Cetatea Marienburg sau cum a renăscut fortificația cavalerilor teutoni din Transilvania

Era aproape de asfințit când am ajuns în Feldioara, un sătuc aflat la 17 kilometri nord de Brașov. Ultima lumină a soarelui se cernea peste peisaj în chip feeric în nuanțe de galben și mov.

Semeață, cu chip nou, meșteșugit cetatea Marienburg, bijuteria ancestrală a micuței așezări, răspândea parfum medieval. Încremenirea ei în acea lumină stinsă a soarelui părea că va fi curând întreruptă de tropot de cai și clinchet de arme și armuri. Parcă toată cetatea aștepta reîntoarcerea stăpânilor de odinioară. A cavalerilor teutoni.

Istoria cetății de pământ construită de coloniștii sași

La fel ca aproape toate celelalte cetăți ce vin din trecut și cetatea Feldioara este așezată strategic. Aceasta a fost construită pe vârful unui deal la poalele căruia se așterne un ținut întins ce poate fi cu ușurință scrutat cu privirea. Astfel, de dincolo de zidurile vechii cetăți nicio mișcare nu ar fi scăpat nevăzută.

Feldioara este consemnată în istorie ca o așezare foarte importantă pentru conducătorii Evului Mediu, fapt confirmat de cercetările arheologice care au scos din măruntaiele pământului vestigii din cele mai vechi timpuri – neolitic, epoca bronzului, perioada dacică și cea romană, dar mai ales Evul Mediu.

Din istoria cetății, aflăm că aceasta a fost construită în a doua parte a secolului al XII-lea de către coloniștii sași ajunși în regiune sub chipul unei cetăți de pământ întărite cu palisade. De fapt, acesta este primul nume cu care fortificația a rămas în istorie, Földvár, cetate de pământ, nume care i-a fost atribuit de cuceritorii unguri.

Printr-o serie de conjuncturi istorice, regele Ungariei, Andrei al II-lea oferă în Țara Bârsei drepturi cavalerilor Ordinului Teuton, astfel că între anii 1211-1225 Feldioara devine reşedinţa lor, iar cetatea de pământ primește un nou nume și anume „Cetatea Sfintei Maria“– Marienburg.

Astfel, peste cetate se înalță însemnul heraldic al teutonilor definit printr-o cruce neagră pe fundal alb, cruce care stătea ca mărturie pentru doliul pe care aceștia îl purtau pentru creștinii uciși în luptele cu musulmanii. Despre Ordinul Teuton istoria spune că era un ordin monahal de origine germană recunoscut pentru sobrietatea membrilor săi.

Amintirea cavalerilor teutoni stabiliți în cetatea Feldioara va sfida orice regulă a timpului pentru că vibrația și energia pe care au imprimat-o locului au rămas în rămășițele de istorie de la Feldioara. Arheologii au stabilit că cea mai veche etapă de construcție a cetății realizată de teutoni datează din secolul al XIII-lea.

Peste vremuri, fortificația a cunoscut supliciul distrugerii, dar a fost de fiecare dată refăcută. Cetatea și-a păstrat cu demnitate identitatea în pofida tuturor asalturilor la care a fost supusă și este recunoscută astăzi drept cea mai importantă fortificație ridicată de cavalerii teutoni în Transilvania.

Reconstrucția a fost realizată fidel după arhitectura originală

În anul 2012 cetatea, închipuită sub forma unor ruine măcinate de capriciile timpului, a intrat sub semnul renașterii. Primăria Feldioara a hotărât ca acest vestigiu important să fie reconstruit cât se poate de strict după canoanele arhitecturii originale. În 2013 când s-a început restaurarea, cetatea era într-un grad avansat de degradare și ca urmare lucrările realizate în acest scop s-au dovedit a fi foarte complexe.

Astfel, s-au restaurat toate zidurile de incintă și toate turnurile din nord, sud, est, vest, precum și zidul Zwinger de protecție, proces în care a fost prioritar ca fortificațiile rămase drept moștenire de la teutoni să fie conservate în întregime. În curtea interioară s-au pus în valoare resturile capelei și a mănăstirii cisterciene și a fost reconstruită fântâna cu o adâncime de 70 de metri.

Pentru ca cetatea de acum să fie o copie fidelă a cetății de odinioară, s-au reconstruit doar zidurile și turnurile despre care au existat informații de natură istorică cu privire la cum au arătat ele în trecut, iar ele au fost refăcute din lemn și cărămidă asemănătoare celei din care a fost la începuturi ridicată cetatea.

Potrivit informațiilor de la Centru de Informare Turistică Feldioara în timpul procesului de restaurare s-au executat subzidiri, injectări și lucrări de consolidare în paralel cu alte forme de conservare pentru zidăria veche. În acest sens, a fost folosit un var hidraulic special ce conține materie primă extrasă din Munții Dolomiți. Chiar și drumul de strajă al cetății a fost construit din lemn de brad exact ca cel de pe vremea teutonilor.

Restaurarea cetății Feldioara a scos la iveală și ale comori ale trecutului. În urma cercetărilor arheologice au fost descoperite artefacte foarte bine conservate din perioada neolitică (cultura Cucuteni), geto-dacică și medievală, iar concluzia arheologilor a fost aceea că situl arheologic a fost locuit începând cu mii de ani în urmă.

► În salba fortificațiilor medievale săsești din Transilvania, cetatea Feldioara ocupă un loc distins prin faptul că este declarată monument istoric național clasa A (cod LMI BV-II-a-A-11695).

►Feldioara este un sat care și-a prins profund rădăcinile în trecut. Un trecut care răzbate chiar și prin metamorfoza la care micuța așezare a fost supusă. Aici au fost excavate situri importante de ceramică, sticlărie sau obiecte din aur, precum și un tezaur compus din 21 de monede romane. O altă descoperire importantă este cea în centrul căreia se află cinci lingouri din aur datate între anii 402-408.

Un important reper turistic pe harta fortificațiilor din Transilvania

În forma sa cea mai amplă, cetatea a fost compusă din turnuri, curtine, o biserică, clădiri de locuit și diferite alte anexe. Din cauza degradării, în anul de 2013, cel în care s-a început restaurarea, mai erau vizibile fragmente din zidul de incintă și din turnurile de est, vest și sud.

Renăscută din ruine, cetatea este astăzi un important reper turistic pe harta fortificațiilor din Transilvania și un simbol pentru satul Feldioara. „Cuibul“ de odinioară al cavalerilor teutoni este în prezent gazdă pentru evenimentele culturale și tradiționale.

Laura ZMARANDA