Sărăcia, actualitatea clasicilor şi neputinţa noastră

Fiecare început de an îmi pune probleme. Pentru că, vorba ceea, ce-a fost a fost, de-acum e preţios ce va să fie.

Ei bine, 2014 a început cu un fel de cacialma.

După ce ni s-a sporovăit de o altă „nepreţuită“ lege care va pune în dreaptă ordine înstrăinarea ogorului aveam să aflăm că ordinul cu pricina e tocmit greşit. Prin urmare, a făcut cale întoarsă către legiuitor întru repararea greşelilor.

În fapt, esenţa rămâne. Pământul românesc poate fi vândut ca orişi­care bun, după mine întru paguba ireparabilă a istoriei.

Va să zică, după ce secole la rând înaintaşii au plătit nu o dată cu preţul vieţii pumnul de ţărână din vatra străbună, ne găsim noi, lumea modernă, să răsucim tradiţiile şi să dăm pe ce om da moşia străbună îmbucătăţind bunul cel mai de preţ, bun care în fapt e împrumutat de la feciorii noştri, acum poate numai de o şchioapă.

Oricum, cu sau fără lege am zburătăcit vreo două milioane de ha, cele mai numeroase fără niciun dram de dreptate.

Ţara aşadar, satul, veşnicia noastră rămân mai sărace, aşa încât vorba pe care am auzit-o mai zilele trecute mi se pare a musti de adevăr.

Schimbând două regimuri politice am prefăcut şi istoria – proletariatul rural devenind o tristă şi dureroasă realitate.

În satele României vieţuiesc aproximativ 45% dintre cetăţenii acestei ţări.

Am zis vieţuiesc şi nu trăiesc pentru că, adevăr constatat, nivelul de trai al satului e cu mult sub ceea ce pământul nostru ar putea susţine.

Astfel o ţară care ar putea hrăni un sfert din Europa importă 60-70% din hrana cea de fiecare zi.

Mai mult. Dintre cei 45% de săteni abia de lucrează 25-30%. Obida şi bejenia sunt datele caracteristice ale unei populaţii peste care vremea, nemiloasă şi haină, a aşternut mai devreme chiar decât se cuvenea rugina bătrâneţii.

Peste un milion de ţărani români slugăresc veneticii fiindcă aici, aici la ei acasă nu mai încap, tehnologia modernă slujind acum marile corporaţii şi holdinguri agricole.

Cui, ce-i pasă?

Deşi, cum s-ar spune, satul, un mediu productiv, a devenit în timp o feudă în care şomajul a prefăcut succesul productiv într-o societate de întreţinuţi.

Nu arunc vorbe în vânt.

O carte-studiu recent lansată la Cluj-Napoca de prof. Vasile Surd „Miceşti – un sat transilvănean“ pune, cum s-ar zice, degetul pe rană.

Satul cu pricina, unul ca oricare de-altfel, se află pe undeva, în apropierea Câmpiei Turzii.

„Din totalul de 297 de persoane, scrie autorul, 76 sunt pensionari de stat. Salariaţii sunt în număr de 27. Doar trei persoane mai fac agricultură de fermă. Alţi 22 lucrează care pe unde.

În agricultură, pe cont propriu lucrează 13 persoane. 76 de pensionari provin din sectorul de stat, iar 104 persoane sunt pensionari CAP.

Mai trăiesc în Miceşti 10 pensionari de boală, 14 persoane asistate social şi 22 de oameni fără venit.

Satul dispune de 120 vaci cu lapte, 10 bivoliţe şi 14 cai de tracţiune.

Din 238 de case locuite, 60 au baie şi apă curentă.

Traduse, aceste informaţii arată faptul că la Miceşti, din 297 de locuitori, 203 sunt asistaţi. Şi asta într-un sat cu posibilităţi reale de a susţine o populaţie de cca 10.000 de persoane.

Este acesta doar un exemplu pe care un sociolog interesat de problemele ruralului le-a studiat în amănunt.

Gustul lecturii e unul amar.

În loc să producă, să fie susţinut de stat în demersul său, satul e lăsat singur, ba, mai mult, expediat cu şi prin voinţă politică în neant.

Când şi pământurile arendate acum vor fi scoase din proprietatea celor ce sunt stăpânii de drept proletariatul rural va înlocui pentru totdeauna ţăranii acestei ţări sau, altfel spus, posibilii fermieri.

E început de an nou. Un debut deloc promiţător fiindcă anotimpurile se rotesc parcă şi ele după alte obiceiuri.

Plouă, nu plouă?

Ei şi, îmi zice un ţăran.

Şi dacă s-o face şi dacă nu, traiul nostru e cel pe care îl ştim.

Deşi, vorba bădiţei Creangă, „săraci ca anul acesta, ca anul trecut şi ca de când ne ştim n-am fost parcă niciodată“.

Actualitatea clasicilor. Şi neputinţa noastră.

Până când şi cu ce preţ oare?

G. VERMAN