Vă este dor de satul de odinioară? Cu oamenii lui blânzi, cu casele parfumate de mușcate? De răcoarea pereților îmbogățiți de ștergare? Vă mai aduceți aminte, oare, de șezătorile de altădată? Când bătrânele se adunau laolaltă cu fecioarele satului și spuneau povești, legende. Ce vremuri! În comuna Dâmbovicioara, județul Argeș, oamenii au încă acest sentiment al unității. Se întâlnesc la biserica satului îmbrăcați în costume populare sau repun în scenă minunatele șezători de altădată.

Am ascultat și eu, pătrunsă de fiorul amintirii copilăriei mele, două poezii populare. Interpretarea Vioricăi Ochi a fost extraordinară, sensibilă și menită să ne reamintească un lucru important: satul este grăuntele pe care se sprijină uriașa civilizație de acum!

Cu furca-n brâu, cu gândul dus
Era frumoasă de nespus în portu-i de la țară
Privea la noi așa de blând, senină și tăcută
Dar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând din viața ei trecută

A venit aseară mama din sătucul de departe
Să-și mai vadă odat’ feciorul
Astăzi domn cu multă carte
A bătut sfios la ușă
Grabnic i-am ieșit în prag
Mi s-a umezit privirea de iubire și de drag
A intrat apoi în casă, cu opincile-n picioare
Și cu multă grijă calcă tot pe alături de covoare
Eu o îndemn să nu ia seama
Și să calce drept în lege, că doar e la fiu-său-n casă
Nu-i în casa vreunui rege
Și de abia o fac să șază pe un divan cu scoarță nouă
– Ți-am adus aicea, maică, nițel unt, vreo zece ouă
Iar colea-n traistă niște nuci, vreo două sute...
Și cu ochii plini de lacrim
Prinde iar să mă sărute
A tăcut apoi bătrâna
Și-a plâns mult, cu lacrimi grele
Ce, curgându-i către poală, se întâlneau cu ale mele.

Laura ZMARANDA