2014 - Cu agricultura la drum drept

• Interviu cu Ion BANU, editorul revistei Lumea Satului şi realizatorul emisiunii Din lumea satului de pe postul AGRO TV ce se difuzează duminica între orele 13.00 – 14.30

– Aş vrea să pornim cu situaţia la zi: cum ar arăta o fotografie a agriculturii noastre în acest moment?

– Discutăm acum după ce, iată, tocmai am tras linie după un an şi după alţi vreo 22-23 de ani, câţi au trecut după ’90.

Cred să s-au făcut mari greşeli, am mai spus care au fost acestea şi ce ar fi trebuit făcut astfel încât să menţinem exploataţiile agricole la un nivel care să asigure performanţă, nu doar supravieţuirea familiilor celor care administrează sau care au în proprietate asemenea suprafeţe.

E trist să vorbim după atâţia ani încă de 40.000 parcele. Multe dintre acestea nu pot beneficia de susţinere financiară din partea UE şi a bugetului naţional pentru că sunt sub 3.000 mp. Or, deţinătorii de terenuri ar trebui să se gândească măcar şi pentru acest lucru la forme asociative, astfel încât să-şi unească suprafeţele şi să primească subvenţie pe ele.

– Aţi pus punctul pe i. Mă gândesc că dacă cineva îşi doreşte, de pildă, să cumpere terenuri cum le-ar putea comasa pentru a putea folosi tehnica agricolă modernă existentă pe piaţă?

– Sigur, avem atâtea informaţii accesibile tuturor încât oricine poate vedea unde a ajuns tehnica agricolă şi cum poate fi utilizată cât mai eficient. Nici nu mai trebuie să vorbim prea mult şi să ştim prea multă carte ca să ne dăm seama că astfel de tehnică nu se poate utiliza, valorifica eficient pe suprafeţe mici. Aşadar, încă un motiv de a ne gândi cum să realizăm exploataţii agricole, astfel încât să putem valorifica tehnica agricolă de care dispune lumea în acest moment.

– Ruralul mai prezintă o situaţie cel puţin ciudată. Din moment ce în rural locuiesc mai bine de 45% dintre locuitorii ţării, dar lucrează efectiv în agricultură cam în jur de 30%, diferenţa se înţelege că nu ştim cu ce se ocupă.

– Corect. Dar există alternativa activităţilor nonagricole în spaţiul rural, care pot fi repuse în valoare pentru a ocupa în primul rând forţa de muncă; iar în marea lor majoritate unităţile de procesare a producţiilor principale şi secundare în agricultură ar trebui să existe în mediul rural.

– Sunt şi meserii tradiţionale care au fost părăsite. De pildă străinii – mă refer la nemţi, francezi, italieni, spanioli – caută oameni calificaţi din România care să îndeplinească funcţii de cioban, de îngrijitor la ovine ş.a.m.d., meserii care la noi sunt privite cu oarecare circumspecţie, ca să nu spun dispreţ.

– Da. Parcă ne e ruşine să spunem că suntem ţărani, parcă ne e ruşine să salutăm un ţăran, parcă e ceva de ultima speţă omul care lucrează la ţară. Uităm că fiecare dintre noi, în obârşia noastră mai îndepărtată sau mai apropiată, ne tragem tot de acolo. Multora ne e ruşine să recunoaştem că am trăit la ţară, că avem sau am avut bunici, străbunici în acest spaţiu. Că acolo s-a născut veşnicia şi tot acolo se plămădeşte pâinea noastră cea de toate zilele.

Pe de altă parte, în agricultură s-a investit foarte puţin după ‘90. Încă avem încărcătura pe tractor pe CP foarte mare. Este de şase, şapte ori mai mare comparativ cu ţările din Vest. Spuneaţi mai devreme despre producţiile noastre medii care ne situează în coada Europei. Adevărat, şi este o consecinţă a fărâmiţării exagerate a suprafeţelor agricole. Oamenii trebuie să înţeleagă că, dacă se asociază, nu-şi pierd dreptul de proprietate, dar vor avea avantaje uriaşe.

– De fapt, în sistemul cooperatist se lucrează şi în Europa, pentru că toată agricultura este organizată pe segmente. Mă gândesc acum la mult mediatizatul subiect privind vânzarea terenurilor. Pământul este proprietate naţională, este bunul cel mai de preţ al unei ţări, pe care noi îl risipim într-un mod criminal.

– Nu îl risipim, îl înstrăinăm. Este grav ce se întâmplă. Citeam recent din lucrările înaintaşilor agriculturii româneşti: Şişeşti, Ion Ionescu de la Brad şi, mai recent, dintr-o carte a prof. univ. Iulian Peştean, care a realizat o lucrare monografică a lui Petre Aurelian, unul dintre înaintaşii cei mai de seamă şi trecuţi oarecum în umbră, pentru că în perioada de după ’45 toţi care au avut o suprafaţă de teren erau consideraţi burghezi, moşieri şi daţi uitării. La acest Aurelian am găsit un paragraf care mi-a plăcut mult şi se potriveşte condiţiilor noastre de acum: „Vai de statele care, din nepricepere sau prin trădare, vor cădea în mrejele întinse la fiecare pas de diplomaţia economică! Odată prinse vor scăpa dintr-însele micşorate şi ciuntite ca şi în urma unui război.“

– Adevărat. Deja revin în actualitate iminenta criză alimentară şi o alta a apei. Noi credem că avem resurse de apă inimaginabile. Nu este aşa. Cum scade Dunărea puţin, avem probleme.

– Dumnezeu ne-a hărăzit cu mai multe bazine hidrografice, important este cum administrăm şi cum gospodărim această apă. Se începuse, şi n-ar fi rău să se continue, realizarea acelor salbe de baraje pe principalele râuri din ţară, care ar fi putut stoca cantităţi mari de apă. Este un mod de a administra cât mai eficient apa potabilă, stocată în perioada când ea există din abundenţă şi eliberată atunci când avem nevoie de ea. Este important să nu pierdem nicio picătură. Cu atât mai mult cu cât aceste bazine hidrografice ne-ar da posibilitatea să producem şi energie electrică. Trebuie regândite şi sistemele de irigaţie, astfel încât să valorificăm apa prin cădere liberă.

– Să revenim la iniţiativa în legătură cu înstrăinarea terenurilor agricole. Noi avem o suprafaţă arabilă demnă de  luat în seamă, numai că deja peste 1 milion de hectare au fost vândute. Nu riscăm să devenim iobagi pe propriul teren?

– În condiţiile şi ritmul actual nu va trece multă vreme până când vom ajunge să călcăm în propria ţară pe pământ străin. Poate exagerăm puţin. Din documente reiese că s-au vândut vreo 800-900 mii ha pe acte şi alte aproape 1.000.000 ha (vorbesc fermierii) fără acte, pe chitanţă încheiată pe la primării, notariate, pentru că nu aveau cadastrul făcut. Uneori, ca cineva să vândă 5.000 mp plăteşte cadastrul mai scump decât valoarea terenului. Personal, ca român, sunt absolut împotriva înstrăinării terenurilor. Nu are importanţă cine lucrează pământul, de ce naţionalitate este, important este să fie aici, să fie cetăţean al acestei ţări, chiar dacă are dublă cetăţenie. Polonezii au pus o condiţie, printre altele: cei care cumpără teren în Polonia să aibă rezidenţă minimum 12 ani. Noi n-am pus măcar o zi. Pe noi ne pasc cel puţin două pericole: în primul rând, vânzarea terenurilor în apropierea graniţelor e un mod de a cuceri teritoriul fără război. Să presupunem că vine din Ungaria un cetăţean şi cumpără 1.000 ha aproape de Nădlag. Nu-i proprietatea lui, e cetăţean ungur? Pe de altă parte, pierdem cel mai de preţ mijloc de producţie: pământul.

– Aşa se explică faptul că cele mai scumpe terenuri sunt în Transilvania şi în zona Banatului.

– Eu am dat exemplul de acolo. Poate să fie oriunde pe graniţă. După aceea, dacă cel care cumpără nu are cetăţenie română, nu locuieşte aici, nu are o societate comercială aici care să fie fiscalizată, verificabilă, mecanismul este simplu. De exemplu, produce 1 kg de grâu cu un euro, îl vinde unei firme din ţara de baştină cu 1 şi cinci cenţi. El plăteşte în România impozit aferent profitului realizat de 5 cenţi, iar dincolo îl vinde cu 1,50 euro şi plăteşte în ţara lui de baştină impozit pentru 45 cenţi. Unde-i profitul României prin vânzarea terenurilor? Vreau să-mi facă cineva o comparaţie între fermierii români care au 1.000 ha în exploatare şi un fermier străin care are aceeaşi suprafaţă. Au plătit acelaşi impozit pe profit? Mă îndoiesc!

– Este o formă mascată de export al venitului naţional.

– Da, unii spun că important este să lucreze pământul, că doar nu pleacă cu el. Nu pleacă cu el, ci cu profitul de pe el. Şi astfel România pierde. Pierdem noi toţi. „Prin nepricepere sau prin trădare“, spunea Aurelian.

– Am vorbit mult despre ceea ce se întâmplă la noi, dar n-aş vrea să se înţeleagă că nu avem şi rezultate de excepţie.

– Am pornit un pic mai sceptic în discuţia noastră, şi suntem la început de an, dar este foarte adevărat că avem şi rezultate bune. Sunt şi ferme performante în România. Şi mă gândesc la exploataţia lui Dimitrie Muscă de la Curtici, la Insula Mare a Brăilei, la TCE Trei Brazi – Neamţ, mă gândesc în Dolj la Anghel, în sud la Jihad, la Poenaru de la Feteşti, la Ciulinaru de la Călăraşi. Sunt mulţi, nu-mi vin în minte toţi. Câteva sute de oameni care au reuşit să realizeze exploataţii agricole performante şi cu producţii de nivel european.

– Tot românul spune „excepţia întăreşte regula“. Dorinţa este să punem în valoare ceea ce deja avem la îndemână şi sper ca în 2014 politicul să deschidă porţile către belşug. El, după părerea mea, a rămas un pic în urmă. Economicul, adică producătorul, nu poate face nimic dacă legalitatea nu-i permite să facă.

– Acum avem o strategie, sper să fie pusă în valoare şi să fie acceptată de toate forţele politice. Trei lucruri ar trebuie realizate cu prioritate: cadastrul, refacerea sistemelor de irigaţii şi găsirea formelor de determinare a agricultorilor să se asocieze. Acestea pot pune în mişcare agricultura şi putem exploata la adevărata valoare pământul de care dispunem.

– Sperăm ca 2014 să fie un an în care carul să fie scos la drum drept. Vă mulţumesc foarte mult, domnule Banu.

Gheorghe VERMAN