a prezentat-o legendarei maici Mina Hociotă, veterană decorată în două războaie mondiale: „Măicuță, fata aceasta este din sat de la mine! Vă rog să o binecuvântați, să rămână în mănăstire!“ Maica Mina, care avea atunci 74 de ani, a zis: „Să o binecuvânteze Dumnezeu să rămână în mănăstire și să ajungă stareță!“ Zicerea avea să se împlinească în 1994, când maica Lucia i-a urmat la stăreție maicii Onufria Scarlat.

Maica Mina se bucura de un enorm respect, inclusiv din partea autorităților comuniste. S-a numărat printre puținele persoane decorate și de regele Ferdinand cu Ordinul Național „Steaua României“, dar și de guvernul din 1968 la jubileul luptelor de la Mărășești. Doar trei femei au primit „Steaua României“: Smaranda Brăescu, prima femeie-parașutist, Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu, și maica Mina Hociotă. Ca și Teodoroiu, maica Mina a primit și ea gradul de sublocotenent al Armatei Române.

Anca LĂPUȘNEANU

Mănăstirea Aninoasa din Argeș, monument istoric și de arhitectură, așezată la 20 km de Câmpulung-Muscel și la 30 km de Curtea de Argeș, cunoaște momente faste. Curând biserica cu hramurile Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Cuvios Pafnutie Pârvu Zugravul și paraclisul cu hramul Sfinții Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie au fost resfințite de Înaltpreasfințitul părinte Calinic, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, după finalizarea proiectului POR, în valoare de 17,98 milioane de lei, denumit „Eradicare umiditate, amenajare muzeu, restaurare pictură biserică și paraclis, reparații curente, amenajări exterioare.“

Avem așadar un timp nou pentru zidirea din așezarea musceleană, un timp de adus istoria în prezent, întru-împrospătare și pregătirea de a traversa alte veacuri de prezență sacră pe pământurile de la poalele Carpaților, pline de codri de anini, de unde și numele comunei și al lăcașului de maici. Și musai timp de rememorat trecutul oarecum zbuciumat. Cum i-a fost și ctitoria, de altfel, din 1677. Pe atunci clucerul Tudoran Vlădescu a ridicat biserica pentru curtea sa boierească. Dar s-a întâmplat ca în acel an să-i moară soția, Alexandra, dar și cumnata Safta, ambele înmormântate în pronaosul bisericii. Și tot în acel an s-a mai abătut o năpastă asupra sa: domnul țării (n.n. probabil Gheorghe Duca) l-a condamnat la moarte pentru o datorie a unui prieten pentru care se pusese chezaș. Boierul s-a rugat lui Dumnezeu să scape cu viață, promițând că se va călugări; clemența chiar a venit cu puțin timp înainte de execuție. Tudoran Vlădescu și-a lăsat copiii în grija rudelor, s-a călugărit sub numele Teodosie și a înființat mănăstirea în jurul bisericii, pe care a înzestrat-o cu toată averea sa.

Se afirmă că Aninoasa a devenit una dintre cele mai bogate mănăstiri românești, cu mii de vite, nenumărate metocuri, moșii întinse în șapte județe și sute de robi țigani. De altfel toată istorioara este povestită în pisania bisericii, așezată deasupra ușii de la intrare: „Cu vrerea Tatălui și Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, ziditu-se-au această sfântă biserică den temelia, cu îndemnarea cinstitului marelui arhiereu părintele nostru Sfântul Nicolae cutotvoret, ca să fie biserica de mir, dentru osteneala robului lui Dumnezeu Tudoran biv vel Clucer i Jupanița ego Alexandra. Iar când au fost la sfârșitul sfintei biserici, despărțindu-l Dumnezeu de soție de s-au pristăvit, primit-au cinul îngeresc de s-au călugărit și-i fu numele Teodosie monah. Și au numit sfânta biserică să fie mănăstire de obște de călugări, în zilele luminatului Domn Io Duca Voievod. M-ta Septevrie, din 20, leat 7186 (1677). Pis popa Stan ot Băjești.“ Pridvorul bisericii, zidurile împrejmuitoare, groase de 1,5-2 m, chiliile și celelalte anexe de trebuință au fost realizate mai târziu, între anii 1722-1730, prin grija episcopului Daniil, mitropolitului Ungro-Vlahiei. Pictura îi aparține renumitului Pârvu Mutu și se pare că este prima după întoarcerea sa de la studii, mai înainte de a deveni zugravul familiei Cantacuzino. Paraclisul mănăstirii a fost construit prin anul 1773. După secularizarea averilor, mănăstirea se închide. Biserica este folosită ca lăcaș de mir, iar anexele folosesc drept sediu de jandarmi și apoi de CAP. Ansamblul a fost redeschis în 1993, iar prin truda măicuțelor trimise de la mănăstirea Robaia așezarea a recăpătat strălucirea de altădată.

Cu proiectul european de acum, finalizat în termen, am putea spune că așezarea monahală de la Aninoasa își trăiește a doua perioadă de glorie.

Maria BOGDAN

Corteva Agriscience angajează promotori în județele Olt, Dolj, Gorj, Mehedinți, Vâlcea, Argeș și Teleorman!

DESCRIEREA COMPANIEI:

Corteva Agriscience, cu un portofoliu complet, care conține atât semințe, cât și produse pentru protecția plantelor are ca obiectiv îmbogățirea vieților tuturor celor care produc și consumă, asigurând astfel progresul generațiilor viitoare. Punem la dispoziţia cultivatorilor din România cei mai productivi hibrizi de porumb, floarea soarelui, rapiţă şi soiuri de soia, cu o înaltă puritate genetică şi cele mai performante produse pentru protecția plantelor și acordăm asistenţă tehnică, precum şi alte servicii pentru realizarea de producţii şi profituri mari. Oferim prezența noastră globală, cunoștințele și resursele noastre, astfel încât fermierii să progreseze.

DESCRIERE JOB - PROMOTOR (contract prestari servicii)

RESPONSABILITĂȚI:

- Promovarea și vânzarea produselor din portofoliu (semințe și produse pentru protecția plantelor) către fermierii din zona de activitate alocată

- Menţinerea unui contact permanent cu fermierii din zona sa de activitate

- Identificarea potenţialilor clienţi

- Administrarea conturilor de clienţi din regiune

- Pregătirea şi controlul loturilor şi a încercărilor din zona de activitate

- Asigură asistenţă directorului de vânzări la diferite activităţi

CERINȚE:

- Studii superioare în agricultură

- Abilităţi de comunicare şi relaţii personale excelente concentrate pe client

- Cunoştinţe minime de calculator

- Posesie de vehicol auto și disponibilitate de desplasare

- Experiență în vânzări (semințe și produse pentru protecția plantelor)

OFERIM:

- Un mediu de lucru cu standarde profesionale foarte înalte

- Onorariu atractiv

- Instruire permanentă

Cei interesați sunt rugați să trimită CV-ul la adresele de email: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. și Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Alexandru Ciprian Bănuţă are 32 de ani şi este un crescător de capre din satul Bârseştii de Jos, comuna Tigveni, judeţul Argeş. Pasiunea de a creşte animale l-a determinat pe acesta şi pe părinţii săi să schimbe viaţa de la oraş cu cea de la sat, şi au achiziţionat primele 10 căpriţe prin anul 2007. Treptat, prin efortul părinţilor, efectivul de capre a ajuns în prezent undeva la 200 de capete din rasa Carpatină metisată, ulterior fiind achiziționați și ţapi anglonubieni.

Produse cât mai bio!

„Odată cu trecerea în nefiinţă a tatălui meu, sarcina administrării fermei mi-a revenit mie, bineînţeles atent supravegheat de mama. De la bun început am dorit ca produsele provenite din ferma noastră să fie cât mai bio, astfel că hrănirea caprelor o facem vara pe păşunile închiriate, iar iarna în regim de stabulaţie, hrana constând în cereale şi fân uscat. Ţinând cont că am pornit de la zero, costurile înfiinţării fermei au fost undeva la aproximativ 50.000 euro, aici incluzând adăpostul animalelor, cumpărarea de terenuri şi utilajele aferente“, ne spune tânărul crescător.

Rasa Carpatină este una dintre cele două rase de capre autohtone şi este caracterizată prin adaptabilitatea crescută la sistemul de creştere extensiv, şi are o rezistenţă bună la boli, precum şi la condiţiile climatice din România, mai adaugă argeşeanul. „Totodată, aceste capre pot da producţii satisfăcătoare cu puţină ameliorare genetică. Indivizii se remarcă prin producţii peste medie şi nu este neapărat nevoie de administrarea altor furaje, fiind suficientă hrana pe care o găsesc la pășune. Referitor la tratamentele pe care noi le aplicăm turmei noastre, în număr de aproximativ 200 de capete, acestea sunt preventive şi constau în deparazitările interne (Ivomec) şi externe (îmbăieri cu soluţii deparazitare), vaccinarea împotriva anaerobiozei, agalaxiei, antraxului, apoi curăţirea şi ajustarea ongloanelor (unghiilor), tunsul caprelor, curăţenia în adăposturi şi dezinfecţia acestora. Toate aceste operaţiuni sunt în sarcina mea.“

Românul şi consumul cărnii de ied şi al brânzeturilor de capră

Produsele obţinute în ferma de Bârseştii de Jos sunt carnea de ied, laptele şi brânza telemea de capră. „Neavând încă o cultură a consumului cărnii de ied şi a brânzeturilor de capră, românul evită în general aceste produse, însă trebuie spus că lucrurile au început să se schimbe în bine de câţiva ani şi, deşi la început era o problemă valorificarea iezilor şi a brânzei, acum putem spune că avem un echilibru în ceea ce priveşte cererea şi oferta. Suntem mulţumiţi! Deşi ştiu câte greutăţi am întâmpinat în creşterea caprelor în toţi aceşti ani, încurajez tinerii să investească pasiune, timp şi resurse în acest domeniu şi cred că nu vor regreta. Ca plan de viitor avem în vedere extinderea fermei şi diversificarea gamei produselor din laptele obţinut de la căpriţe şi, nu în ultimul rând, întocmirea unui proiect pentru accesarea unor fonduri europene. Vrem să credem că şi peste câţiva ani tot cu creşterea caprelor ne vom ocupa!“, a încheiat Alexandru Ciprian Bănuţă.

Beatrice Alexandra MODIGA

Cristinel Edu din Schitu Golești, județul Argeș, este singurul legumicultor din zonă ce va livra pe piață la sfârșitul lunii mai primele roșii! Legumicultorul de aici a accesat şi Programul Tomata, bani  pe care i-a investit în modernizarea solariilor și în creșterea suprafețelor protejate pentru cultivarea legumelor. L-am vizitat şi noi… şi am reuşit să furăm câteva secrete legate de cultivarea roşiilor româneşti.

Din miner, legumicultor!

Pentru Cristinel Edu aventura aceasta cu legumicultura a început în anul 1997, când lucra la mină. Pe atunci, acesta spune că se dădeau „ordonanţele acelea“, iar el câştiga din legume mai mulţi bani decât câştiga la mină şi aşa a rămas să cultive legume. „Am început cu 1.000 mp, apoi am ajuns undeva la 8 ha, dar din lipsă de forţă de muncă şi mai multe probleme am renunţat şi aşa am rămas la 4 ha. În prezent, am undeva la 1 ha de solarii, nu sunt toate moderne (…), plus unele mai primitive, dar să ştiţi că scot marfă la fel ca cei care au solarii performante, pentru că este foarte important cu ce ajuţi terenul, iar acesta trebuie ajutat foarte mult cu gunoi de grajd, bineînţeles şi cu îngrăşământ cu descompunere lentă, care nu trebuie dat peste măsură (…) totul trebuie făcut ca la carte! Celor care vor să se apuce de legumicultură le spun doar atât: «Prima dată vă trebuie şcoală!» Nu poţi să ajungi doctor dacă nu ai şcoală, nu poţi să ajungi legumicultor doar pentru că îţi dă statul nişte bani, trebuie să ai şi cunoștințe, dăruire şi înclinaţie“, spune legumicultorul argeşean.

În tot acest timp, acesta a investit undeva la aproape 6 miliarde lei din buzunarul propriu, iar bani de la stat i-au venit doar 9.000 de euro, în trei programe de tomate. „Această construcţie m-a costat foarte mult, undeva la 800 de milioane, şi un total de 500 milioane investiţi în solarul acesta“, explică Cristinel Edu.

Etrilul, substanţa cancerigenă care păcăleşte consumatorul

Roşiile din solar erau semănate încă din luna ianuarie, iar legumicultorul mărturiseşte că preferă să se coacă pe cale naturală. „De obicei, omul intervine cu o substanţă care se numeşte etril. Cu toate că aceasta este scoasă de pe piaţa românească pentru că s-a constatat că este cancerigenă, oamenii totuşi o folosesc. Nu are cum să se coacă roşiile acestea mici; ele sunt mari la primul etaj şi apoi din ce în ce mai mici, aşa se coc pe cale naturală. Nici toamna nu se coc roşiile acestea aşa; dacă nu ajung la maturitate, nu are cum să se coacă. Şi, mai mult decât atât, formează «ţâţa» aceasta; ale mele nu au deoarece sunt polenizate cu bondari. Cele care au «ţâţa» mai lungă sunt polenizate cu un stimulent care nu este convenţional pe piaţă, deci nu e Tomato Stim, este un stimulet pe care îl fac dintr-un erbicid cu alcool, astfel le stimulează“, ne explică legumicultorul.

De-a lungul anilor a încercat 40 de soiuri de roşii

Legumicultorul de la Schitu Goleşti specifică că roşia trebuie să aibă gust, de aceea de-a lungul timpului acesta a încercat 40 de soiuri de roşii, nu soiuri autohtone, deoarece nu au rezistență la boli. Pot să vă garantez că acestea au gustul de acum 40 de ani, sunt foarte bune, sunt testate, am căutat să fie şi rezistente la boli, să aibă coaja subţire, gust autentic deoarece acest lucru contează foarte mult. Sunt ca la mama acasă, aşa le spun celor care mă întreabă şi vor să guste. Dar apare concurenţa la piaţă şi automat îţi diminuezi afacerea; eu, fiind singur aici, am căutat să fiu mai secretos în privinţa a tot ceea ce am testat. Pot spune că am testat fel şi fel de culturi, nu-mi pare rău de ceea ce fac, am investit 6 miliarde, nu mă gândesc să îmi scot banii acum, vreau doar să am afacerea pentru viitor. În fiecare an, banii pe care îi câștig îi investesc atât în casă, cât şi în solarii deoarece toţi avem familie, toţi avem copii, greutăţi şi bănci“, mai mărturiseşte acesta.

Pe viitor, legumicultorul vrea să producă 100 de tone de roşii

La sfârşitul lunii aprilie, când l-am vizitat, argeşeanul se pregătea pentru perioada imediat următoare, când va ajunge cu roşiile pe piaţă. „În două săptămâni o să duc roşii la piaţă, neintervenind cu stimulenţi; aş putea şi eu foarte frumos să cumpăr un litru de etril, dar Dumnezeu ne-a creat să nu ne păcălim unii pe alţii, ci să fim cinstiţi. Eu am clienţii mei, toţi de aici din zonă mă cunosc, am vândut mii de răsaduri, le duc marfă bună, nu mă vait de vânzare, poate nu am eu producţie câţi clienţi am. Anul acesta îmi doresc să obțin undeva la 60-70 de tone de roşii şi pe viitor îmi propun să produc 100 de tone de roşii. Indiferent cu cât ai da kilogramul, ai profit; de ce să intervin eu cu nişte stimulenţi de coacere; dacă vreau să se coacă roşia, există potasiu“, mărturiseşte cultivatorul.

Capcanele şi bondarii

Pentru gustul de odinioară, legumicultorul nu foloseşte tratamente fitosanitare, evită aceste otrăvuri. „Le vedeţi frumoase, o singură dată le-am dat de mană, nu trebuie să se stea cu otravă pe roşii. De exemplu, pentru Tuta absoluta mulţi administrează la greu insecticid, dar pentru acest dăunător există momeli, de aceea trebuie să îţi cumperi capcane. Odată le-am dat de mană, insecticide nu am folosit deloc deoarece am bondari la ele, (…) de păianjen nu am ce să le fac. Planta este ca şi omul, dacă are o hrănire adecvată; roşia consumă foarte puţin azot, ea consumă mai mult fosfor şi potasiu, fosforul ajută floarea să lege şi potasiul ajută la coacere fructelor.

Cultura de leuştean se vinde foarte bine iarna

Acesta spune că a plantat de toate şi că este universal, nu are doar roşii, ci şi salată, ceapă verde, ridichi, usturoi, pătrunjel, mărar, sfeclă roşie, morcovi. „De exemplu, pe aici prima dată a fost salată, printre salată am semănat roşii, am recoltat salata, au rămas roşiile. Pentru la anul am cumpărat leuştean, termin de aici cu roşiile, pun leuştean (…), vreau să produc leuştean pentru că am văzut că iarna este foarte scump. Practic, vreau să scot două culturi plătite, deoarece consum foarte multă energie, de aceea trebuie să fie şi profitul pe măsură“, încheie Cristinel Edu, legumicultor din Schitu Golești, județul Argeș.

Beatrice Alexandra MODIGA

MAI JOS REPORTAJUL VIDEO

De curând, am făcut o vizită domnului inginer  Gheorghe Voica, un specialist devotat pomiculturii, care ne-a prezentat speciile pomicole din exploatația sa superintensivă de la Mărăcineni (măr, cireş şi prun). Acesta a punctat și problemele cu care se confruntă acest domeniu în județul Argeș.

Plantaţie de măr superintensivă la care se munceşte de unul singur

Pomicultorul Gheorghe Voica exploatează 11 ha de teren, toate într-un loc, şi are şi o suprafaţă irigabilă de 5 ha de pomi, dintre care 3 ha de măr şi restul de cireş, prun şi măr de vară. „Plantaţia aceasta am făcut-o acum câţiva ani în colaborare cu domnul profesor Florin Stănică de la USAMV Bucureşti; m-am gândit să pun soiuri de mere rezistente la boli, să le fac mai ieftine şi puţin mai poluate (…); de aceea mi-am ales trei soiuri, unul galben, unul roşu şi un altul bicolor, de care sunt foarte încântat deoarece se păstrează peste iarnă, au gust bun, o culoare foarte frumoasă şi mai am şi două soiuri de vară, unul care se coace pe 20 iunie, singurul soi românesc Romus 3, iar un alt soi este Rubinola, care se coace pe 20 august. Am tăiat singur toată iarna cei 3.500 de pomi, dar sunt încântat. M-am gândit că, fiind aproape de piaţă, de oraşul Piteşti, să vin în întâmpinarea consumatorilor și să  le ofer mere proaspete“, mărturisește pomicultorul.

Probleme cu valorificarea producţiei

O bună perioadă, cel mai rău pentru pomicultorul argeşean a fost la recoltat. „Când să valorific fructele, n-am mai putut fiindcă a venit embargoul cu ruşii; atunci au venit polonezii şi ungurii cu preţuri de dumping şi am rămas cu merele nevândute foarte mulţi ani. De exemplu, în urmă cu doi ani am avut o producţie foarte mare şi am lăsat pe câmp o mare parte, iar o altă mare parte am aruncat-o şi am dat-o de pomană unora; atunci am avut o cădere economică extraordinară. Am vândut nişte teren ca să pot să îmi plătesc datoriile, iar anul trecut nu prea am mai muncit pomii, nici producţie nu am făcut, nici pierdere nu am avut. Anul acesta am zis să continui cât voi mai putea şi uitaţi-vă că plantaţia arată chiar foarte bine. Am zis să nu mă las că şi mâine este o zi (...) drept răsplată anul acesta toţi merii pe care îi am sunt plini de rod, dar eu mai răresc fructele pentru că vreau să fie acceptabile pentru piaţă. Merele cele mai gustoase se fac la o altitudine de peste 400-500 m şi aici este limită“, mai spune Gheorghe Voica.

Depozite cu atmosferă controlată

La supermarketuri este şi mai complicat deoarece marile lanţuri de magazine vor să fie fructele gazate, să reziste luni de zile şi să nu se strice. „În horticultură, nu numai în pomicultură, ar trebui investiţii uriaşe. Un depozit de 1.000 de tone cu atmosferă controlată costă 1 milion de euro, iar această sumă nu o găsim la toţi pomicultorii din judeţul Argeş. Asocierea este o soluţie foarte bună, dar nu este fezabilă fiindcă asocierea se face între fermieri şi la noi, cum este distrus tot, ar trebui o cooperativă pentru dezvoltare, adică să pună toţi aceleaşi soiuri de fructe, să pună toţi la aceeaşi distanţă, să facă un depozit (…), nu avem de unde să luăm atâţia bani. Depozitele care au fost în judeţul Argeş sunt în paragină; de exemplu, într-un depozit de 7.000 de tone de legume şi fructe din Ştefăneşti sunt strânse fiare vechi“, specifică acesta.

Lui Gheorghe Voica i-ar plăcea să extindă suprafaţa, dar este condiţionat, iar până la urmă şi agricultura trece prin stomac; dacă nu câştigi nimic, nu o mai faci, spune argeşeanul. „Într-o plantaţie de 5-10 ha îţi rămân în jur de 5.000 de euro, dacă este anul normal; în aceste condiţii, cum să se apuce oamenii şi tineretul să facă plantaţii şi să investească? Am în jur de 2.700 de pomi la ha, cu o distanţă de 3,50 x 1,20 m, şi pot să obțin 40-50 de tone la hectar de mere, dar cu valorificarea este greu. Eu duc merele la Institutul de Pomicultură şi plătesc chirie acolo 10 bani/ kg/lună.“

Plantaţie de cireş şi prun

Plantaţia de cireş a pomicultorului din Mărăcineni cuprinde cinci soiuri: Regina, Kordia, Karina, Lapins şi Summit, cu toate că aici nu este zona cea mai potrivită, mărturiseşte horticultorul. „Cireşul este pe areale ca şi viţa-de-vie. De exemplu, acesta merge la Cotnari, Focşani, Bacău, Bistriţa, deci are anumite zone, unde să fie terenul uşor şi să nu fie pe prima teresă a râului cu curenţi reci, iar eu sunt la o întâlnire de văi şi mai vin curenţi reci.“

În schimb, prunul se pretează acestei zone foarte bine, dar şi la prun trebuie soiuri de piaţă, mari, albastre, lunguieţe, să se desfacă de pe sâmbure, menționează Gheorghe Voica. „Am opt soiuri de prun; având şi pepinieră, invit pe cine vrea să vadă o plantaţie mai mare în luna august, când se coc prunele. Nu trebuie să ai numai fructe pe farfurie, ci din punct de vedere tehnologic trebuie să fie soiurile bune, rezistente la ger, secetă şi boli.“

Domnul inginer horticol vine şi cu recomandări pentru tinerii din zonă care iubesc pomicultura: „Le-aş propune concentrarea producţiei horticole. Pe Valea Topologului, acolo este cea mai bună zonă pentru mere. Ar trebui să îi ajute şi cei din Ministerul Agriculturii să facă o cooperativă pentru dezvoltare. Să se gândească să pună toţi acelaşi soi, cu aceeaşi tehnologie de cultură şi cumva, să fie rechiziţionate depozitele părăsite şi date cu titlu de gratuit ca să îi ajute. Un supermarket nu vine dacă nu ai producţie mai mare ca să poţi face un contract. Sunt multe de făcut; atât timp cât importăm atâtea legume şi fructe vă daţi seama că este loc unde se pot face multe“, încheie ing. Gheorghe Voica.

Beatrice Alexandra MODIGA

La granița județelor Dâmbovița, Teleorman și Argeș se întinde un mic sătuc, Glavacioc, ce aparține comunei Ștefan cel Mare (Argeș). Legenda spune că denumirea ar veni de la un craniu (gleava) găsit în albia râului despre care s-a crezut că ar aparține unui boier străin (ciocoi). Așezarea s-a mai numit în trecut Glavacia, Glavaciov, Glavaciog. De acest cătun nu s-ar fi auzit dacă n-ar fi existat una dintre cele mai vechi ctitorii ortodoxe din România, Mănăstirea Glavacioc.

Icoana l-ar fi determinat pe voievodul muntean să ridice în acele părți ale Argeșului mănăstirea. Și tot legenda mai spune că, la un moment dat, niște călugări au luat icoana și au dus-o la Curtea de Argeș, dar a doua zi aceasta era la loc, întâmplare care tare mult i-a minunat pe viețuitorii locului. Lângă mănăstire se mai află un izvor care l-ar fi tămăduit pe Vlad Călugărul de o boală de stomac; la acest izvor, care se varsă într-un lac, a fost ridicat un monument în 1945 (refăcut în 2007), iar mulți oameni din toate zonele vin să bea apa miraculoasă a Glavaciocului.

O biserică zidită și rezidită de 4-5 ori

Lăcașul, cu o biserică din lemn, se spune că ar fi fost construit chiar de domnitorul Mircea cel Bătrân (1355-1418), dar primele atestări documentare datează din anul 1441, când Vlad Dracul întărește drepturile mănăstirii asupra unui sat dăruit de banul Radu. Acesta din urmă a făcut parte din sfatul domnesc al voievodului Mircea, motiv pentru care ctitoria este plasată spre sfârșitul secolului al XIV-lea. Lăcașul a avut o viață relativ scurtă, fiind distrus în întregime de invazia otomană din 1462.

Vlad al IV-lea Călugărul, unul dintre nepoții lui Mircea cel Bătrân, a rectitorit mănăstirea din temelii, ridicând o biserică și chilii din zid, acesteia închinându-i-se mai multe sate și moșii.  El o va folosi și ca reședință domnească; de altfel, domnitorul a fost înmormântat aici în toamna anului 1495. Mai departe, mănăstirea este îngrijită și finalizată în totalitate de fiul Radu cel Mare, care extinde darurile cu alte sate de pe malurile râurilor Neajlov și Teleorman. Istoria consemnează și intervenția domnitorului Mihnea al II-lea Turcitul, care finalizează, în 1580, lucrările la zidirea chiliilor și a turnului clopotniță. În anul 1657, Paul de Alep, diaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, scrie, vizitând locurile:  „Biserica este mare și cu o arhitectură frumoasă, având două turle, una deasupra navei, cealaltă deasupra corului. Pe cele patru coloane sunt patru arcuri pe care este rezemată turla. Chiliile mănăstirii toate sunt din piatră. Nu am văzut în această țară nicio altă biserică asemănătoare.“ În secolul următor, între anii 1701-1704, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu, ansamblul monahal este renovat, cu un accent pe clădirile casei domnești; în 1802 biserica este dărâmată de un cutremur puternic, fiind reclădită  între anii 1840-1843 de Eforia Școalelor. Însă în 1858 însă este închisă din pricina degradărilor și nu se mai pomenește nimic despre ea până în comunism, când a fost transformată în biserică de mir și reparată în 1974-1976. În 1991, prin strădania PS Calinic al Argeșului și Muscelului, mănăstirea este reînființată, lăcașul fiind supus unor ample renovări, finalizate în 2017, când are loc târnosirea.

Maria BOGDAN

În data de 10 octombrie, la Pitești, a avut loc reuniunea de informare intitulată ”Gunoiul de grajd – bunăstare pentru fermieri! Măsuri locale pentru dezvoltarea agriculturii și protecția apelor”. Evenimentul a fost organizat de Ministerul Apelor și Pădurilor, prin Unitatea de Management a Proiectului Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienți (CIPN), sub deviza ”Agricultura, un domeniu care poate ridica nivelul de trai în comunitățile locale. Fermieri bogați înseamnă comune bogate!“

Reuniunea și-a propus să ofere informații concrete despre modul în care gunoiul de grajd poate fi transformat într-o resursă pentru agricultură, în același timp diminuându-se nivelul poluării apelor cu nitrați. Au susținut intervenții specialiști ai APIA Argeș, ai Administrațiilor Bazinale
Argeș-Vedea și Olt, Direcțiilor de Sănătate Publică, alături de fermieri și asociații agricole, reprezentanți ai grupurilor de acțiune locală.

Cod de Bune Practici Agricole

În partea a doua a reuniunii au avut loc dezbateri legate despre proiectul noului Cod de Bune Practici Agricole aflat în consultare publică, modul în care gestionarea gunoiului de grajd condiționează plățile din partea UE, în cadrul noii Politici Agricole Comune, precum și despre provocările cu care se confruntă fermierii pentru respectarea prevederilor Directivei Nitrați.

Evenimentul a fost util și important, pentru că în județele Argeș și Vâlcea creșterea animalelor este o activitate cu o pondere însemnată, precizează Ion Meţiu. Proiectul ”Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienți” este parte a demersurilor Guvernului României de asigurare a implementării Directivei Nitrați, prin care se urmărește reducerea poluării cu nutrienți din surse agricole. Managementul gunoiului de grajd la nivel de comună este o preocupare principală a Proiectului, având în vedere că, la ora actuală, în România sunt peste 3 milioane de ferme mici, de subzistență, care nu au capacitatea de a implementa individual măsurile necesare prevenirii poluării solului și a apei freatice. Proiectul CIPN este în a doua fază, cea de finanțare adițională. Proiectul inițial a demarat în 2008 și s-a încheiat în 2017 și a finanțat un număr de 86 de platforme de management de gunoi de grajd. Finanțarea adițională a proiectului a fost alocată pentru cinci ani, până în martie 2022. În această fază a proiectului vor fi finanțate peste 90 de comunități locale“, a declarat Ion Meţiu, Coordonator Instituțional UMP ”Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienți”.

Beatrice Alexandra MODIGA

Pentru cunoscătorii hărții podgoriilor românești, Ștefănești – Argeș este un reper vechi și solid. Sau, mai bine zis, era. Astăzi a mai rămas doar un nume, un loc unde se mai produce doar puțin vin, și acela cu greu. Iar mâine e posibil să nu mai fie decât istorie. Cum de s-a ajuns în această situație vom povesti în cele ce urmează.

Istorie glorioasă, prezent trist

Zona Ștefănești este dovedită arheologic ca podgorie prin descoperirile de la Stoienești, unde s-au găsit numeroase toarte și fragmente de amfore de proveniență locală. Însă prima atestare documentară datează din 20 mai 1388, când Mircea cel Mare (1386-1418) „întărea“ Mănăstirea Cozia cu multe vii din Dealul Piteștilor și hotarul Călineștilor. În diferite hrisoave se pomenește că Matei Basarab (1622-1654) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714) aveau în aceste locuri vii întinse. În secolul al XVIII-lea, localitatea Ștefănești era menționată ca un târg special pentru vânzarea vinului cu ridicata. La trecerea dintre secolele XIX și XX și din cauza dezastrului filoxeric suprafața viticolă a acestei podgorii se diminuează mult. În schimb, viticultura din această zonă redevine înfloritoare pe la mijlocul secolului al XX-lea.

În 1959 aici avea să se construiască al doilea complex de vinificație ca mărime din România, după cel de la Valea Călugărească. Drept model a fost  folosit un complex similar din Franța.

Aici erau prelucrați strugurii proveniți de pe viile cultivate pe mai bine de 2.000 de hectare. 

„Toamna închiriam camioane de la Combinatul Petrochimic și de la alte fabrici ca să putem căra strugurii, atât de mulți erau“, își amintește unul dintre foștii angajați.

Rezultatul se măsura în mii de vagoane de vin care plecau în toată țara, dar și în străinătate.

În acest an, care este considerat unul bun, la Ștefănești s-au produs doar 16 vagoane de vin...

De la peste 2.000, la doar 144 ha de vie lucrată!

Adriana Bădulescu, directorul a ceea ce a mai rămas din fosta stațiune de vinificație, ne-a făcut o scurtă istorie a dezastrului la care a fost martoră. „Lucrez aici de 35 de ani. Mă doare să văd ce se petrece“, își începe povestea.

Prima lovitură pe care a primit-o colosul a fost declanșarea retrocedărilor de terenuri, care a început în anii ’90 și a continuat aici până în 2014. Din cele mult peste 2.000 de hectare, cât totalizau viile aflate în proprietate, au mai rămas doar 661,12. „Asta încă n-ar fi așa de rău. Cea mai mare nenorocire este că din această suprafață totală nu mai sunt lucrate decât 144 ha de vie. Restul au rămas pârloagă. Via de pe ele s-a sălbăticit sau a fost invadată de alte plante. Nici via lucrată nu e tocmai grozavă, pentru că este îmbătrânită. Ultimele plantări au fost făcute acum 35 de ani. În aceste condiții, evident că nici rezultatele nu au cum să fie grozave, nici productivitatea mare“, spune dna Bădulescu.

Vinovată pentru că mai mult de trei sferturi din suprafața viilor nu sunt lucrate este lipsa de bani. Aceasta conduce la lipsa de personal. La ora actuală, la Ștefănești mai sunt doar 52 de salariați, cu 20 mai puțini ca acum cinci ani și cu multe sute față de acum două decenii. Din cele șase ferme-pilot, câte avea stațiunea în vremurile bune, acum nu mai funcționează decât două. Iar dintre acestea, una nu mai are nici șef, nici tehnician și este pe punctul de a fi închisă.

Și, este cazul să precizăm, proprietarul este statul român! Așadar, tot ceea ce am povestit până acum este despre avuția națională, despre ceva care ne privește pe toți. Dar să mergem cu istoria mai departe!

Copil al nimănui

De-a lungul timpului, stațiunea de la Ștefănești a purtat mai multe denumiri. La început a fost Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Viticolă Ștefănești, apoi s-a transformat în Institut de Cercetare Dezvoltare Viticolă. Asta până în anul 2004, când printr-o Hotărâre de Guvern a primit o titulatură un pic năucitoare: Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură. Dintr-o dată, orice referire la vin a dispărut din denumire. „De fapt, după schimbarea aceasta de titulatură, încet-încet am început să nu mai fim luați în seamă ca institut de vinificație. Mulți dintre cei care citeau denumirea noastră credeau, din cauza termenului biotehnologii, că noi obținem vin din pastile sau prin cine știe ce procedee“, a mai povestit directorul INCDBH.

La ora actuală, institutul se află în subordinea Ministerului Culturii și Inovației și în coordonarea științifică a ASAS. În acest context, deși producția de vin ar fi cea mai firească și mai simplă cale de a obține venituri, accentul se pune pe cercetare. Două proiecte în care cercetătorii de la Ștefănești sunt implicați se vor încheia în luna decembrie a acestui an. În desfășurare mai sunt încă trei, în care INCDBH este membru în consorțiile care derulează proiectele. „Banii obținuți abia ajung pentru plata cercetătorilor“, spune Adriana Bădulescu.

Pentru partea de producție, care ar putea aduce venituri însemnate, nu sunt alocate fonduri de nicăieri. „Conform statutului, ar trebui să ne autofinanțăm. Dar producția necesită și ea niște investiții, cheltuieli. Or, pentru acestea nu primim bani de nicăieri. Ba, pe deasupra, mai intervin și tot felul de necazuri. Pentru procesul tehnologic de producere a vinului folosim apa adusă cu pompele noastre din surse aflate la o oarecare depărtare. Când am vrut să pornim pompele, în toamna aceasta, am văzut că nu funcționează. Cineva furase transformatorul de la linia electrică de alimentare. A durat aproape o săptămână până când l-au înlocuit cei de la Electrica“, a dat un exemplu directoarea institutului.

Accesul la piață, restricționat

Cum spuneam mai devreme, 2018 a fost un an bun. Deși din via cu struguri roșii nu s-au putut recolta mai mult de șase tone de struguri, recolta fiind compromisă de cele două episoade de grindină din primăvară și de ploile torențiale, recolta de struguri albi a depășit toate așteptările. Producția de vin s-a ridicat la 16 vagoane. O cifră frumoasă, în termeni absoluți, chiar dacă nu reprezintă decât câteva procente din producțiile de acum două decenii.

Din nefericire, vinul, deși stocat în bune condiții în tancurile de inox din beciurile stației de vinificație, e destul de departe de a-și întâlni consumatorii.

„Posibilitățile noastre de desfacere sunt reduse. Concret, nu avem decât un magazin, la poarta institutului, și două dozatoare, dintre care unul tot la poartă“, explică Adriana Bădulescu. Cele două dozatoare au fost cumpărate cu mari eforturi și mari sacrificii în 2017. Intenția era de a fi amplasate în puncte cu trafic intens. Dar nu s-au găsit banii necesari pentru plata chiriei pe spațiu în astfel de locuri. Concret, marile supermarket-uri din Pitești solicitau o chirie de 400-500 euro/lună pentru amplasarea unui dozator, adică echivalentul prețului a 250-300 litri de vin. Producătorul nu și-a putut permite această cheltuială...

Singura modalitate de a se vinde vinul de la Ștefănești este vrac, ceea ce reduce semnificativ numărul beneficiarilor. Până în anul 2006 a existat și vechea linie de îmbuteliere. Apoi însă AVAPS a vândut o mare parte dintre activele stațiunii, între ele aflându-se și această componentă esențială pentru desfacerea producției. O vreme a existat o colaborare cu cumpărătorul, în sensul că acesta efectua îmbutelierea ca pe o prestare de servicii și era plătit în vin. Apoi s-a renunțat, astfel că s-a ajuns în situația de acum: mici cantități sunt puse în sticle cu ajutorul unei linii semimanuale, cu productivitate extrem de redusă. În consecință, drumul spre marile rețele de magazine este barat.

O comoară blocată de ANAF

Din nefericire, necazurile celor de la Ștefănești nu se opresc aici. Pe lângă toate cele enumerate se adaugă și datorii istorice către buget și către furnizori, la care s-au adăugat dobânzi și penalizări. Suma totală se ridică la aproape un milion de euro. Pentru alte podgorii, n-ar fi o sumă de speriat. Nu însă și în condițiile lipsurilor în care se zbate INCDBH! Și, pentru ca povestea să se încadreze perfect în peisajul mioritic, stațiunea se află încă, cel puțin teoretic, în posesia unei comori care i-ar permite să își plătească cel puțin o mare parte din datorie. Este vorba despre o provizie de peste 46.000 de litri de distilat de vin învechit, cu o concentrație alcoolică de peste 60º. Vechimea distilatului este de mai bine de 25 de ani. Dacă mai e cazul să traducem pentru cei care nu au înțeles, vorbim despre 46 de tone de concentrat de coniac vechi de 25 de ani. Sau, și mai exact, despre 58.000 de litri de coniac de cea mai bună calitate, căci dintr-un litru de concentrat pot rezulta cca 1,25 litri produs final. Pe toată această cantitate de distilat ANAF a pus sechestru și a hotărât să organizeze vânzarea la licitație. Dar, nu se știe de ce, la prima licitație, al cărei preț de pornire era de 10 euro/litru, nu s-a prezentat nimeni. Așa că acum e pe cale de a se organiza a doua, cu prețul de pornire la jumătate. Reamintim cititorilor noștri că pe piață prețul unui coniac de calitate trece binișor de 100 lei/litru. Adică în jur de 25 euro. Chiar scăzând jumătate, care ar reprezenta taxele și accizele, tot rămân 12,5 euro/litru. Adică, cel care ar fi cumpărat stocul la 10 euro/litru ar fi putut avea un câștig frumușel de 14 lei/litru (3,5 euro). Mari și încurcate sunt căile alcoolului...

Vorbe care contează

La cum arată întreaga poveste, pare ca și cum cineva ar dori să înmormânteze cu totul fosta stațiune de la Ștefănești. Și, la cum se văd lucrurile, pare că este pe cale să și reușească. Ba chiar, ca lucrurile să fie duse până la capăt, să mai și blocheze drumul către mormânt. La modul propriu! De curând, parcela care cuprindea drumul de acces din șoseaua națională către clădirile administrative a fost retrocedată. Toate căile de atac împotriva hotărârii au fost epuizate, iar proprietarul refuză să permită folosirea drumului care îi traversează proprietatea. Directoarea Adriana Bădulescu s-a arătat sceptică în privința obținerii unui drept de servitute. S-a resemnat cu gândul că, pentru a ajunge în biroul său, trebuie să facă un ocol de cca trei km, pe un fost drum tehnologic.

Probabil că ar mai fi multe de comentat pe marginea acestei povești, dar vorbele n-ar ajuta prea mult. Cu o singură excepție: ca ele să fie cuprinse într-o Hotărâre de Guvern sau alt act normativ care să reglementeze situația. Deocamdată mai este ceva de salvat. Dar nu pentru multă vreme!

Alexandru GRIGORIEV

Viticultura și pomicultura au constituit unele dintre primele ocupații ale oamenilor, după ce au urcat de la stadiul de hoarde migratoare la cel de populații stabile. Sau, altfel spus, odată ce au devenit gospodari, oamenii au început să cultive pomi fructiferi și viță-de-vie. La noi în țară acest lucru s-a întâmplat încă din neolitic, acum mai bine de 5.000 de ani, după cum atestă descoperirile arheologice. Locuitorii comunităților neolitice au cultivat pomii fructiferi și viță-de-vie pe lângă casele lor. În așezarea neolitică de la Radovanu s-au găsit dovezi despre folosirea fructelor de nuc, alun, corn, măceș și prun sau corcoduș. Alunele carbonizate, descoperite în stațiunea neolitică de la Pietrele, județul Giurgiu, dovedesc folosirea fructelor pe o arie mai largă. Locuitorii comunităților neolitice de tip Cucuteni au fost printre primii cultivatori ai viței-de-vie. În acest context, un muzeu al agriculturii și viticulturii tradiționale românești apare ca o necesitate. Și unde se putea găsi un loc mai bun pentru o astfel de întreprindere decât în mijlocul unei vechi podgorii, la marginea unei vestite curți boierești? Adică la Golești, alături de conacul celebrei familii unde odată a fost via boierilor.

O Românie la scară mai mică

În anul 1966 s-a luat decizia ca pe lângă Muzeul Golești să se înființeze Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din România. Acesta înfățișează civilizația țărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea din principalele zone viticole și pomicole ale țării. Încă de la început a fost proiectat să cuprindă 34 de gospodării (18 viticole și 16 pomicole), un han și o primărie. Oltenia și Muntenia sunt reprezentate prin șapte gospodării viticole și șapte pomicole. O gospodărie viticolă reprezintă Dobrogea, câte patru gospodării viticole și pomicole, Moldova, iar șase gospodării viticole și cinci pomicole – Transilvania. Ceea ce este deosebit la acest muzeu amenajat pe o suprafață de mai multe hectare este faptul că toate gospodăriile sunt originale. Ele au fost demontate bucată cu bucată de pe amplasamentele lor originale și refăcute pe de-a-ntregul în curtea muzeului. În jurul lor au fost aduse și toate acareturile originale: grajduri, magazii, cotețe, crame, poverne etc. Multe dintre ele au fost și împrejmuite cu gardurile originale. În curți se cultivă flori și chiar, din loc în loc, câte un petec de grădină. Și, evident că dintr-un astfel de sat nu pot să lipsească pomii fructiferi și vița-de-vie. Inclusiv băncile de la unele porți sunt umbrite de pomi fructiferi.

Un sat de-adevăratelea

Alăturarea celor 34 de gospodării a făcut să se nască un sat adevărat. E adevărat, un sat puțin mai neobișnuit, din cauza alăturării de stiluri deosebite de gospodării. Locuințele de munte stau alături de cele de câmpie, dând naștere unui ansamblu unic. Există aici case celebre, cum este, de exemplu, cea a bunicilor marelui istoric al neamului nostru, Constantin Giurescu, adusă de la Chiojd, din Buzău, dar și un bordei simplu, din Gorj.

Pentru ca satul să fie un sat adevărat a avut nevoie și de o primărie. Și ea a fost adusă din comuna Hârsești, județul Argeș, fiind un edificiu administrativ specific începutului secolului al XX-lea, așa cum încă mai sunt destule în funcțiune în toată Muntenia și Oltenia.

De asemenea, un sat tradițional românesc nu poate trăi fără biserică. Cea de aici a fost construită din lemn, la 1814, în satul argeșean Drăguțești. Restaurată cu migală, ea impresionează și astăzi prin arhitectura simplă, dar sobră și, totodată, apropiată sufletului. Într-un cuvânt, pătrunzând într-o astfel de biserică te simți, deopotrivă, în casa Domnului, dar printre sufletele locuitorilor satului, de-acum și de mai-nainte.

Și oare ce-ar fi un sat de viticultori și pomicultori fără un han? Unde s-ar aduna oamenii seara, după ce au isprăvit munca, ori la sărbători, să dea și să primească vești, să schimbe două-trei vorbe și să cinstească o glajă? Așa că străvechiul han de răspântie din Posești-Prahova, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a mutat aici. Nu-i lipsește nici tejgheaua caracteristică, nici bucătăria înzestrată cu cuptor și vatră, nici două camere de oaspeți și nici camera hangiței. Ba, pe deasupra, camera hangiței mai are și o firidă prin care aceasta poate supraveghea discret tot ceea ce se întâmplă în sala mare.

În sfârșit, pentru ca totul să fie așa cum scrie la carte, carte pe care tinerele vlăstare ale comunității s-o știe citi, există și o școală. Clădirea a fost adusă din zona Comănești – Bacău și a fost construită la începutul secolului al XIX-lea. În interior se află tot inventarul original.

Într-un cuvânt, acest sat se poate spune că reprezintă o Românie rurală la scară mai mică. Practic, fiecare zonă etnografică a țării a reușit să-și pună tușa asupra acestei așezări muzeale, astfel încât vizitatorul să poată înțelege într-o plimbare de o singură zi tot ceea ce îi unește pe români, indiferent din ce parte a țării s-ar trage.

Un muzeu viu

Pe lângă case și acareturi, în cadrul muzeului spații largi sunt dedicate instalațiilor și uneltelor necesare prelucrării fructelor și transformării lor în vin, țuică și alte produse. Multe dintre aceste instalații sunt adevărate minuni realizate de istețimea și intuiția țărănească. Oameni fără prea multă școală, dar inteligenți și cu simț practic, au găsit soluții admirabil de simple pentru a rezolva eficient probleme complicate. Un exemplu concludent este un lin gigantic (linul este un vas pentru zdrobirea strugurilor) lung de aproximativ 2 m, lat de 1,5 m și adânc de 1 m, realizat dintr-un singur trunchi de copac. Cavitatea din interior nu a fost cioplită cu dalta, ci realizată prin arderea dirijată a interiorului. Ulterior a fost suficientă o simplă finisare. O cantitate imensă de muncă scutită.

De asemenea, mici minuni ale tehnicii sunt și povernele îngropate sau semi-îngropate. Construcția lor este astfel realizată încât exclude riscul de izbucnire a unui incendiu, iar răcirea condensatorului era asigurată de ape curgătoare.

Și încă multe alte minuni tehnice sau artistice se pot descoperi în fiecare casă sau gospodărie: îmbinări meșteșugite, fără cuie, ornamente deosebite și câte și mai câte. Dar poate că ceea ce este cel mai frumos este că acest sat este viu. Prin grija conducerii Ansamblului Muzeal Golești, aici se desfășoară în permanență felurite activități. Aproape în fiecare lună are loc câte un festival, pe lângă tabere de creație, ateliere pentru copii, simpozioane, filmări și diverse alte activități.

În concluzie, un drum până la Golești nu poate fi decât o bucurie a sufletului și o încântare a ochiului. Nu vă refuzați această plăcere!

Alexandru GRIGORIEV

GALERIE FOTO

Există în lumea aceasta locuri unde, probabil că nu întâmplător, se concentrează nuclee de spiritualitate care își pun amprenta asupra a secole de istorie. Un astfel de nod spiritual se găsește în apropierea Piteștilor. La câțiva kilometri de oraș se află Vila Florica, lăcașul Brătienilor, despre care am povestit în numărul trecut. Dar acum vă dezvăluim că cei mai apropiați vecini ai lor erau boierii Golești. Curtea lor se afla la doar șapte kilometri mai la est, iar istoria li se întinde pe parcursul a peste trei secole!

Cetatea privată a lui Stroe Leurdeanu

Conform vechilor cronici și legende, rădăcinile familiei Golescu coboară până la Basarab Întemeietorul, fiind descendenți ai acestuia. Prin părțile Argeșului sunt atestați în 1573, când Ivașcu Golescu ctitorește o mănăstire. Dar temelia a ceea ce avea să devină cuibul Goleștilor și care dăinuie până în zilele noastre s-a pus în 1640, din vrerea lui Stroe Leurdeanu și prin truda meșterului Stoica. Dintr-un punct de vedere se poate spune că este echivalentul unui castel din Franța sau Marea Britanie. Facem această afirmație pentru că reședința de la Golești este singura construcție laică privată fortificată din Țara Românească. Curtea, în formă de patrulater, era înconjurată de ziduri înalte de cărămidă, cu contraforturi. La fiecare colț se află câte un turn rotund, prevăzut cu platforme pe care cândva au fost instalate tunuri. De asemenea, deasupra porților se afla un foișor înalt, prevăzut cu locuri pentru pușcași. Imaginea acestui foișor este probabil familiară multora dintre cititorii noștri, fiind locul unde s-a turnat o parte din filmul „Iancu Jianu“. Conacul este și el o bijuterie de arhitectură românească, îmbogățită, de-a lungul timpului, cu numeroase influențe. De exemplu, Zoe Golescu, soția cărturarului Dinicu Golescu, a dorit, prin 1850, să adauge conacului o sală de bal ca a palatelor bucureștene. În treacăt trebuie amintit că, după Revoluția de la 1848, și-a însoțit fiii în exil în străinătate, atât din dragoste maternă, dar și din teama represaliilor pentru propriile-i fapte. Revenită în țară la sfârșitul anului 1849, a fost obligată de autorități să se autoexileze la moșia familiei de la Golești. Ambițioasă, a încercat să aducă după ea stilul de viață din saloanele bucureștene și chiar vest-europene. Și pentru că nu avea o sală de dans pe măsură, a construit una. Doar că aceasta a fost adăugată ca un etaj al bătrânului conac. Materialul folosit a fost chirpiciul, din motive de greutate mai redusă decât a cărămizii, iar accesul se face pe o elegantă scară în spirală, aflată în mijlocul holului mare al conacului.

Prima noapte în țară a regelui Carol I

Așa cum am spus, familia Golescu s-a aflat în centrul mai multor evenimente istorice marcante din istoria României. Printre ele se numără și instaurarea dinastiei Hohenzollern. Conacul de la Golești a fost prima casă de pe pământ românesc în care Carol I a înnoptat. Venit în secret în România cu vaporul, el a fost condus de I.C. Brătianu la Golești, unde au rămas peste noapte. În memoriile sale, Majestatea Sa își amintea despre Zoe Golescu ca despre o deosebit de distinsă matroană, ale cărei trăsături mărturiseau că în tinerețe fusese de o frumusețe deosebită. La acea vreme, Coana Zinca, cum i se mai spunea, avea pe atunci 74 de ani... De la Golești, Carol I a călătorit la București, unde a locuit tot într-o casă a Goleștilor. Apoi, de-a lungul vremurilor, a mai vizitat reședința de la Golești în multe rânduri, fiind un admirator al zonei și al conacului. O dovadă că istoriei îi place să închidă cercurile pe care le începe este că tronul regilor României, la fel ca și biroul de lucru se găsesc astăzi la Golești. În 1948, când au fost evacuate din Palatul Regal de la București, puțin a lipsit să ajungă pe foc. Norocul a făcut să se găsească oameni inimoși care, înfruntând orice risc, le-au făcut să ajungă în mod discret la Golești, unde au fost păstrare cu grijă și bine ascunse, până în 1990, când au putut fi expuse din nou. Socotesc că un loc mai potrivit nici nu li s-ar putea găsi.

Stâlpi ai României moderne

Un alt Carol care a pus umărul al crearea României moderne, Carol Davila, a locuit și el o vreme în conacul de la Golești. Soția sa Ana era una dintre numeroasele nepoate ale Goleștilor, dinspre mamă. Dinspre tată se trăgea din neamul Racoviță, care a dat mai mulți domnitori Moldovei și Țării Românești. Tânăra familie a locuit vreme de mai mulți ani în conac. Dormitorul lor se păstrează și astăzi. În el se regăsesc mai multe obiecte personale ale lui Carol Davila, inclusiv certificatul de căsătorie. Un alt nume sonor care se leagă de Golești este familia Grant. Effingham Grant s-a născut în 1820, în Marea Britanie. În 1837 tânărul Grant găsește un post liber la Consulatul Britanic în Valahia. Un an mai târziu sora sa, Maria, îi face o vizită și decide să se mute și ea la București, căsătorindu-se ulterior cu C.A. Rosetti. În bine-cunoscutul tablou „România revoluționară“ ea este cea care înfățișează țara dezlănțuită. În 1850, Effingham Grant se căsătorește cu Zoe Racoviță, fata lui Alexandru Racoviță și a Anei Golescu și nepoata lui Dinicu Golescu. După căsătorie familia intră în posesia Palatului Belvedere din București și a moșiei aferente. Retras din diplomație, în 1863 Grant înființează prima turnătorie din București. În 1864 britanicul pune bazele primului atelier de prelucrare a tutunului din țară, Manufactura de tutun Belvedere. Firma devine apoi Regia Monopolurilor Statului în 1879. Effingham parcelează terenul din jurul manufacturii și îl vinde muncitorilor, dând naștere la ceea ce va deveni cartierul Regie. În 1865, neostenitul britanic începe să se ocupe de o nouă afacere nemaîntâlnită în țară, creșterea de orhidee. Mai târziu această afacere a dat denumirea Străzii Orhideelor, denumire care se păstrează și astăzi. Cei doi fii ai cuplului și-au pus și ei amprenta pe istoria României. Nicolae Grant, pictor, este considerat părintele afișului publicitar moserb. Fratele său Robert a proiectat și a participat la construcția podului Grant din Capitală.

Încă multe lucruri se pot spune despre neamul Goleștilor și moșia lor. De exemplu, acolo a funcționat prima școală obștească slobodă. Înființată de Dinicu Golescu, la ea aveau acces atât bogații, cât și săracii, în mod gratuit, și, poate mai important decât atât, fetele aveau parte de tratament egal cu băieții. În complex se mai află și bolnița înființată de Radu Golescu pentru bătrâni și săraci. Și încă multe sunt minunile și frumusețile pe care vizitatorii le pot descoperi la Conacul Goleștilor. O vizită acolo este o încântare în orice sezon.

Alexandru GRIGORIEV

(Foto: Cella GRIGORIEV)

Consiliul Județean Argeș a semnat, în luna martie 2018, contractul de finanțare pentru consolidarea și conservarea Cetății Poenari din comuna Arefu, satul Căpățânenii Pământeni, care datează din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea. Valoarea proiectului este de 10.772.936,09, din care fonduri europene-9.647.565,90 lei. Investiția va recupera un important vestigiu istoric al României, Cetatea Poenari, fiind declarată de altfel monument istoric de importanță națională încă de la precedenta sa renovare, din anii 1969-1972.

O vizită în acest loc supranumit „vechi cuib de vulturi al vitejilor de demult“ este la îndemâna oricui parcurge porțiunea de Transfăgărășan de până la barajul Vidraru. Locul aproximativ (uzina electrică) de unde pornește aventura spre Muntele Cetățuia este la 27 km de Curtea de Argeș și 4 km de lacul de acumulare. Singura condiție ar fi ca drumețul să poată urca cele 1.480 de trepte construite în zilele noastre, de la bazele Cheilor Argeșului până în vârful muntelui, diferența de nivel fiind de 400 m.

De la Negru Vodă...

Un turn al cetății se spune că ar fi fost construit de Negru Vodă (sau Radu Negru) după „descălecarea“ sa din Transilvania, localizată în anul 1290. De altfel, potrivit legendei, dar și Letopisețului Cantacuzinesc, scris pe la 1568, atunci ar fi fost întemeiată Țara Românească. Izvoarele certe istorice nu rețin însă numele lui Negru Vodă și atribuie exclusiv meritul întemeierii statului feudal domnitorului Basarab I (1310-1352), după lupta de la Posada (1330), considerată a fi un adevărat război de independență și actul de naștere al Țării Românești. Locul este posibil să fie acea posadă (substantiv care definește o trecătoare) în care Basarab I zdrobește oastea lui Carol Robert de Anjou, venit să-l pedepsească pe domnitorul român pentru că a refuzat să plătească tributul de vasal către Imperiul Ungariei. Într-un document din 1935, Sigismund de Luxemburg descrie că bătălia pierdută de Robert de Anjou s-ar fi desfășurat „în munți, în locuri zise în vorbirea obișnuită (locală) posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari“. Alți istorici cred că posada ar fi pe Valea Prahovei.

...la Vlad Țepeș

Cetatea a fost apoi descoperită 150-160 de ani mai târziu de Vlad Țepeș, care îi adaugă încă 4 turnuri, ziduri groase de 2-3 metri și dependințe, folosind-o ca fortăreață împotriva otomanilor și chiar reședință secundară. O mulțime de mituri au rămas din acei ani de domnie (1448, 1456-1462, 1476): se spune că Vlad Țepeș i-a folosit pe boierii trădători la construirea Cetății Poenari, iar mulți turci și-ar fi pierdut viața, trași în țeapă de crudul conducător valah. Tot aici s-ar fi retras domnitorul cu oastea sa după ce a pus cailor potcoavele invers, păcălindu-i pe turci asupra direcției în care ar fi mers. Tot aici a sfârșit prima sa soție, Anastasia Maria Holszanska sau Cneajna Bathory, cu care Țepeș ar fi avut doi copii, pe Radu și Vlad.

Pe marginea acestui subiect circulă două variante: unii spun că Anastasia s-a aruncat de pe ziduri ca să nu pice în mâinile turcilor și ale boierilor rivali; alții sugerează că și-a pus capăt zilelor fiindcă auzise că domnitorul urma s-o părăsească pentru a se căsători cu Jusztina Szilágyi de Horogszeg (Ilona Szilágyi). Se afirmă, de asemenea, că cetatea a fost transformată de Vlad Țepeș și, ulterior, de Vlad Călugărul, Mihnea cel Rău (1508-1509) și Vlăduț Vodă (1510-1512) în loc de pedeapsă pentru dușmanii acestora, fie străini, fie boieri români. La unul din marile cutremure de la începutul anilor 1900 (1901 sau 1908, când seismele au fost mai mari de 7 grade de scara Richter) pere­tele nordic s-a prăbușit în hău. În prezent, ruinele cetății sunt amenajate ca obiectiv turistic și sunt vizitate, anual, de mii de turiști români și străini. După renovare, e posibil ca locul să devină mult mai cunoscut decât este astăzi.

Maria Bogdan