O formă de artă populară pe cale de dispariție. Teatrul nescris de la Şanţ

Pare un sat oarecare, un loc unde se termină asfaltul şi încep cărările spre Munții Rodnei. Dar aici, la Şanţ, există de peste 100 de ani o formă unică de teatru popular. La începutul secolului al XX-lea, Constantin Iugan, un om luminat şi hâtru, a înfiinţat un teatru nescris. Actorii erau simpli ţărani. Nu aveau scenariu sau regie. Piesele reprezentau poveşti adevărate din lumea satului, majoritatea cu subiecte satirice. S-au transmis de la o generaţie la alta, ca şi costumul popular, fiecare interpret adăugând câte ceva. Cristina Iugan şi Reghina Olar sunt urmaşele întemeietorului trupei şi actriţe ale teatrului nescris de peste 50 de ani.

„Constantin Iugan, cel care a făcut teatrul aici, la Șanț, îmi era rudă. Îmi plăcea foarte mult și am fost de tânără în trupă. De multe ori lăsam treburile casei și mergeam la repetiții. Acum câțiva ani am fost foarte bolnavă, așa-i la bătrânețe, și poate că dorința de a mă întoarce la colegii mei de la teatru m-a făcut să mă însănătoșesc mai repede... Am umblat cu teatrul prin toată țara și avem o mulțime de premii câștigate“, ne spune Cristina Iugan. Teatrul popular, ca formă de artă populară, este pe cale de dispariție, nu știu dacă au mai rămas patru-cinci formații în țară. Este păcat pentru că aceste piese descriu foarte bine lumea satului, cu bune și cu rele, ne mărturisește Reghina Olar.

Teatrul nescris de la Șanț are acum două trupe şi peste 10 piese în repertoriu. Satul bistriţean de astăzi le oferă o nesecată sursă de inspiraţie. Fete de la ţară înşelate de şmecherii de la oraş, fermieri prinşi în mrejele banilor de la Uniunea Europeană, femei care-şi înşală bărbaţii, şefi de post corupţi sunt câteva dintre subiectele din realitatea imediată preluate de teatrul nescris din comună.

Teatrul nescris a tras antenţia, în anii '30, sociologului Dimitrie Gusti. A fost considerată drept prima formă de teatru comunitar din România şi a constituit subiect de teze de doctorat pentru regizorii profesionişti. Replicile actorilor amatori, dincolo de firescul cuceritor al graiului din Ardeal, conţin multă improvizaţie şi o sănătoasă şi bine temperată ironie, cu subînţelesuri ce aşteptă a fi descifrate de către spectator.

Actorii de la Şanţ se mândresc cu zeci de premii şi diplome, cu turnee în străinătate şi spun că nu îşi pot închipui viaţa fără teatru chiar dacă, ca între artişti adevăraţi, mai apar şi certuri şi vorbe neortodoxe spuse la supărare.

„Ne mai certam și noi, ca între artiști, ne spune, zâmbind, veterana trupei, Cristina Iugan, dar toți venim de plăcere și cu plăcere să jucăm, mai întârzie câte unul, mai are de lucru pe la animale altul, dar suntem o echipă, cum se spune, și avem ambiția să demonstrăm că teatrul popular nu a murit...“

Poate că specialiştii vor găsi asemănări ale teatrului nescris cu comedia del arte, poate chiar cu pietrele lui Molière sau ale lui Carlo Goldoni. Dar teatrul popular din satul de sub Munţii Rodnei pare, pentru privitorul de rând, un fenomen irepetabil şi inimitabil, făcut cu har, fără texte și regie, de oamenii satului.

Pentru ei, actorii teatrului nescris de la Şanţ, viaţa e o scenă, pe care fiecare îşi are rolul...O piesă în care vecinul, preotul, poliţistul sau doctorul din sat pot deveni oricând personaje...

Vasile Braic