A fost odată ca niciodată un spirit românesc

„Ai carte, ai parte!“ „Cine are carte are patru ochi“

Ei bine, folclorul românesc abundă de asemenea proverbe şi zicători, dovadă fără tăgadă că prin acestea a preţuit, a învăţat să aprecieze ştiinţa cărţii ca pe o fereastră deschisă spre lumină.

Nu era gospodar mai acătării care şi-n mult puţinul pe care-l avea să nu-şi rupă de multe ori de la gură pentru ca una dintre odrasle să poată lua drumul şcolii.

Şi mai era ceva! Şcoala însăşi, chiar şi mai cu seamă şcoala sătească, beneficia de aportul unor dascăli, de multe ori apostoli precum Domnul Trandafir care-şi slujeau profesia cu credinţă şi dăruire, pentru ei ştiinţa cărţii fiind bunul cel mai de preţ de care ţăranul însuşi avea nevoie.

La sat funcţionau nu doar şcolile foarte numeroase şi chiar cu doar câţiva elevi ci şi nu mai puţin celebrele aşezăminte culturale, dotate cu biblioteci adesea ţinute editorial la zi, puncte cardinale alături de biserici pentru alungarea beznei şi ignoranţei dintr-o lume altfel mirifică, unică chiar.

Scenele acestor aşezăminte găzduiau spectacole de teatru în care actorii erau sătenii însuşi şi cicluri corale ori poetice care făceau duminică de duminică deliciul auditoriului sătesc.

Ei bine, zic din nou, asta a fost însă odată ca niciodată.

Satul intră încet, încet în uitarea propriilor tradiţii şi obiceiuri, dând la spate frumuseţea spiritului românesc.

Trebuie să vină câte o minte luminată a Europei ori de pe aiurea, precum prinţul Charles, care să observe că într-un anume fel satul românesc este un unicat, că lada cu zestre a culturii rurale n-ar trebui părăsită într-un ungher, fiindcă asemenea comori sunt, ar fi mai de folos decât oricând.

Ca scoborâtor prin timp din acelaşi spaţiu cultural nu pot să nu am nostalgii gândind că şi la mine în sat, acolo între dealurile Carasu ale Dobrogei odată, cândva, oamenii trăiau aşişderi.

Aşa că fac ce fac şi iau aminte la „înnoirile“ aduse de noua democraţie dâmboviţeană şi înţeleg, în chip dureros, că revoluţia tehnică şi culturală a lumii moderne ne duce, în chip samavolnic, spre uitarea de sine.

La un celebru eveniment cultural de talie universală dedicat cărţii luam seama mai acum ceva timp că fiecare zi ne îndepărtează în fapt pe noi, românii, de bucuria descoperirii lumii prin carte.

Abia 0,3% din ce se tipăreşte în Europa vine din România.

În ultimii cinci ani producţia de carte românească a scăzut cu peste 40%.

Din doi români unul n-a pus niciodată mâna pe carte.

Ba, şi mai mult!

Ocupăm primul loc în UE în ceea ce priveşte analfabetismul.

Avem aşadar neştiutori de carte. Între ei, peste 6.500 de „patroni“.

Aşa că partea oferită de viaţă nu mai seamănă cu cea din celebra zicală.

Un venerabil profesor universitar îmi mărturisea oftând, şi el fiu de ţărani, că astăzi învăţământul superior a fost confiscat de orăşeni.

Doar 2% dintre studenţi provin din rural.

De ce? Lucru lesne de înţeles. Deşi teoretic e cuprins în cuprinzătoarea sferă a culturii şi învăţământului european, în fapt satul românesc a fost trădat şi mai apoi abandonat.

Apostolii de altădată refuză ruralul fiindcă îşi doresc aceleaşi condiţii de trai ca ale orăşenilor.

Profesia aleasă nu mai semnifică astăzi un jurământ de credinţă, ci mai degrabă o povară, un fel de bolovan al lui Sisif care nu oferă nicio satisfacţie.

Într-o foarte interesantă anchetă la nivel planetar, 60% dintre subiecţii chestionaţi au declarat cu seninătate că ar prefera să nu muncească şi oricum jumătate din prestaţia lor nu are niciun efect economic.

„Tabula rasa“, vorba latinului.

Gheorghe VERMAN