Lumea satului 750x100

update 28 Oct 2020

Pentru a evolua avem nevoie de certitudini, nu păreri

Auzim, ni se spune, medicul subliniază – „mâncaţi fructe“. Pentru copii, mai ales, ele sunt sănătate curată. Din păcate, fructele pe care le avem acum la îndemână sunt venite de pe aiurea.

Ce-ar trebui să facem pentru ca patrimoniul pomicol al României să fie cel de care România are cu adevărat nevoie am încercat să aflăm de la dl dr. ing. Ilarie Isac, preşedintele Societăţii Naţionale a Pomicultorilor din România.

– Aş începe cu începutul: cu patrimoniul pomicol. Ce aveam în ’89-’90 şi unde ne aflăm acum?

– Cea mai mare suprafaţă am atins-o în 1979 – 430.000 ha, iar în 1989 – 300.000 ha. La ora actuală, o inventariere făcută de MADR evidenţiază 138.000 ha. Din păcate, nici livezile inventariate nu sunt toate îngrijite.

– De ce-am involuat în loc să evoluăm?

– Cu ocazia retrocedării către adevăraţii proprietari s-a făcut o pulverizare a patrimoniului pomicol. Sunt situaţii în care un rând de pomi de o sută şi ceva de metri dintr-o livadă a fost retrocedat şi la trei proprietari. Iar cei care au preluat n-au mai întreţinut plantaţiile şi, din nefericire, primele vizate de defrişare – aproape 200.000 ha – au fost tocmai livezile intensive.

Acum, chiar şi bruma de fructe pe care o mai realizăm, neavând un comerţ organizat, nu ajunge unde trebuie.

– Acum 40-50 de ani România era mare exportatoare de fructe, mai ales din zona Olteniei... Este rentabilă pomicultura? Se poate trăi din ea?

– Se poate dacă ai între 7-15 ha, în medie, cu o sistemă de maşini. Dar, din păcate, nu am reuşit să realizăm aceste ferme de dimensiuni medii.

Poate şi din cauza proprietăţii, a cadastrului. Nu poţi să vinzi când eşti în indiviziune, fraţi şi nepoţi, când nu ai acte pe proprietate. Trebuie să faci tot felul de tertipuri ca să vinzi o bucată de pământ.

Apoi, noile impozite vor frâna şi dezvoltarea pe care ne-am propus-o. Trebuie să fim foarte atenţi la aşezarea impozitelor, accizelor, căci prin acestea facem politici într-o ţară. Adică favorizăm sau nu un domeniu. Necazul este că nu prea are cine să facă aceste politici.

– Ştiu că se gândeşte o reconversie a sectorului într-un mod nu numai organizat, dar funcţional. Cum ar arăta?

– Însuşi dl Cioloş, acum câteva luni, la Mărăcineni, a prezentat o ofertă a Comisiei Europene. Faţă de viticultură nu-i putem spune reconversie. La viticultură a fost reconversie, în sensul că scoţi şi pui pe acelaşi teren. Aparent, în pomicultură proiectul ar fi mai atractiv. Am spus aparent. De ce? Practic, în afară de reconversie, care presupune defrişarea unei livezi şi replantarea suprafeţei respective, poţi să plantezi şi pe alt teren favorabil. În afară de acest obiectiv, proiectul are zeci de alte obiective care pot fi accesate: să faci o clădire pentru o administraţie, o hală, să cumperi tractoare, maşini, să ai o clădire veche şi s-o repari, printre care şi multe obiective care nu sunt totuşi specifice pomiculturii noastre. Una dintre ele spune că vor fi date fonduri pentru a menţine nişte livezi tradiţionale după sistemul livadă – păşune – fâneaţă. Nu vă supăraţi, la noi acestea sunt majoritatea.

Apoi, mai apare problema necesarului de material săditor. La ora actuală, pepinierele în România produc undeva în jur de 2.000.000 pomi. Nouă ne vor trebui 7-8 milioane.

Nici cei 2.000.000 nu sunt corespunzători. Se produc în 119 mici pepiniere, gospodăreşte aproape, câteva sunt organizate. Nouă ne trebuie material care să aibă certificat că-i soi autentic şi sănătos, în special la boli virotice. Deci nu vom avea pomi şi vom fi nevoiţi să importăm cu riscurile de rigoare.

La vie, din experienţa lor uneori negativă, au luat de peste hotare. În multe situaţii au dat greş, pentru că n-au avut materialul săditor specific pentru a reface podgoriile. Ne aflăm în aceeaşi situaţie, din nefericire.

Dacă vom reuşi ca în primii 3-4 ani ai acestui proiect, care începe în 2014, să reorganizăm baza de producere a materialului săditor în câte 10-15 pepiniere moderne va fi un succes.

Să nu mai vorbim de fonduri, pentru că va trebui cofinanţare. De unde aceşti bani? Trebuie cumva găsite soluţii pentru un credit specializat.

– Eu mă gândeam, ascultându-vă vorbind despre materialul săditor, la oamenii care-şi cumpără pentru propria gospodărie de pe marginea drumului. De unde vin puieţii aceia?

– Din nefericire, vin mulţi de peste hotare: din Republica Moldova, Ungaria, din ţările vestice. Sunt şi unele pepiniere mici care au pătruns în nişte lanţuri de supermarketuri, ambalează pomi, aţi văzut, rădăcina, un mic balot cu ceva turbă, dar de multe ori oamenii au luat şi a ieşit altceva decât scria pe eticheta frumoasă, colorată. La 1-2 pomi merită să rişti, dar dacă faci o plantaţie de dimensiuni nu aş recomanda cuiva să se aprovizioneze din asemenea surse.

– Iată, există o societate a pomicultorilor. Care este rostul acesteia?

– Am înfiinţat Societatea Naţională a Pomicultorilor în 1993, cunoscând ce este în Vest, dar, din nefericire, nu am reuşit să facem ce ne propusesem. IAS-urile, unele dintre ele, încă mai aveau ferme, am propus să nu fie desfiinţate, ci reorganizate. Spre exemplu, o fermă de 200 ha de la un IAS să fie împărţită în ferme viabile – 10-15 ha. Ieşeau dintr-o fermă de 200 ha 7-8 ferme viabile. Mi-aduc aminte ce propagandă era. 50.000 de colegi de-ai noştri, specialişti, au rămas pe dinafară. Erau pe la primărie, le dădeau câte un scaun prin câte un birou, cum era pe atunci. Aceşti colegi puteau să ia câte o fermă de 10-15 ha de livadă. În felul acesta s-ar fi putut salva o bună parte a patrimoniului pomicol.

– Cercetarea agricolă, cum zicea Caragiale, „e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire“. Institutul de la Mărăcineni cum se întreţine în condiţiile de astăzi?

– Greu. Din fericire, au un colectiv de luptători, în frunte cu dl Coman. Contează mult şi tradiţia. Dl Coman este dintr-o familie de pomicultori. Vreau să subliniez că, din 26 de staţiuni de cercetare-dezvoltare pe care le-am avut noi, mai sunt 8, dar supravieţuiesc de la o zi la alta. Şi aş da exemplu Staţiunea Voineşti, unde am lucrat şi eu 20 de ani. Mai sunt vreo 4 cercetători – şi eram 15 pe vremuri – neplătiţi cu lunile. Institutul supravieţuieşte în virtutea inerţiei şi a acestor oameni care sunt de inimă, pentru că fonduri nu sunt.

– Să vă mai întreb despre învăţământ?

– Da, eu însumi sunt absolvent al unui liceu tehnic horticol. Acolo a fost baza. Era multă practică. În fiecare zi, după orele de teorie, aveam practică. Urmăream procesul de producţie în desfăşurarea lui. În anul I făceam legumicultură, în anul II pomicultură, în anul III arhitectură peisajistă ş.a.m.d. Practic, nu mai există învăţământ preuniversitar, care de fapt e baza pentru a forma specialişti.

– Credeţi că vom reuşi să refacem măcar ceea ce am stricat?

– Da, pentru că nu cred că e rea-voinţă, ci nişte conjuncturi. Unii ajung în diferite posturi de conducere şi nu au pe cineva care să-i sfătuiască. Mare păcat fac, pentru că ar putea să capete din experienţa de viaţă a unor oameni. Noi folosim foarte multe păreri, dar trebuie certitudini.

Gheorghe VERMAN