Dogarii nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc acest meșteșug mai departe. De exemplu, tânărul Bogdan Tănase reprezintă cu mândrie a treia generație de dogari din satul Petrești, comuna Coșești, județul Argeș. Tehnica dogăritului în familia Tănase este în mare aceeași de acum 100 de ani, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca dogarului, iar cererea este mai mare Ş aproximativ 400 bucăți/an realizează meșterii pricepuți Victor și Bogdan Tănase (tată și fiu).

Dogăritul este un meșteșug foarte vechi, apărut din nevoia de a transporta și depozita lichide. Cu timpul, odată cu apariția vaselor din sticlă și din plastic, dogăritul nu a mai adus profit meșteșugarilor, în prezent fiind practicat de un număr din ce în ce mai mic de persoane vârstnice.

Pe vremea comunismului erau trei dogării de stat

Familia Tănase este formată și din bunicul cu vârsta de 80 de ani, Tănase Victor; acesta este cel mai vechi în meseria pe care o practică de la vârsta de 16 ani în satul Petrești, comuna Coșești, județul, Argeș. Băiatul lui, Tănase Victoraș, a preluat și învățat meseria de la tatăl său și, totodată, a dus-o la un nivel mai avansat. A 3-a generație este Tănase Bogdan, care a crescut printre butoaie și a prins drag de ele. Astfel, dogăria în familia Tănase este preluată din generație în generație. „Această meserie este pe cale de dispariție în județul Argeș. În schimb, pe vremea comunismului erau trei dogării de stat; ele s-au desființat, iar tradiția a continuat cu persoane particulare ca și noi, dar încet-încet, unul câte unul, au renunțat. Bunicul meu a fost ucenic 2 ani pentru a învățat meserie, după care a lucrat o perioadă la dogăria din sat, apoi și-a început propria afacere acasă. Tatăl meu, crescând în lumea dogăritului a continuat afacerea acasă, iar eu am făcut ce am văzut la ei. Astăzi responsabilitatea mea principală este aceea de promovare și vânzare în mediul online și nu numai, dar lucrez și în atelier cot la cot cu tata“, ne mărturisește tânărul.

Un meșter priceput

Tehnica dogăritului a rămas aceeași de-a lungul timpului, dar tehnologia modernă a mai ușurat din munca omului, adaugă tânărul Bogdan Tănase. „Elementul principal în realizarea unui butoi de calitate este ca dogarul să fie priceput și să vrea să facă ceva trainic și frumos, de asemenea, materialul să fie de calitate și uscat minimum 3 ani. Numărul de butoaie realizate de noi într-un an depinde și de cerere. Dacă este un an bogat și se fac multe fructe, cererea este mai mare, aproximativ între 200 și 400 bucăți. Un meșter priceput poate realiza un butoi într-o zi.“

Butoaie, tocitori, putini și ciubere

Piață de desfacere este, oamenii doresc să aibă în casă o băutură bio – țuică, vin, pălincă sau coniac – și ca aceasta să fie păstrată în butoi deoarece devine mai băubilă și mai frumoase la aspect, adaugă tânărul.

„În ultimi ani, pot spune că am evoluat și ne-am diversificat producția. Pe lângă butoaie, tocitori și putini de varză, murături și brânză, care se făceau și acum 100 ani, am început să facem și butoaie decorative, mese și scaune stil butoi, minibaruri și baruri din butoi și astfel ne-am crescut și vânzările. Cel mai nou produs al nostru este ciubărul cu apă caldă care este foarte căutat la pensiuni“, încheie Bogdan Tănase, tânărul dogar din Coșești, județul Argeș.

Tehnica dogăritului de la Coșești

În Coșești, fiind excedent de lemn, în special cel de stejar şi salcâm, au fost favorizate apariția și dezvoltarea butoaielor de diferite mărimi. La început oamenii făceau butoaie rudimentare: din esență de lemn moale și încheiate cu cercuri de curpen sau nuiele de alun cioplite. Asemenea vase nu durau mult, iar pierderile de vin sau țuică erau mari. Se presupune că mai înainte oamenii ciopleau în interiorul trunchiurilor de copaci groși și realizau un fel de stupi acoperiţi cu un capac. O adevărată înnoire în meșteșugul dogăritului a adus un anume Iosif Hernest, originar din Austria sau Germania, care a lucrat mai întâi la Fabrica de spirt de la Clucereasa. Pe la 1850 a fost adus de Mestecăneni, oameni înstăriți și negustori, în comună, unde s-a stabilit pentru totdeauna. El dădea gardin cu o unealtă anume şi înlocuia cercul de curpen și alun cu cercul de fier, mult mai rezistent.

Respectând o tradiție veche de milenii, dogarul dă o formă doagelor, făcându-le mai late la mijloc şi mai înguste la capete. El le teșește marginile în așa fel încât, alăturate, doagele să se îmbine perfect, ca să poată forma un cilindru. Apoi, la un capăt, bate cu ciocanul cercuri solide de metal. În această fază, butoiul arată ca o fustă evazată. Dogarul încălzește lemnul, punând butoiul deasupra unui foc, pe o vatră joasă. După aceea, îl umezește în interior cu apă, înmuind astfel lemnul prin expunerea la aburi. Acum, dogarul strânge bine cu o sfoară sau un cablu celălalt capăt al butoiului, curbând doagele. Şi astfel capătă butoiul forma obișnuită. Apoi, meșteșugarul bate cu ciocanul şi celelalte cercuri de metal provizorii; cele definite vor fi fixate mai târziu. Totuși, în acest moment butoiul încă nu are capace.

După ce butoiul capătă formă, dogarul face o canelură în interior, la ambele capete, ca mai târziu să poată fixa două capace rotunde de lemn, care îl închid ermetic. Capacele se fac din șipcii de stejar, între care se introduc fâșii subțiri de trestie. Trestia asigură etanșeitatea butoiului, în cazul în care acesta se umflă sau se strânge neuniform. Înainte de fixarea capacelor, dogarul pune din nou butoiul deasupra focului, „prăjind“ interiorul sau arzându-l uşor.

Cel care a comandat butoiul decide cât de ars va fi lemnul. „Prăjirea“ intensifică aroma pe care lemnul de stejar o dă vinului. Și capacele se pot arde separat. După aceea dogarul fixează capacele şi face într-o parte gura pentru cep. În cele din urmă, şlefuieşte şi curăţă exteriorul, după care livrează butoiul celui care l-a comandat.

Beatrice Alexandra MODIGA