Despre oile roz s-a mai scris în presă. Și nu doar în cea agricolă, ci și în cea generalistă. Pentru că, dintre toate realizările cercetării zootehnice, care nu sunt puține chiar și în condițiile improprii de acum, aceasta a fost cea mai excentrică. Cel puțin așa este văzută de către cei care nu cunosc în intimitate complexitatea procesului de selecție și ameliorare genetică. Cum a apărut această varietate de culoare și ce mai fac oile roz am aflat de la directorul Staţiunii de Cercetare a Ovinelor şi Caprinelor Popăuţi, dl Traian Atanasie.

– Dle director, una dintre varietățile de culoare obținute de cercetătorii de la Popăuți este Karakulul roz. Care este istoria acestei varietăți?

– Varietatea Karakul roz, cu un efectiv mai numeros, a fost evidențiată începând cu anul 2010. Culoarea roz a apărut în urma încrucișărilor dintre Karakul brumariu și Karakul maro. În cadrul procesului de potrivire a împerecherilor s-a ținut cont de caracteristicile oilor și berbecilor folosiți la montă – culoarea robei, ascendență, descendență etc.

– Ce caracteristici au exemplarele din Karakul roz?

– Particularitatea acestei varietăți constă în coloritul fibrelor ce alcătuiesc roba astfel încât, sub acțiunea razelor de lumină, reflexiile să fie roz, bineînțeles la această particularitate se adaugă luciul, buclajul etc. Modificarea culorii robei este prezentă și la celelalte varietăți de culoare ale rasei Karakul și nu numai ca urmare a factorilor de mediu externi (alimentație, temperaturi exterioare, inten­sitatea luminii etc.), dar și a determinismului genetic. Procesul de ameliorare genetică va continua pentru această varietate de culoare. Prima etapă presupune mărirea efectivelor, urmând apoi consolidarea caracterelor, adică nuanțe de culoare, tip buclaj, luciu etc.

– Câte exemplare din această varietate de culoare aveți?

– Staţiunea de Cercetare a Ovinelor şi Caprinelor Popăuţi are astăzi aproximativ 50 de capete. Deocamdată această varietate există doar la stațiunea noastră și la un singur fermier din Iași

– Aveți în vedere omologarea acestei varietăți de culoare? Când va fi posibil acest lucru?

– Bineînțeles, colectivul din cadrul SCDCOC are ca obiectiv omologarea și acestei varietăți de culoare, dar cel mai probabil acest lucru se va realiza după omologarea varietății sur și alb. Karakulul roz va fi, cel mai probabil, omologat ultimul. Omologarea unei rase/varietăți este supusă anumitor criterii, iar unul dintre acestea este numărul de indivizi dintr-o populație (efectiv), care în cazul varietății roz, dar și alb este deocamdată prea mic.

– Care este prețul unor astfel de pielicele? Ați trimis spre export sau aveți în vedere acest lucru?

– Prețul pielicelelor în general este foarte mic și variază între 20 și 100 lei la pielicica crudă, neprelucrată. Nici în cazul varietății de culoare roz lucrurile nu stau astfel. Din nefericire, vânzarea acestora nu aduce eficiență economică, așa că în strategia noastră de management de anul acesta pielicelele au o pondere foarte mică în veniturile estimate. Principalii cumpărători de până acum au fost intermediarii din piața estică (Ucraina, Rusia, Moldova), care oricum ofereau prețuri extrem de mici. Mai mult, ca urmare a blocajului impus Rusiei, previziunile pentru anul curent sunt extrem de rezervate.

Materialul de față este încă o demonstrație a cercetătorilor români care, prin realizările obținute, au arătat că fără cercetare nu există evoluție. Sau cel puțin nu una rapidă. De aceea este crucial ca acest sector să fie susținut printr-o finanțare adecvată.

„Practic, din 2009 și până în prezent cercetarea agricolă românească nu a mai fost finanțată. Ca urmare, sectorul de cercetare a suferit grav. Tehnologiile folosite, aparatura și tehnica de laborator, mijloacele fixe (imobile) sunt vechi și o mare parte dintre ele are nevoie urgentă de reparații. Din cauza legislației în ceea ce privește salarizarea personalul este demotivat. Plus că tinerii nu se mai îndreaptă spre acest domeniu. În ceea ce privește perfecționarea profesională, ca urmare a nivelului de salarizare scăzut, dar și a lipsei de perspectivă majoritatea personalului este neinteresată. Astfel scad foarte mult atât nivelul de pregătire, cât și productivitatea. În prezent stațiunea realizează venituri din exploatarea terenurilor agricole pe care le are în administrare, din sectorul zootehnic, din două proiecte de cercetare finanțate de MADR și din subvențiile pe care le încasează ca orice fermier.“

Laura ZMARANDA

GALERIE FOTO

O etapă prioritară în tehnologia de creștere a ovinelor o constituie activitatea de reproducție (monta și obținerea de miei prin fătări în campanii organizate), prin care asigură venituri importante din vânzarea de miei vii sau carne de miel, precum și creșterea numerică a efectivului ori înlocuirea animalelor reformate sau moarte.

Campania de fătări la ovine se desfășoară, în sistemul tradițional, în perioada februarie – martie, în funcție de data introducerii berbecilor reproducători în turmele cu oile stabilite pentru reproducție.

Pentru ca această activitate să se desfășoare în condiții optime și să nu fie afectată starea de sănătate a oilor mame sau a mieilor, crescătorii de ovine vor asigura, indiferent de dimensiunea efectivului, următoarele:

- Identificarea și înregistrarea în Baza Națională de Date a ovinelor din exploatație și a mieilor nou-născuți.

- Asigurarea cu personal corespunzător din punct de vedere numeric și al cunoștințelor de bunăstare, inclusiv în manipularea oilor, a mieilor, ulterior la mulgerea oilor, tehnici de dezinfectare și tundere.

- Adăpostirea ovinelor în spații corespunzătoare speciei și categoriei de vârstă, care să asigure în principal densitatea și zooigiena la parametri normali (așternut curat, spații dezinfectate și văruite).

- Suprafața totală de adăpostire pentru toate animalele și dimensiunea grupului se determină în funcție de rasă, vârstă, mărime și alte caracteristici biologice ale ovinelor, iar densitatea trebuie să permită suficientă libertate de mișcare animalelor, respectiv de 1,5 m² pe cap de oaie adultă și 0,35 m² pe miel. Padocul în aer liber trebuie să asigure o suprafață minimă de 2,5 m² pe cap de adult și de 0,5 m² pe miel.

- Ovinelor care nu sunt ținute în adăposturi închise trebuie să li se asigure protecția necesară împotriva intemperiilor, contra animalelor de pradă, accesul la apă și la hrană.

- Compartimentarea adăpostului în funcție de starea fiziologică a efectivului (oi gestante, oi în fătare, oi cu miei).

- Asigurarea microclimatului optim, respectiv o temperatură de 18-20 grade C, coeficientul de luminozitate 1:12, - 1:15, umiditatea să fie cuprinsă între 65-70% și împrospătarea continuă a aerului prin ventilație naturală.

- Menținerea în stare de igienă și funcționare atât a echipamentelor din adăposturi cât și a echipamentelor de muls (unde este cazul), sistemelor de încălzire și de ventilație.

- Hrana administrată zilnic ovinelor să fie echilibrată nutritiv, furnizată în condiții igienice, aditivată cu suplimente minerale adecvate, atunci când este necesar, și cu un aport mai mare pe bază de cereale în această perioadă.

- Să se asigure un front de furajare care să permită tuturor ovinelor să se hrănească simultan și să aibă acces la o sursă de apă potabilă de bună calitate.

- Mieii trebuie să primească o cantitate suficientă de colostru fie prin supt, fie prin administrarea din alte surse, furnizat la temperatura corpului, în decurs de 20-30 minute de la fătare. Hrănirea cu lapte trebuie să continue pentru cel puțin primele opt săptămâni de viață. Se recomandă ca, la sfârșitul primei săptămâni de viață, mieii să aibă acces treptat până la înțărcare la alte produse alimentare proaspete, fibroase sau concentrate și la apă de calitate la discreție.

- Administrarea în primele două săptămâni după fătare, preventiv, a vitaminei E și a Selenitului de Sodiu, injectabil, 2 ml/10 kg greutate vie, subcutanat.

- Protejarea surselor de apă și furaje pentru a nu fi supuse înghețului și evitarea administrării de furaje (silozuri sau rădăcinoase) înghețate care pot provoca avorturi sau alte afecțiuni grave.

- Inspectarea zilnică a efectivului de ovine, acordându-se o atenție specială la aspectul corporal în ansamblu, la mișcările animalelor, la rumegare, la schimbările de comportament, existența unor diverse răni sau plăgi și starea ongloanelor.

- Efectuarea coditului la oile fătătoare, înlăturarea învelitorilor fetale și a straturilor de așternut ud cu lichidele scurse în timpul fătării, prevenind astfel răspândirea unor boli.

- Ovinele bolnave sau rănite să fie izolate în adăposturi sau boxe speciale, cu așternut uscat și confortabil, și să fie consultate de un medic veterinar.

În toată această perioadă crescătorii de ovine, asociațiile profesionale trebuie să colaboreze permanent cu personalul sanitar veterinar pentru monitorizarea stării de sănătate a ovinelor, precum și pentru efectuarea acțiunilor sanitare veterinare ce se impun.

Dr. Ioan PENŢEA,
Secretar executiv al Colegiului Medicilor Veterinari, judeţul Sibiu

Situația gravă din ultima perioadă cu care se confruntă fermierii crescători de porci din România trebuie adusă urgent la cunoștința consumatorilor.

Apelăm la presă pentru a face cunoscută situația reală a sectorului, care subjugă crescătorul  român de porci de mai mulți ani.

Prețul de vânzare la poarta fermei a atins, săptămâna aceasta, pragul de 3,5 ron/Kg, in timp ce prețul de producție al unui Kg de carne de porc este de aprox. 6,0 ron/Kg! Este cel mai mic preț de vânzare al porcului in viu din ultimii cinci ani, in timp ce prețul la raft al cărnii de porc a rămas neschimbat!

Dacă facem comparație cu Franța, prețul unui Kg de carne de porc astazi la poarta fermierului francez este echivalentul a aprox. 6,0 ron. In plus, Franța poate vinde porc viu către alte state membre, pe când România nu are acest drept.

Vânzarea porcilor vii din ferme  a devenit o mare problemă mai ales in contextul ultimelor 60 de zile, când piața a fost efectiv  invadată de carne provenită din Polonia, Ungaria, Germania.

Criza declanșată de embargoul rus la carnea provenită din Uniunea Europeană face ca previziunile pentru prima parte a anului 2016 să fie sumbre, aruncând fermierul român intr-un marasm economic și existențial fără precedent. Toate statele membre produc carne de porc. Piața rusă fiind inchisă, există un război al vânzărilor in care fiecare stat luptă cu armele pe care le are. Noi ne punem intrebarea: România are arme pentru acest război? Cum este protejat fermierul roman față de invazia de carne din statele membre?

Asociația Crescătorilor și Exportatorilor de Bovine, Ovine, Porcine din România solicită repoziționarea marilor retaileri față de prețul foarte mic al porcului la poarta fermei și monitorizarea urgentă de către Autoritatea de Concurență a situației prezentate, care aduce atingere fermierului și consumatorului român.

 Să aplicăm exemplul Franței, stat al cărui  Guvern  s-a aliat cu asociațiile  și  producătorii naționali, găsind pârghiile legale pentru limitarea și chiar interzicerea in supermarketuri  a comercializării produselor alimentare cu  origine străină.

Sursa: Asociatia Crescatorilor si Exportatorilor de Bovine, Ovine si Porcine din România (ACEBOP)

Toxiemia de gestaţie (boala mieilor gemeni, paralizia, boala ficatului alb, cetonemia de gestație etc.) reprezintă o tulburare a metabolismului glucidic care apare la oi si capre în ultima parte a gestației. Aceste denumiri arată varietatea factorilor etiologici care produc boala, dar şi multitudinea manifestărilor anatomoclinice ale acesteia. Boala se caracterizează prin hipoglicemie, acumulare excesivă de corpi cetonici în sânge, urină, lapte, aerul expirat, degenerescenţă grasă a ficatului şi se exprimă clinic prin tulburări digestive şi manifestări nervoase.

Boala este cauzată de o serie de factori (gestația, vârsta, frigul, transportul). Astfel, aceasta apare mai frecvent la sfârşitul gestaţiei, la oile cu vârste de 4-5 ani, mai ales la oile cu fetus mare sau cu gestaţie dublă (boala mieilor gemeni). Necesarul de glucoză crește în gestația avansată deoarece o bună parte din aceasta este transferată la făt.

De aceea cauza determinantă în declanșarea bolii este reprezentată de insuficiența de aport glucidic și energetic. La aceasta se adaugă raţii dezechilibrate, exces de nutreţ grosier (paie, vrejuri de mazăre şi chiar lucernă) şi absenţa concentratelor. Niciodată boala nu apare la păşune deoarece furajele verzi conţin elemente nutritive care furnizează glucide şi, implicit, energie necesară organismului. Boala apare iarna spre primăvară, după hrănirea exclusivă a oilor cu vrejuri şi boabe de mazăre. Aceasta este favorizată şi de schimbările bruşte de alimentaţie cu nutreţ însilozat sau furaje grosiere de slabă calitate.

Manifestările clinice ale bolii se instalează de cele mai multe ori brusc, cu abatere, lipsa poftei de mâncare, izolare de turmă, masticaţia este leneşă, prelungită, fecalele sunt uscate sau diareice, iar pulsul şi respiraţia pot fi accelerate.

Boala se manifestă în principal cu simptome nervoase: contracţii ale capului, gâtului, pleoapelor, buzelor, scrâşniri din dinţi, salivaţie; animalele se mişcă în cerc, apoi cad cu capul pe spate. Uneori toxiemia de gestaţie se manifestă cu somnolenţă, diminuarea reflexelor, iar animalul rămâne în decubit. Adesea se instalează moartea fetusului.

Diagnosticul prezumtiv al bolii se pune pe manifestările clinice, pe baza apariţiei bolii în gestaţie avansată, iar diagnosticul de certitudine se pune în laborator.

Profilaxia toxiemiei de gestaţie a oilor necesită asigurarea în gestaţia avansată a unor raţii alimentare echilibrate calitativ și cantitativ. Astfel, se vor administra furaje bogate în glucide ca: morcovi, sfeclă, inclusiv fân de leguminoase de bună calitate. Trebuie să se evite expunerea oilor gestante la frig, ploi, zăpadă sau diferite transporturi. Foarte important este ca oile să beneficieze în permanenţă de un aport de minerale, vitamine şi microelemente. În acest sens, recomandăm blocurile de lins. Acestea au diferite formule care conţin, pe lângă sare, vitamine (A, D3, E) şi elemente minerale (calciu, fosfor, fier, zinc, mangan, magneziu, cupru, cobalt, seleniu etc.). Prin compoziţia lor blocurile de lins previn și problemele de fertilitate la animalele de reproducţie şi diferitele afecţiuni podale.

De asemenea, efecte pozitive asupra riscului de acidoză au probioticele: ANIMALPROBIOTIC și BIOENTEROM, produse care conțin culturi de bacili lactici, cu rol în stimularea microflorei intestinale benefice și inhibarea dezvoltării germenilor patogeni de la acest nivel.

Tratamentul este eficient numai la începutul bolii, când nu s-au instalat leziuni interne ireversibile şi constă în regim dietetic, cu fierturi de sfeclă, morcovi, melasă, sirop de zahăr, glucoză şi tratament medicamentos simptomatic.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar

Doctor în ştiinţe medicale Romvac Company S.A.

Protestul fără precedent al ciobanilor și oierilor din fața Palatului Parlamentului de la jumătatea lunii decembrie a anului trecut a ținut prima pagină a presei zile întregi. De altfel, a fost cel mai „nervos“ protest din ultimii 26 de ani din locația respectivă. Între timp, lucrurile s-au calmat, ciobanii s-au liniștit, iar „miorița“ pare că și-a revenit. Amintim că subiectul principal al scandalului au fost câinii ciobănești al căror număr ar fi fost limitat prin noua legislație. Asta să fi fost miza „adevărată“? Unii (majoritatea) spun că da... Alții, mult mai puțini, spun că nu și că de fapt se pusese de o adevărată conspirație...

Când aparențele înșală

În aparență, motivul conflictului gâlcevii pe Legea Vânătorii a fost unul pe cât de simplu pe atât de supărător pentru oieri, și anume obligația de a reduce la minimum a numărului câinilor de stână sub sancțiunea că cine nu respectă legea plătește o amendă de 15.000 de lei. Astfel, legea spunea că o stână de munte are dreptul la 3 câini, una de deal, doi câini, iar una de câmpie, la un singur câine. În plus, vânătorii pot să împuște câinii ciobanilor, dacă sunt în plus, fără să fie sancționați. Cum s-a ajuns la aceste aberații? Greu de spus. Cert este că proiectul de modificare a Legii Vânătorii prevedea că „autorizația de vânătoare acordă un drept de servitute vânătorului“ pe orice teren, fapt ce încălca dreptul la proprietate prevăzut de Constituție. De remarcat că proiectul legislativ, în forma lui inițială, nu prevedea nici acest drept de servitute, dar nici interzicerea pășunatului. Totuși, atât în Senat cât și în Camera Deputaților s-a spus ulterior că aceste prevederi sunt „bune“. Mai mult, în februarie 2014, proiectul legislativ a fost trimis la Comisia pentru agricultură și Comisia pentru mediu din Camera Deputaților pentru un raport suplimentar comun. În iunie 2014 s-a ajuns la un consens asupra amendamen­telor. Și așa s-a ajuns și la interzicerea pășunatului. Cum?  Printr-o modificare făcută în iunie 2014, în Comisii. Astfel, art. 23, alin (1) s-a modificat cu următorul cuprins: „În scopul gestionării durabile a faunei cinegetice, se interzic: (...) c) pășunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie și 24 aprilie“. Modificarea, se precizează în raportul suplimentar, a fost făcută „din considerente de tradiție sanitar-veterinare și de protecție a solului și habitatelor naturale“. Nu e oare puțin cam ciudat să interzici cuiva să folosească proprietatea lui cum dorește pe timp de pace? În privința numărului câinilor de la stână, Legea nr. 103/1996 - Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului, prevedea, la art. 24, că „în  scopul ocrotirii și gospodăririi raționale a vânatului se interzice însoțirea turmelor și cirezilor, pe fondurile de vânătoare, de câini (...) în număr mai mare de trei în zona de munte, de doi în zona de deal și de unu la câmpie“. Problema, neobservată însă de presă, este că interdicția și limitarea numărului de câini era valabilă doar în spațiul fondurilor de vânătoare... 

Despre ce e vorba în propoziție?

Așadar, problema e veche de când lumea, după cum bine s-a remarcat... Numai că ne cam scapă logica acestei legi noi - vechi și de ce s-au încins spiritele tocmai la sfârșitul anului trecut? „Băieții deștepți din România au o miză uriașă în acest scandal: aproape 10 miliarde de euro pe care ar putea să pună mâna dacă ar distruge oieritul românesc. Un proces de distrugere care s-a făcut cu pași mărunți, ca să nu tulbure brusc apele“, scrie Opiniatransilvana. De ce este o miză de miliarde de euro? Subvențiile pentru pajiștile montane, aproximativ 3 milioane de hectare, sunt de 1,2 miliarde de euro/an. La un proiect de subvenționare de 7 ani, ajungem la 8,4 miliarde de euro. Și nu este vorba numai de subvenții. Vorbim de multe alte resurse pe care „băieții deștepți“ vor să le administreze, fără ca „ciobanii“ să poată observa manevrele. Așadar, vorbim de zone uriașe destinate defrișărilor, industriei eoliene sau „altele“ care se pot dezvolta la munte... Mai multe decât atât, terenurile ar putea fi reconcesionate pentru exploatarea resurselor solului (metale rare sau gaze de șist). Într-un cuvânt, zeci și zeci de miliarde de euro care ar ajunge în buzunarele „băieților deștepți“ și ale firmelor pe care aceștia le-ar simpatiza. De aceea, ca să îi facă pe oieri să plece din munte și, eventual, să se lase de oierit, s-au dat legi prin care se interzice accesul oilor și vacilor în pădure (vezi Legea silviculturii) sau legi prin care ciobanii ar trebui să își omoare câinii de pază și să nu își mai poată proteja animalele (vezi „fosta“ Lege a vânătorii) și altele…

Concluzia?

De această dată nu mai are rost să ajungem la nicio concluzie... Pentru că nu mai are rost să ne punem nicio întrebare în logica bunului simț atunci când vine vorba de economia sau industria românească oricare o mai fi ea... Pentru că deja avem răspuns la o serie de întrebări de genul: „Mai avem industrie românească? Dar sistem bancar? Dar comerț? Dar economie?“ Întrebări grele pentru un răspuns ușor – „NU“

Reacții...

Asociația Crescătorilor și Exportatorilor de Bovine, Ovine, Porcine din România

(...) Intrarea în vigoare a Legii nr. 149 din 2015, care modifică Legea Vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407 din anul 2006, prejudiciază în mod abuziv crescătorii de rumegătoare din România, dreptul la asociere al vânătorilor și îngrădește dreptul la proprietate. În epoca dialogului social instituționalizat, asociațiile crescătorilor de animale nu au fost consultate cu ocazia modificării unei legi dintr-un domeniu atât de sensibil! Într-o perioadă acută a existenței noastre, marcată de boli și restricții comerciale, de prețuri la carne mult sub cele ale altor state membre, de ajutoare naționale și comunitare întârziate, controale întărite și abuzive, falimentarea multor crescători, ajungerea în imposibilitatea de plată a datoriilor către bănci și imposibilitatea susținerii propriilor familii, suntem puși in fața unei legi cu care nu suntem de acord și pe care nu o vom accepta.

PRO AGRO

(...) Crescătorii de animale nu țin câinii de plăcere, ci păstrează un număr de câini suficient în funcție de mărimea turmei care să asigure protecția oilor, dar și a ciobanilor. Pagubele produse de animalele din fondul cinegetic asupra culturilor vegetale, pomilor fructiferi și pășunilor trebuie despăgubite de către gestionarii fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs dauna (...). Solicităm introducerea în conținutul Legii nr. 149/2015 a unui articol care să prevadă obligativitatea vânătorilor din fondurile cinegetice de a-și dimensiona încărcătura pe habitate conform prevederilor legale în vigoare și asigurarea hranei animalelor din habitat. Considerăm de bun simț ca pentru organizarea vânătorilor să fie dat și acordul scris al proprietarului/concesionarului/ arendatorului terenului pe raza căruia se desfășoară și introducerea acestei prevederi în conținutul legii (...).

Bogdan PANȚURU

În urmă cu un secol și jumătate în Hampshire County, Anglia, a fost formată rasa de oi pentru carne Hampshire. Tot pentru producția de carne a fost creată în Olanda și rasa de oi Texel, a cărei formă finală a fost dată prin infuzarea cu rasele englezești Lincoln și Leicester. Calitatea superioară a cărnii lor a făcut ca în timp Texelul și Hampshire să fie adoptate și de către fermierii din alte țări. Am găsit aceste două rase și în România într-o fermă din Mizil, Prahova. Proprietarii exploatației, Cristian Ana și Marius Preda, ne-au împărtășit din experiența lor în creșterea celor două rase, iar informațiile pe care ni le-au dat ar putea fi utile celor care vor să se orienteze spre exploatarea oilor create pentru producția de carne.

Caracteristici Hampshire

Despre această oaie englezească Marius Preda spune că este descendenta unei rase străvechi, definită prin corpul masiv și foarte musculos, acoperit de lână albă deasă și scurtă de culoare albă, excepție făcând capul, urechile și picioarele care au culoare neagră (cantitatea de lână obținută de la această rasă într-un an este de 8 kg pe an). În funcție de genetică, un mascul Hampshire poate ajunge la 120 kg, iar femela poate cântări 80 kg. Pulpele și coastele sunt bine împănate, iar conținutul de carne în carcasă este foarte mare. Prin prisma experienței sale cu această rasă, dl Preda spune că Hampshire s-a aclimatizat foarte bine în România și că se pretează pentru creșterea atât la câmpie, cât și la munte pentru că este foarte bine articulată pe picioare. Regimul de furajare nu presupune un meniu special. Nu sunt animale pretențioase și valorifică foarte bine hrana. Dacă sunt ținute pe stabulație pot fi hrănite cu un mix de paie de orz, secară și grâu și chiar mohor și iarbă de pe miriște. Li se poate administra și fân de lucernă, iar în perioada de iarnă se recomandă introducerea în furajare a boabelor și a suplimentelor, pentru că osatura lor nu este foarte bine dezvoltată în raport cu greutatea. Hampshire este o rasă rezistentă la frig, chiar și la intemperii, dar are sensibilitate crescută față de curenții de aer. Acest gen de expunere poate determina apariția bolilor, de aceea trebuie ferite de curent. În rest nu sunt animale sensibile și se administrează aceleași tratamente ca și în cazul raselor locale. Spre deosebire de oile românești care sunt apte pentru reproducție începând cu vârsta de doi ani, oaia Hampshire atinge maturitatea reproductivă la un an și rămâne în producție până la 10 ani.

Caracteristici Texel

Fermierii români știu foarte puține lucruri despre Texel, de aceea în țara noastră nu sunt probabil mai mult de patru crescători care au această oaie, spune dl Cristian Ana. Totuși caracteristicile ei o recomandă ca fiind o oaie de top în categoria raselor pentru carne. Este una dintre cele mai populare rase de oi din Olanda și una dintre cele mai apreciate din lume pentru producția de carne și pentru calitatea de excepție a carcasei. Deși are dimensiuni medii, cu picioare scurte, Texelul este o oaie masivă, bine îmbrăcată în carne și prezintă o carcasă  foarte largă, cu un procent mare de mușchi. Corpul, mai puțin picioarele și botul, este acoperit de o lână albă de dimensiuni medii. Ca greutate, masculii din rasa Texel pot atinge și 130 kg, iar o femelă poate cântări până la 85 kg. Prolificitatea este foarte bună, de cca 2,2, iar mieii din această rasă înregistrează o creștere rapidă, pentru că de la 5-7 kg cât au la naștere ajung la 30 kg în doar trei luni. Pe lângă faptul că este o oaie rentabilă economic, Texelul are și avantajul de a fi puțin pretențioasă în ceea ce privește hrana. Se adaptează cu ușurință în orice regiune geografică, mănâncă orice și este rezis­tentă la intemperii. Spre deosebire de Hampshire, Texelul are o producție mult mai mare de lapte.

Produsul rezultat din încrucișarea celor două rase

Cei doi crescători din Mizil au hotărât să încrucișeze Texelul cu Hampshire, o premieră pentru țara noastră pentru că până acum nu a mai fost făcută o infuzie între cele două rase, iar în Europa crescătorii care au combinat genetica celor două oi sunt numărați pe degete. Ideea acestei metisări a pornit de la faptul că, pentru a avea profit, trebuie să ai produși de bună calitate, care să valorifice bine furajele, iar raportul dintre input și output, spun ei, trebuie să fie unul echilibrat. Hibridul dintre Texel și Hampshire este unul creat special pentru măcelărie, este foarte bine proporționat în ansamblu, iar procentul de carne în carcasă este foarte mare. Combinația de gene ale celor două rase a făcut ca imunitatea, viteza de creștere a produ­șilor și adaptabilitatea lor să fie mult mai mare. Hibridul a luat crupa de la Texel, a luat cutia toracică, picioarele, robustețea de la Hampshire, iar laptele are caracteristici asemănătoare celui de la rasa Texel, aceasta oferind o producție mult mai mare de lapte.

Laura ZMARANDA

La fiecare ediție a unui târg important prezentăm noutățile pentru cei care poate nu au ajuns să viziteze standurile expozanților sau pur și simplu pentru a afla noile tendințe din piață. Dacă în numărul trecut am vorbit de noutățile din domeniul utilajelor agricole de la Agromalim – Arad, de data aceasta merită să vorbim de sectorul zootehnic.

Gazde în incursiunea mea printre boxele cu ovine prezente la târg au fost domnii Nicolae Cioranu, președintele Asociației Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana“, și Marcel Andrei, președintele Sindicatelor Naționale care m-au asigurat că cei mai mulți dintre oieri au înțeles care este rețeta succesului: alegerea unei singure direcții – carne sau lapte. În această idee s-a făcut și alegerea raselor şi împărţirea pe boxe a ovinelor prezente la Agromalim.

Cele 27 de padocuri au găzduit pe timpul manifestării atât rase autohtone, cât și hibrizi și rase de import. Dacă ne referim la rasele autohtone trebuie să amintim de mioarele din rasa Țurcană cu varietatea Bucălaie, Oacheșă, Bălă, rasa Țigaie din zona Socodorului, exemplarele de Cap negru de Teleorman. La acestea s-au adăugat rasele ajunse de curând pe plaiurile mioritice precum Țigaia Safork, rasa de lapte Sardă adusă de un crescător tocmai din Sardinia și rasa Lacone. Exemplare deosebite, cu caractere specifice rasei aduse de 22 de fermieri pentru a putea fi admirate mai ales de crescătorii de ovine.

Vizita la standul raselor specializate pe lapte ne-a adus aproape de Dumitru Apetrei, cel care a venit la această ediție Agromalim cu câteva exemplare aduse tocmai din Sicilia. Deși are acasă 1.400 de animale, anul trecut a făcut investiții serioase achiziționând 200 de oi și 100 de mieluțe din rasa Sardă, o rasă specializată pe lapte. „Am acasă Țigaie, dar am vrut și rasa asta italienească pentru că produce 3 litri de lapte pe zi sau chiar mai mult, în funcție de hrana pe care o primesc. Nu sunt deloc pretențioase, vara merg la pășunat, în rest la dăm trifoi, porumb. Singurul dezavantaj este că nu rezistă la frig“, spune proprietarul oilor aduse din Sicilia. Iată deci o rasă specializată, dedicată, care dă o producție bună de lapte, o idee pentru cei care aleg această direcție, cu mențiunea că un exemplar adus acasă ajunge să coste 250-270 de euro.

O altă rasă de lapte care mi-a atras atenția a fost rasa Lacone originară din Franța și o alta din țările arabe numită Avasi, care seamănă ca și conformație cu oile românești Caracul, cu coada lăsată.

Nu au lipsit Țurcanele din varietatea Rațcă, oile cu coarne tip tirbușon aparținând bătrânului oier Ioan Pau familiarizate cu vizitele pe la târguri.

În ceea ce privește rasele de carne aș putea spune că au dominat exemplarele de Cap negru german, proprietatea domnului Nicolea Cioranu, care a motivat decizia lui de a merge pe direcția oi de carne astfel: „Fermierii și-au dat seama că trebuie să schimbe ceva în activitatea lor, să se specializeze pe carne sau pe lapte. Eu merg în două variante: Țurcană – în rasă curată și Țurcană în hibridare cu Cap negru german. Am ales această hibridare pentru că trebuie să perfecționăm carcasa.“ Tot ce se produce în ferma dumnealui se vinde în viu la 8-9 lei/km către țările arabe, nu rămâne nimic pentru reproducție. În prezent, efectivul numără 1.300 de oi matcă, 200 tineret și berbecii reproducători.

Trăgând linie în urma vizitei la Agromalim aș spune că în sectorul ovin nu mai este derută, oierii știu ce vor și au luat și măsuri în acest sens. Toate bune și frumoase dacă și vremea va ține cu fermierii puși la grea încercare atunci când vine vorba de furajare. Vorba domnului Nicolea Cioranu care, din cauza secetei, a pierdut 2 coase la lucernă, iar acum se roagă la Dumnezeu să nu dea o iarnă grea.

Patricia Alexandra POP

Protostongilidoza este o biohelmintoză pulmonară subacută sau cronică, produsă de nematode din familia Protostrongylidae, ce afectează ovinele şi caprinele, caracterizată prin leziuni granulomatoase în parenchimul pulmonar şi tulburări respiratorii. Această afecţiune mai este cunoscută şi sub denumirea de pneumonie verminoasă datorită localizării larvelor de paraziţi la nivelul alveolelor pulmonare.

Etiologie

Principalii paraziţi care afectează animalele sunt: Protostrongylus rufescens, care parazitează bronhiolele la oaie şi capră; Mϋllerius capillaris, care parazitează în bronhiole şi alveolele pulmonare la oaie şi capră, şi Cystocaulus ocreatus, care parazitează subpleural, în alveole şi bronhiole la oaie şi capră.

Epidemiologie

Infestarea animalelor se produce de obicei la păşune, prin consumul melcilor infestaţi sau al larvelor infestate libere, odată cu iarba. Receptivitatea este, în general, mai crescută la ovinele şi caprinele adulte. Evoluţia bolii este caracterizată de sezonalitate și este asigurată de dinamica populaţiilor de melci activi începând din vară până în toamnă, perioadă în care se realizează şi infestarea animalelor receptive.

Modificări post-mortem

Modificările sunt reprezentate de: focare de bronho­pneumonie cronică caracterizate de zone proeminente de culoare grivitroasă, în cazul leziunilor noi (pneumonie sticloasă) sau de culoare albicioasă, în cazul leziunilor vechi (pneumonie albă); noduli pseudotuberculoşi în toată masa pulmonului, iar la palparea parenchimului se simte aspectul de „pulmon împănat cu alice“.

Simptomatologie

Evoluţia bolii este cronică şi fără simptome în infestaţii moderate. În cazul evoluției clinice se întâlnesc simptomele unei bronhopneumonii sau pleuro­pneumonii, cu tuse seacă, apoi chintoasă, respiraţie greoaie, fără sufocare, cu secreţie nazală puţin abundentă. La ascultare se percepe suflu tubar şi raluri subcrepitante. Animalele slăbesc şi le cade lâna.

Diagnosticul la animalele în viaţă se pune pe baza semnelor clinice şi epidemiologice, plus prin efectuarea unui examen larvohelmintoscopic.

Prognosticul este favorabil în infestaţii moderate şi rezervat în formele cronice, complicate cu bronhopneumonie sau edem pulmonar.

Tratamentul se efectuează cu antiparazitare specifice, reprezentate de Levamisol, Romivermectină 1%, Rombendazol 10% suspensie sau Romfenbendazol. Tratamentul antihelmintic se va completa cu tratament simptomatic cu antibiotice în cazul formelor pulmonare: Pandrom sau Tylavet şi se va avea în vedere îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a hranei.

Profilaxia vizează îndepărtarea excesului de umiditate din păşunile mlăştinoase, păşunatul rotativ, păşunatul tineretului pe păşuni separat de adulţi, efectuarea de tratamente profilactice la animale cu două săptămâni înainte de scoaterea la păşune şi la 2 săptămâni după introducerea în stabulaţie şi efectuarea de tratamente strategice la 6-8 săptămâni după scoaterea la păşune.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA

Unele dintre bolile frecvente care ameninţă sănătatea animalelor în sezonul cald sunt miazele cutanate. Aceste boli parazitare ale pielii afectează în special oile și sunt produse prin dezvoltarea pe piele, plăgi sau în cavităţile naturale a larvelor de muşte din familia Calliphoridae sau Sarcophagidae.

Musca, principalul vinovat

Cel mai des întâlnite insecte ale căror larve parazitează animalul sunt musca albastră de carne, musca verde şi musca de cadavre. Adulţii acestor insecte sunt activi mai ales în sezonul cald. Atrase de mirosul caracteristic, femelele depun ouă pe pielea animalului, în pliuri sau pe pielea murdară de fecale, mai ales la baza cozii, zona fesieră sau dorso-lombară şi baza coarnelor.

Contaminarea animalelor se realizează în perioada iunie - septembrie, pe măsura apariţiei insectelor adulte în natură, sub influenţa temperaturii şi umidității. Receptivitatea la boală este influenţată de specie, rasă și starea de întreţinere. Cele mai sensibile rase sunt cele ameliorate, cu piele fină şi umedă, precum Merinos și Corriedale. Rasele locale sunt mai rezistente, în special Ţurcana şi metişii acesteia.

Semnele care indică boala

Oile afectate de miazele cutanate sunt agitate, bat din picioare, scutură coada, apucă cu gura zona afectată sau se scarpină de obiectele din jur. În zonele unde se găsesc larvele lâna se desprinde uşor, lăsând loc unor zone roase care sângerează. În fazele avansate de boală apar zone de piele putrezită şi puroi în care se regăsesc larvele şi ouăle de muscă. Zona afectată miroase respingător, lâna este murdară şi aglomerată într-un loc din cauza secreţiilor bubelor. Animalele nu mai au poftă de mâncare şi slăbesc, iar în stări toxice fac temperatură, stau mai mult culcate şi în câteva zile mor.

În funcţie de localizarea larvelor pe corpul animalului, se diferențiază miaza corpului cu leziuni în regiunea dorso-lombară, greabăn şi flancuri; miaza codală şi pericodală produsă în urma tăierii cozii şi care cuprinde baza cozii, zona anusului şi vulva; miaza pericornuală care apare în perioada montei la berbecii cu leziuni la baza coarnelor și miaza mamară care apare mai ales la oile în lactaţie.

Diagnosticul se stabileşte prin examenul leziunilor, recoltarea şi identificarea larvelor din secreţii şi exudate.

Pierderi economice mari

Prognosticul este favorabil, în special în cazurile diagnosticate în faza de început, agravându-se atunci când apar leziuni la nivelul pielii, septicetie şi toxiemie. Pierderile economice sunt însemnate ca urmare a scăderii producţiei de lână şi lapte, a reducerii sporului de creştere, la care se adaugă deprecierea pieilor şi a cazurilor de mortalitate.

Profilaxie şi tratament

Fiind dificil să ferim animalele de insectele adulte, în sezonul de păşunat este indicat să se aplice măsuri de dezinsecţie în jurul adăposturilor, în perioada de zbor a insectelor. Se recomandă insecticide persistente ca ROMPARASECT 5% și TETRACIP. Dezinsecţiile trebuie făcute începând cu sezonul de iarnă pentru distrugerea eventualelor larve, astfel încât să se întrerupă ciclul biologic al insectei şi, ca urmare, să nu mai apară insecte mature anul următor. Foarte importantă este deparazitarea animalelor cu soluţie injectabilă ROMIVERMECTIN 1%. În cazurile grave, se îndepărtează ţesutul afectat şi se administrează timp de 3-5 zile antibiotic injectabil AMOXYLROM 10% sau AMOXICOLISTIN, iar pe zona respectivă se aplică soluţia cicatrizantă CICATRISOL.

Ca măsură de prevenire, lâna trebuie menţinută uscată prin combaterea oricăror stări diareice sau a altor surse de umezire. La oi, înainte de fătare se practică codinitul, iar la mieii din rasele de lână, după 3 săptămâni, se tund părţile laterale ale perineului pe o distanţă de 2-5 cm. Tunsul oilor se face cu atenţie pentru evitarea producerii plăgilor.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ, Romvac Company SA

Rasele de oi străvechi au fost multă vreme bogăţia ţăranului român, dar sentinţa privind viitorul multora dintre ele pare să fi fost pronunţată. În 1968 inginerii Emil Ştefanache şi Nicolae Pipernea au început lucrările de formare a unei rase aparte, profilată exclusiv pe producţia de lână. După şapte ani în care legile geneticii au fost aplicate, România a prezentat pe podiumul raselor de ovine Merinosul de Suseni, o oaie cu o lână extrafină, cu un grad mare de alb şi cu un luciu foarte intens. A fost un succes menit să răspundă cererii lansate de nenumăratele ţesătorii şi filaturi din ţara noastră. Astăzi, aproape toate aceste unităţi s-au închis, iar piaţa lânii este ca şi inexistentă. Aşa se face că şi oaia cu „lâna de aur“ îşi trăieşte ultimele clipe. Agroind Berezeni, din judeţul Vaslui, este singura fermă din ţară unde mai există Merinos de Suseni. Inginerul Neculiţă Măghiran este cel care ne-a vorbit despre soarta acestei rase.

O rasă formată în aproape două decenii

Parcursul Merinosului de Suseni în istoria oieritului începe în 1968, anul în care au debutat lucrările de formare a rasei. Inginerul Emil Ştefănache şi profesorul Pipernea, oamenii de ştiinţă cărora le datorăm existenţa acestei oi, aveau ca obiectiv formarea unei populaţii de ovine Merinos cu lână extrafină şi un grad mare de alb, care să se adapteze condiţiilor colinare şi de podiş din Moldova. A fost un proces de lungă durată în care şi-au adus contribuţia genetică doar exemplare valoroase. Pe linia maternă au fost folosite oi-mame rezultate din încrucişări dirijate între rasele Merinos de Stavropol – 25%, Merinos Transilvănean – 25% şi Merinos de Palace 50%. Pe linie paternă, au fost folosiţi berbeci din rasa Merinos Australian. Ponderea raselor folosite la încrucişări pentru obţinerea genofondului populaţiei este 66% Merinos Australian, Merinos de Palace – 17%, Merinos Transilvănean – 8,5% şi 8,5% Merinos de Stavropol. Formarea rasei s-a derulat în perioada 1968-1987 şi a parcurs două etape distincte. Prima etapă – 1968-1975 – a presupus obţinerea formei materne. În acest sens s-a practicat încrucişarea sistematică concomitent cu aplicarea unei selecţii severe din punct de vedere morfologic. Etapa a doua a presupus creşterea în sine a rasei, fiind păstrate pentru reproducţie doar exemplarele care corespundeau profilului prefigurat pentru Merinosul de Suseni. Astfel s-a obţinut o populaţie de aproximativ 7.000 de ovine.

Caracteristici

Merinosul de Suseni este definită ca o rasă rezistentă, adaptată foarte bine la condiţiile geografice şi climatice din regiunea Moldovei, ce poate fi folosită pentru reproducţie tot timpul anului, având o prolificitate foarte bună. Femelele nasc de două ori pe an, iar mieii au viteză de creştere mare. Creat special pentru producţia de lână, Merinosul de Suseni are câteva particularităţi aparte. Corpul este bine acoperit cu lână deasă, lungă, uniformă, cu un luciu intens. Spre deosebire de alte rase profilate pe producţia de lână, la această oaie gradul de acoperire cu lână este mai mare. Abdomenul este foarte bine acoperit şi lâna se extinde şi către extremităţi. O altă particularitate genetică a rasei este dată de albul intens al lânii. Această caracteristică şi influenţa ei economică au avut un rol primordial în promovarea Merinosului de Suseni. Lâna sa se caracterizează prin fineţe medie de 20-21 de microni, o lungime medie între 8-10 cm, 7-8 ondulaţii uniforme pe centimetru liniar şi un randament la spălare de 55%. Cantitatea de lână obţinută de la oi este de 5-7 kg şi 9-11 kg la berbeci.

De la preamărire la decădere

Asemeni altor rase străvechi, Merinosul de Suseni a cunoscut drumul de la preamărire la decădere. Fără a mai avea vreun impact economic în zootehnia românească, această oaie este astăzi trecută pe lista raselor în conservare şi singurii specialişti preocupaţi de perpetuarea ei sunt cei de la Agroind Berezeni. Nimeni nu este cu adevărat interesat de soarta acestei rase, spune inginerul Măghiran, şi dacă nu ar exista ferma din Berezeni, unde sunt crescute 1.200 de exemplare, Merinosul de Suseni ar dispărea din ţara noastră. Este un context fericit pentru că unitatea are 4.000 de hectare în exploatare, are o anumită dimensiu­nea economică şi poate asigura viitorul rasei. Nu însă fără eforturi.

„La Agroind Berezeni Merinosul de Suseni va rezista pentru că oamenii de aici sunt dedicaţi acestei misiuni, dar cu mari cheltuieli. Primim ceva bani de la Fondul Genetic şi de la asociaţia în care suntem înscrişi, însă mult mai puţin decât ar fi nevoie pentru conservarea acestei rase. Autorităţile se declară interesate de perpetuarea Merinosului de Suseni, însă noi avem lecţiile trecutului şi ştim foarte bine că nimeni nu face nimic concret, nimeni nu ne dă bani pentru eforturile noastre.“

Exportul lânii, salvarea Merinosului de Suseni

Distrugerea fostelor IAS-uri şi dispariţia ţesătoriilor şi filaturilor din ţara noastră au adus piaţa lânii într-un colaps greu de depăşit. De aici şi până la dizgraţia în care a căzut Merinosul de Suseni nu a mai fost decât un pas. Fără posibilitatea de a valorifica lâna, ciobanii şi-au pierdut interesul pentru această rasă, iar efectivele au scăzut până la un prag critic pentru viitorul ei. O şansă pentru salvare ar fi reglementarea exportului de lână, însă dl Maghiran nu este optimist că acest lucru se va întâmpla. Susţine totuşi că piaţa lânii, deşi este un sector ce trebuie resuscitat, nu este definitiv închisă pentru ciobanii români. Chiar dacă există probleme în valorificarea laptelui şi a cărnii de oaie, lâna Merinosului de Suseni este apreciată de străini. Calitatea superioară a lânii exemplarelor din Agroind Berezeni a fost recunoscută printr-un preţ foarte bun, de peste 5 lei/kg. În anii anteriori producţia de lână estimată la aproximativ 6.300 kg a plecat spre export în Germania. Astăzi întreaga producţie pleacă spre Sibiu.

În Agroind Berezeni au fost făcute încrucişări cu berbeci din rasa Ile de France şi au fost obţinuţi metişi destinaţi producţiei de carne. În cazul acestor infuzii dispare lâna de pe abdomen, iar calitatea ei scade pentru că devine o lână grosieră.

Laura ZMARANDA

Fără a minimaliza importanţa şi calităţile raselor autohtone, trebuie să spunem că în fermele româneşti sunt crescute din ce în ce mai multe rase străine. Explicaţia este simplă. Agricultura este, în fond, un business, iar crescătorii de animale s-au adaptat noilor reguli de joc căutând exemplare valoroase prin calităţile morfoproductive, puţin costisitoare şi care să aducă un profit considerabil. Ciprian Stafie face parte din categoria celor care au optat să crească rase străine. În ferma pe care o deţine în comuna Dracea, satul Florica din judeţul Teleorman, „regină“ este Ţigaia de Serbia, o oaie despre care spune că este net superioară raselor pe care le-a crescut anterior. În interviul pe care ni l-a acordat ne-a vorbit despre calităţile oii sârbeşti, dar şi despre ce înseamnă să fii fermier în România zilelor noastre.

Oaia, mai puţin costisitoare şi mai rentabilă

În esenţă, povestea tânărului fermier teleormănean nu diferă de cele ale altor fermieri. S-a născut şi a crescut într-un sat de câmpie, într-o familie pentru care creşterea animalelor era o tradiţie. A studiat ştiinţele exacte şi a devenit profesor de matematică, dar a înţeles că remunerarea meseriei pe care şi-a ales-o este la limita decenţei. Constrâns de această împrejurare, dar şi dintr-o dragoste „mocnită“ faţă de munca pământului, şi-a întors faţa către agricultură şi şi-a asumat misiunea de a duce mai departe tradiţia familiei. Într-un spirit de glumă spune că a ales să crească oi pentru că în venele poporului român curge sânge de cioban. Dincolo de această metaforă există însă şi o raţiune economică de care profesorul de matematică a ţinut cont atunci când a făcut această alegere. Aceea că oile sunt mult mai puţin costisitoare şi mai rentabile decât alte specii.

După o experienţă de 14 ani ca şi crescător de animale, Ciprian Stafie mărturiseşte că nu mai poate sta departe de zootehnie, chiar dacă vremurile nu mai sunt favorabile creşterii oilor. S-a convins că afinitatea lui pentru agricultură este extrem de puternică atunci când, determinat de lipsa forţei de muncă, a renunţat la ferma de oi pe care o avea. Nu a durat totuşi mult şi a revenit la statutul de fermier. Astăzi are un efectiv de 100 de oi şi 150 de capre, două specii despre care spune că sunt complementare, oaia excelând prin producţia de carne, iar capra printr-o producţie de lapte mai mare şi îndelungată. Cu o participare activă la târgurile de profil, Ciprian Stafie este acum recunoscut în tagma agricultorilor ca fiind unul dintre cei mai mari crescători de Ţigaie Sârbească din sudul ţării.

Teleormanul, fruntaş în creşterea oii sârbeşti

Debutul în zootehnie şi l-a făcut alături de o rasă autohtonă, Oaia cu cap negru de Teleorman. După câţiva ani în care a crescut Carabaşă, dar şi exemplare din rasa Ţigaie de Bulgaria, a descoperit la un târg de profil o oaie care i-a atras atenţia prin statura impozantă. În urma unei documentări ample a decis că Ţigaia de Serbia va fi rasa pe care o va creşte în ferma lui. Astăzi mărturiseşte că a fost o decizie înţeleaptă pentru că este o rasă superioară celor pe care le crescuse până atunci. Pentru a-şi cumpăra primele 40 de exemplare a plecat în Serbia, ţara al cărei nume îl poartă, deşi nu se ştie exact dacă aceasta este patria ei de formare. Intenţia de a-şi crea propriul nucleu de reproducţie valoros genetic a fost una destul de costi­sitoare pentru că preţul unui singur exemplar a ajuns şi la 1.000 de euro. Însă a făcut toţi banii pentru că a cumpărat doar animale de mare valoare genetică şi şi-a putut astfel dezvolta ferma. Ţigaia de Serbia este o rasă mixtă, exploatată atât pentru carne, cât şi pentru lapte. Cu toate acestea, fermierul din Teleorman a ales să se ocupe în special de activitatea de selecţie. Astfel a devenit un promotor al acestei rase în ţara noastră, dar are, fireşte, şi beneficii importate prin vânzarea exemplarelor de reproducţie. În funcţie de valoarea genetică, preţul unui berbecuţ poate depăşi 350 de euro. Câştigă suficient cât să-şi menţină activitatea şi preferă să rămână la acest nivel chiar dacă ar putea obţine un profit şi mai mare. A ales să fie aşa pentru că, spune el, iubeşte mai mult liniştea decât banii.

Există date care susţin că această rasă a fost foarte apreciată în România secolului al XVIII-lea, când oile sârbeşti erau predominante în turmele ciobanilor noştri. Istoria genealogică a Ţigaiei de Serbia sugerează că aceasta ar avea ca strămoşi rase vechi din Asia Mică, însă originea ei nu este pe deplin cunoscută. Ţigaia de Serbia impresionează prin statura impozantă, fiind de altfel considerată oaia cu cea mai mare greutate din Europa. O oaie din această rasă poate ajunge la 150 de kilograme, iar berbecii chiar şi până la 170-180 de kilograme. La fătare mieii cântăresc şi şapte kilograme, pentru ca în trei luni să ajungă la 30-33 de kilograme. În ceea ce priveşte producţia de lapte, media este un litru pe zi, dar în vârf de sezon, adică martie-aprilie, de la o oaie se pot obţine şi doi litri de lapte.

Deşi calităţile o recomandă în topul celor mai productive rase de oi, Ţigaia de Serbia are dezavantajul de a fi mai sensibilă comparativ cu rasele autohtone. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu a cunoscut încă o răspândire foarte mare în România. Teleormanul este singura regiune din ţară unde oamenii au înţeles ce comoară reprezintă de fapt Ţigaia de Serbia.

Laura ZMARANDA

Federaţia Nationala PRO AGRO se dezice de activităţile intreprinse de unele asociaţii care, cu sprijinul unor demnitari, au negociat contracte de import ale Iordaniei pentru ovine-tăiere imediată, cu acceptarea unor condiţii greu de indeplinit şi deosebit de costisitoare pentru membrii săi.

Această acţiune s-a derulat intr-un moment important in care experţii Autorităţii Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor au reuşit să relaxeze condiţiile de certificare şi să asigure practic redeschiderea comerţului cu Iordania.

Ca urmare, asociaţiile de profil din cadrul PRO AGRO au solicitat conducerii A.N.S.V.S.A. reprezentarea la negocieri a tuturor organizatiilor ale crescatorilor si exportatorilor intr-un cadru transparent. PRO AGRO invita si trimite informări in timp util tuturor membrilor săi pentru participarea la aceste evenimente cruciale pentru activitatea de comert si recomanda si celorlalte organizatii sa faca la fel pentru a nu se mai ajunge in situatii precum cea prezentata anterior.

Atragem atenţia asupra pericolului exercitat asupra comerţului cu animale vii prin acţiuni de acest tip şi sperăm ca reprezentanţii instituţiilor publice de profil să găsească soluţii de stopare a acestor incidente.

Membrii FEDERAŢIA NATIONALA PRO AGRO

Ovinele, indiferent de vârstă, pot fi infestate cu diferiți paraziți și de aceea, înainte de scoaterea lor la pășune, acestea trebuie deparazitate atât intern, cât și extern. Această acțiune este deosebit de importantă deoarece se evită contaminarea pășunilor cu paraziți de la animale și, în consecință, infestarea altor turme de oi. Prin deparazitarea animalelor se evită atât pierderile economice, cât și riscul îmbolnăvirii omului din cauza paraziților care se pot transmite de la animale la om. Totodată, este obligatorie dehelmintizarea câinilor, având în vedere rolul acestora ca gazdă pentru unii paraziți, făcând parte din ciclul biologic al acestora. Astfel, prin consum de carne sau organe crude de la oi infestate cu paraziți, câinii vor transmite prin fecale ouă de paraziți atât la om, cât și la animale, îmbolnăvindu-le grav. Cele mai frecvente boli parazitare întâlnite la ovine sunt: fascioloza, dicrocelioza, dictiocauloza, cenuroza, moniensioza, scabia și oestroza.

Fascioloza (gălbeaza mare sau gușa) este una dintre cele mai grave boli întâlnite la ovine atât sub aspectul mortalităților, cât și prin scăderea producțiilor. Boala este produsă de un parazit în formă de frunzuliță care se localizează în canalele biliare. Infestarea animalelor are loc în special la pășune, iar gazda intermediară este un melc de apă dulce. Semnele clinice sunt în funcție de anotimp și de gradul de infestație a oilor cu paraziți. Animalele slăbesc, prezintă semne de anemie, lâna devine sfărâmicioasă și cade, apar edeme, în special la nivelul pleoapelor și submandibular (gușă). La oile gestante apar avorturi, iar mieii fătați sunt debili, nedezvoltați, iar cantitatea de lapte este redusă.

Dicrocelioza (gălbeaza mică) este produsă de un vierme asemănător cu cel din fascioloză. În general, boala nu se manifestă clinic, dar în infestații masive animalele slăbesc și au o dezvoltare încetinită. De cele mai multe ori, gălbeaza mare coexistă cu gălbeaza mică, agravându-se reciproc.

Dictiocauloza (bronhopneumonia vierminoasă) este o parazitoză a aparatului respirator, cauzată de viermi geohelminți cu corpul filiform care se dezvoltă în arborele traheobronșic. Infestarea animalelor se face în special la pășune mai ales vara, în anii ploioși. Boala se manifestă prin jetaj (curge nasul), respirație accelerată, tuse mai ales, dimineața sau în urma eforturilor. Uneori apar diaree și sete exagerată, animalele nu au poftă de mâncare și slăbesc foarte mult.

Moniensioza (panglica mieilor) – parazitoză produsă de tenii care se localizează în intestin, mai frecvent la miei. Simptomele bolii constau în slăbirea avansată, anemie, colici, constipație și diaree, mieii devin tarați, rămân în urma turmei, fiind numiți de ciobani „toboșari“. Oile adulte pot fi parazitate, fără să manifeste semne clinice, dar sunt purtătoare de paraziți și sursă de contaminare a pășunilor.

Cenuroza (căpiala) este produsă de larva unei tenii care parazitează ca adult în intestinul câinelui sau al altor carnivore. Câinele se contaminează cu parazitul prin consum de capete crude (creier) de la oi infestate, apoi transmite din nou parazitul animalelor chiar și omului, prin intermediul fecalelor. Boala se manifestă în mod special la miei, la care se constată semne nervoase exprimate prin mișcări circulare, poziție înclinată a capului pe o parte sau pe spate, animalele se lovesc de obstacole, prezintă spasme și crize epileptiforme etc.

Măsurile de profilaxie ale acestor parazitoze constau în deparazitarea oilor cu două săptămâni înainte de scoaterea acestora la pășune, cu următoarele produse: suspensii buvabile de ROMBENDAZOL, ROMBENDAZOL PLUS, ROMFENBENDAZOL, FASCIOCID; soluții injectabile de ROMIVERMECTIN sau ROMAVERMECTIN PLUS.

De asemenea, este obligatorie deparazitarea internă a câinilor din gospodărie cel puțin trimestrial, cu PARACAN, ROMBENDAZOL SUPER sau TOTAL.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale
Romvac Company SA

Este o boală parazitară intestinală ce afectează tineretul ovin şi caprin sub vârsta de un an, manifestată prin diaree însoţită frecvent de sângerări sau constipaţie şi slăbire, fiind produsă de specii de Eimeria. Este frecventă în toate sistemele de exploatare, la mieii şi iezii întreţinuţi în colectivităţi mari. Pierderile, prin mortalitate, ajung de la 3% la 50%.

Eimeriile sunt paraziți care, în stadiul vegetativ, se dezvoltă în tubul digestiv, iar oochisturile se dezvoltă în mediul extern, devenind astfel elementul infestant.

Epidemiologie

Sursele de infecție sunt reprezentate de mieii și iezii bolnavi. Rezistența eimeriilor este de 6 luni sub zăpadă și de 10 luni în locuri umede și întunecate. Izbucnirea și evoluția bolii sunt favorizate de diverși factori: vârstă, aglomerație, umiditate, subnutriție. Contaminarea animalelor se face prin ingerarea oochiştilor odată cu iarba, furajele şi apa, dar şi prin lingerea ombilicului. Şobolanii şi şoarecii reprezintă vectori care favorizează transmiterea şi menţinerea bolii.

Tabloul clinic

Boala debutează clinic după o incubație de 10-21 zile.

Manifestări clinice la miei

Frecventă la tineretul de 1-4 luni, se manifestă prin diaree variabilă, uneori severă, care poate deveni hemoragică, murdărind posteriorul, sete pronunțată și tulburări în deplasare. Mieii prezintă diaree apoasă, de culoare galben-brună, cu mucus, urât mirositoare, ușor hemoragică. Aceștia prezintă tenesme şi gemete caracteristice, se deshidratează, slăbesc, sunt epuizaţi, iar moartea poate să cuprindă chiar și jumătate din efectiv.

Manifestări clinice la iezi

Forma acută se manifestă prin diaree apoasă, galben-negricioasă, urât mirositoare, creșterea temperaturii corporale și apariția cheagurilor de sânge, deshidratare rapidă urmată de slăbire marcantă. Moartea survine la 10-30% din efectiv în 10-14 zile.

Forma supraacută este rară, gravă, cu evoluție în 24 de ore sub formă de meningoencefalită.

Forma cronică se manifestă prin diaree negricioasă, uneori sangvinolentă și urât mirositoare, lipsa poftei de mâncare și lipsa vioiciunii.

Diagnostic

Diagnosticul se suspicionează pe baza semnelor clinice și epidemiologice, confirmarea făcându-se prin examenul microscopic al fecalelor.

Prognosticul este favorabil în infecții ușoare și în faza de debut a bolii, rezervat în fazele avansate de boală și la animalele întreținute necorespunzător.

Tratament și profilaxie

Tratamentul este specific și vizează administrarea de AMPROLIUM 20% și, injectabil, SULFADIAROM. În cazurile ușoare de boală, se poate administra ENTEROGUARD M pulbere, timp de 3-5 zile. Pentru restabilirea funcțiilor circulatorii și digestive, precum și pentru rehidratare se poate administra: PERFUZOL, MULTIVITAROM, GLUCOZĂ 33%. Se poate administra și CAVITROM sau VITAPREMIX BIO MOS în furaj la mieii și iezii mai mari de 2 luni. Pentru restabilirea florei intestinale se recomandă administrarea unui probiotic, ANIMAL PROBIOTIC, supliment nutritiv bioactiv pentru animale.

Prevenția se va face evitând factorii favorizanți prin acțiuni de dezinfecție a adăposturilor cu DECONTAMINOL sau CATIOROM, acțiuni de dezinsecție folosind ROMPARASECT 5% și deratizare cu RATITOX F sau BRODITOP. Se va evita, pe cât posibil, suprapopularea adăpostului și stresul produs de lotizări sau înțărcare. Preventiv, se poate administra AMPROLIUM 20% în doză de 5 ori mai mică decât doza terapeutică.

Dr. Gabriela BĂNCILĂ

Romvac Company SA

Enterotoxiemia anaerobă a oilor este o boală infecțioasă cauzată de bacterii anaerobe din genul Clostridium, care determină anumite entități infecțioase, în funcție de tipul bacteriei incriminate. Aceasta vizează atât infecția tubului digestiv, tradusă prin tulburări gastro-intestinale („enterotoxiemia oilor adulte“, „enterotoxiemia tineretului ovin“), cât și modificări ale unor organe interne („boala rinichiului moale“) la tineretul ovin. Boala apare la mieii și oile în stare bună de întreținere, care sunt hrănite cu multe concentrate sau pasc pe pășuni bogate, crescute luxuriant. Această alimentație duce la stagnarea alimentelor în diferitele segmente ale tubului digestiv, determinând multiplicarea clostridiilor care declanșează boala.

Semnele clinice se manifestă prin abatere, oboseală, mers clătinat și nesigur, de unde și denumirea populară a bolii de „bâjbâială“. Animalul cade în decubit, are privire speriată, scrâșnește din dinți și prezintă spumozități, uneori sangvinolente, la nivelul cavităților bucale și nazale. Animalele pot să prezinte diaree, uneori cu sânge, moartea survenind în general în câteva ore, fiind rare cazurile de vindecări.

Dizenterie anaerobă a mieilor este o toxiinfecție determinată de diferite tulpini de Clostridium perfringens, care apare în primele 10-14 zile de viață. Frecvența îmbolnăvirilor este favorizată de timpul rece și umed, de densitatea mare a oilor gestante într-un adăpost, de o igienă deficitară și o alimentație necorespunzătoare a mamelor în perioada de gestație și lactație.

Semne clinice.

În general boala debutează brusc, cu febră, abatere, diaree cu fecale galbene și spumoase, iar mai târziu, sangvinolente. Mielul nu mai suge, se deshidratează și moare.

Poliartrita streptococică a mieilor este o boală infecțioasă, produsă de o bacterie (Sreptococcus zooepidermicus), care apare la miei între 5-14 zile de viață, până la o lună, și se manifestă prin artrite purulente și șchiopături. Boala apare în urma unor infecții cu streptococi de portaj de la animalele adulte și are ca punct de plecare infecțiile ombilicale, digestive sau de la nivelul urechilor provocate cu ocazia aplicării crotaliilor.

Profilaxie şi combatere

Profilaxia generală, nespecifică, este foarte importantă în cazul tuturor acestor boli și constă în evitarea factorilor favorizanți: pășuni bogate și excesul de concentrate în rație. Schimbarea imediată a rației alimentare odată cu apariția primelor cazuri de îmbolnăviri și hrănirea animalelor cu fân pentru câteva zile vor reduce sau chiar opri îmbolnăvirile la oi. În această perioadă a anului, când oile sunt mai expuse la îmbolnăviri, se recomandă introducerea de antibiotice ca Oxitetraciclina 50%, pulvis.

De asemenea, în timpul iernii, când furajele verzi lipsesc, alimentația oilor trebuie suplimentată cu vitamine și minerale, în special cu BLOCURI PENTRU LINS care conțin, pe lângă sare, vitamine și minerale necesare organismului în această perioadă.

Se recomandă și vaccinarea oilor înaintea scoaterii lor la pășunat cu vaccin contra anaerobiozelor. Tratamentul, în cazul îmbolnăvirilor, este, în general, ineficient.

Igiena trebuie îmbunătățită mai ales în perioada fătărilor, prin aplicarea curățeniei mecanice și a dezinfecțiilor în saivane cu DECONTAMINOL, CATIOROM și PURSEPT.

Pentru prevenirea poliartritei streptococice trebuie să se dezinfecteze ombilicul mieilor la naștere cu TINCTURĂ DE IOD și să se facă tratamentul diferitelor plăgi cu unguente ca DERMO­GUARD.

Tratamentul mieilor bolnavi cu poliartrite streptococice se va institui rapid cu antibiotice precum AMOXILROM, OXITETRACICLINĂ etc.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale
Romvac Company SA

Se spune că aşchia nu sare departe de trunchi. Un dicton care se aplică cu uşurinţă în cazul familiei Giurgiu retrasă pe dealurile Moeciului, acolo unde tatăl, fost director de bancă, s-a reîntors la casa părintească, iar fiul şi-a deschis o pensiune care valorifică foarte bine produsele realizate în propria stână. Dragostea pentru cifre, dar probabil şi pentru bani îi aseamănă foarte mult pe cei doi membri de parte bărbătească ai familiei Giurgiu – tată şi fiu.

Chiar dacă traseul celor mai mulţi tineri care termină ASE-ul se îndreaptă către un „job“ ca economist în cadrul unor companii sau bănci, există excepţii care ar putea da de gândit celor curajoşi, care vor să se avânte direct în antreprenoriat. Bogdan Giurgiu reprezintă aripa tânără a familiei, care vine acum nu doar cu informaţia dobândită în şcoală, ci şi cu inovaţia tehnologică, apanajul noilor generaţii.

Având deja pensiunea, elementul care asigură consumul de produse şi deci valorificarea materiei prime, tânărul economist s-a gândit să experimenteze şi postura de crescător de animale. Aşa se face că, după o amplă documentare pe Internet, şi-a adus din Germania 25 de oi Dorper. O rasă de carne care în viitor cu siguranţă se va regăsi în meniul pensiunii. Achiziţionate de curând, cu fonduri europene, pe Măsura 112, oile Dorper populează acum un mic saivan construit în satul Peştera, la peste 1.000 m altitudine, într-un peisaj de vis. Alegerea terenului şi amplasarea stânei fac şi ele parte din planul de afaceri, pentru că în curând grupurile de turişti, mai ales străini, vor avea un motiv în plus pentru a explora zone noi şi pentru a descoperi tradiţiile culinare româneşti, chiar acolo în vârf de munte.

Motivul care a stat la baza alegerii rasei ţine tot de un parametru economic – forţa de muncă. „Am ales o rasă de carne pentru că există o serie de avantaje. În primul rând, nu se mulg. Apoi, rasa Dorper nu se tunde, amestecul de lână şi păr le cade, năpârlind în fiecare an, ceea ce necesită mai puţină forţă de muncă. Într-un cuvânt, sunt mai uşor de ţinut“, explică Bogdan Giurgiu.

În plus, rasa Dorper nu este pretenţioasă atunci când vine vorba de furajare. Ceea ce înseamnă că, în cazul acestor oi, păşunatul este neselectiv, nu au nevoie de concentrate sau de furaje de bună calitate. Chiar şi aşa Bogdan Giurgiu s-a dotat cu cele mai performante utilaje pentru întreţinerea pajiştilor aduse şi ele tot din Germania, pentru ca meniul ovinelor să aducă plus valoare în viitor. „Iarna mănâncă doar fân. Au câte 3 fătări în 2 ani, mieii vin pe lume fără asistenţă, se ridică singuri să sugă, iar montele pot avea loc în orice lună din an“, adaugă tânărul fermier.

Fiind o rasă de carne, valoarea carcasei este dată de procentul de carne. „La maturitate, adică la vârsta de 3 ani, femelele ajung la greutatea de 70-80 kg, în timp ce berbecii ating 120-140 kg, o încărcătură musculară excepţională. După cum spun specialiştii, proporţia de muşchi pe carcasă este în medie de 64,7% şi doar 21,8% grăsime“, îşi laudă proprietarul oile.

Afacerea este încă la început, însă perspectivele sunt bune. O spune chiar proprietarul: „Acum am 25 de oi Dorper, însă vreau ca în scurt timp să ajung la 100-200 exemplare. Pe lângă ele mai am şi câteva zeci de ţurcane, preferatele tatălui meu, pe care le ţin pentru lapte.“

Pentru ca investiţia (500 euro per exemplar, cu tot cu transport) să se amortizeze, ba chiar să aducă profit, este bine păzită. Nu doar de ochiul stăpânului, ci şi de camere video conectate la Internet 24 de ore din 24, împrejmuite cu gard electric şi păzite de trei dulăi de Ciobănesc Mioritic.

Patricia Alexandra POP

În perioada de iarnă, când majoritatea oilor sunt gestante, există un risc crescut ca acestea să fie expuse la diferiți agenți infecțioși care cauzează pagube importante prin mortalitate, inclusiv prin avorturi.

După fătare, când glanda mamară este mai solicitată, iar traumatismele sunt mai frecvente, receptivitatea acesteia la infecții este mai mare.

Principalele boli infecțioase care apar la oi în această perioadă:

Avortul salmonelic este o boală infecțioasă specifică oilor, produsă de o bacterie (Salmonella abortus ovis) care are ca simptom principal avortul în a doua perioadă a gestației. Boala poate evolua singură sau asociată și cu alte infecții abortigene. În general, oile care avortează sunt aparent clinic sănătoase, unele putând avea febră ușoară, abatere, lipsa poftei de mâncare, diaree, scurgeri vaginale și edem mamar. Chiar dacă o parte din oi ajung la termen, acestea dau naștere la miei neviabili. Vaccinarea contra acestei boli nu are o eficiență prea mare.

Avortul campylobacterian este o boală infecțioasă (Campylo­bacter fetus), manifestată clinic în principal prin avorturi și fătări de miei neviabili. Avortul este total și survine în ultima parte a gestației, fără să fie precedat de alte semne de boală. Profilaxia prin vaccinare nu este folosită pe scară mare.

Avortul chlamidian (avortul enzootic al oilor) este o boală infecțioasă produsă de Chlamidya psitacii, bacterie cu afinitate pentru uterul gestant. Boala evoluează ca enzootie de efectiv și are ca exprimare clinică avortul și fătări premature cu produși neviabili sau subdezvoltați. Avortul are loc, de obicei, cu 2-3 săptămâni înainte de termenul fătării, fără niciun semn prodromal. Uneori, animalul prezintă scurgeri vaginale roșietice, colici, febră ușoară, iar, după puțin timp, avortează. Prevenția prin vaccinare nu și-a găsit o aplicabilitate largă în practică din cauza eficienței sale limitate.

Măsuri de prevenire

Toate aceste boli infecțioase pot fi prevenite prin măsuri de profilaxie specifice, adică prin vaccinare, metodă care nu întotdeauna este eficientă.

Măsurile generale de profilaxie sunt, din acest motiv, cele mai importante și constau în evitarea factorilor favorizanți: condițiile necorespunzătoare de întreținere și igienă, frigul, hrana dezechilibrată calitativ și cantitativ, furajele mucegăite și înghețate etc.

De aceea, în timpul iernii, când furajele verzi lipsesc, alimentația oilor trebuie suplimentată cu vitamine și minerale, în special cu BLOCURI PENTRU LINS care conțin, pe lângă sare și vitamine, și minerale necesare organismului în această perioadă. În plus, condițiile zooigienice necorespunzătoare favorizează apariția infecției și menținerea surselor de germeni în adăposturi.

De aceea, mai ales în perioada fătărilor, igiena trebuie îmbunătățită prin aplicarea curățeniei mecanice și a dezinfecțiilor în saivane cu DECONTAMINOL, CATIOROM și PURSEPT.

În cazul îmbolnăvirilor, animalele se izolează și se supun unui tratament antiinfecțios cu antibiotice, în funcție de afecțiune și antibiogramă: AMOXILROM, OXITETRACICLINĂ, ENROFLOXAROM sau DOXYCICLINĂ. În caz de metrite și retenții placentare, se va face tratament local cu METROSEPT.

La animalele bolnave se face și un tratament de susținere și stimulare a organismului cu GLUCOZĂ, VITAMINA B1-B6, MULTIVITAROM, COMPLEX POLI­VITAMINIC BUVABIL ROMVAC 3, CAVITROM, ROMZEOFORT etc..

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar, doctor în ştiinţe medicale Romvac Company SA

Autorităţile se plâng că forţa de muncă pleacă spre alte meleaguri, dar nu fac nimic pentru a contracara această migraţie. Nici chiar atunci când tinerii români se întorc în ţară cu gândul de a porni o afacere. Chiar şi aşa, fără sprijin din partea statului, un român şi-a luat inima în dinţi şi a investit toată avuţia lui dobândită prin străini în creşterea animalelor. Cu un strop de curaj şi alături de familie s-a calificat ca „tânăr fermier“ pe Măsura 112, de unde a obţinut 24.000 de euro. Prea puţin pentru planul gândit de protagonistul articolului nostru, dar un start bun pentru a impulsiona afacerea.

Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea

L-am cunoscut pe Adrian Dogaru prin intermediul Grupului de Acţiune Locală „Poarta Almăjului“ al cărui reprezentant ne-a dus chiar în zona Zascoc, la 3 km de comuna Berzeasca, judeţul Caraş-Severin, pe dealurile unde păşunau oile şi caprele tânărului fermier. Am lăsat în urmă asfaltul şi am pornit pieziş pe un drum de pământ săpat probabil în deal chiar de cel care se instalase la câţiva zeci de metri altitudine deasupra nivelului Dunării. Urcând, mă şi gândeam că doar priveliştea sublimă şi măreţia Dunării ce curge lin la poalele dealurilor compensează sărăcia zonei şi neajunsurile celor care trăiesc aici. Mi-am rotit privirea. Cât vezi cu ochii, dealuri pe alocuri abrupte, cu vegetaţie spontană şi, în rest, linişte. Nici măcar oile pe care aşteptam să le văd nu se arătau. Am aflat mai târziu că mişunau mai sus, păstorite de un cioban. Singurele construcţii care lăsau totuşi să se vadă prezenţa umană în zonă erau saivanul şi stiva de lemne aduse pentru ridicarea vreunei construcţii. Ne-am apropiat şi am aflat povestea lui Adrian, un tânăr din Buzău, plecat la 18 ani în Spania să crească animale. Asta făcea şi acasă, însă acolo munca era recompensată mai bine. „A fost bine, aveam un salariu mai mare şi am reuşit să strâng ceva bani. Am avut noroc de oameni cumsecade care m-au plătit şi cu 900-1.100 de euro pe lună. Dar era muncă, trebuia să te trezeşti la patru şi jumătate dimineaţa, iar seara stăteam până la miezul nopţii“, îşi aminteşte Adrian. Probabil că ar mai fi rămas în Spania, însă viaţa i-a scos în cale viitoarea soţie, Geoalina Târloşan, cea care avea să-i aducă pe lume primul copil. După patru ani de stat în Spania s-au gândit că împreună ar putea muta munţii din loc, cum se spune, aşa că entuziasmul i-a adus înapoi acasă. „Ştiţi cum este, fiecare ne dorim o familie, iar eu nu am vrut să o întemeiez în străinătate. Voi avea un copil şi vreau să lucrez în ţara noastră. În străinătate degeaba iei bani mulţi, că te simţi ca un sclav. Atâta vreme cât munceai la ei te tratau bine, după aceea dacă se întâmpla ceva, făcea un român ceva, fura de exemplu, băteau apropouri. Asta nu te face să te simţi bine“, explică tânărul. Aşa s-a convins că vorba veche „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara mea“ este cât se poate de reală.

Instalarea tinerilor fermieri

În octombrie 2013 localitatea Berzeasca, unde se află casa părintească a Geoalinei, a devenit cămin adoptiv şi pentru Adrian. I-au aşteptat cu braţele deschise familiile, care le-au fost alături din primul moment. Mama fetei a demarat imediat procedura de întocmire a dosarului pentru accesarea Măsurii 112 – Instalarea tinerilor fermieri, tatăl băiatului a venit să dea o mână de ajutor la ridicarea saivanului, astfel încât tânăra familie să prindă rădăcini la malul Dunării.

La o lună de la aterizarea în România Adrian a cumpărat primele animale – 160 de oi şi 90 de capre. S-a înhămat la un efectiv mare din start, în care a investit aproape 80.000 de lei. Nu a fost uşor. Începuseră ploile, venise frigul. Timp de două săptămâni şi el şi soţia au dormit alături de animale sub cerul liber. Vremea, care ameninţa sănătatea animalelor, a im­pulsionat construirea saivanului. „Ne temeam pentru capre, care sunt mai sensibile, pentru că oile sunt rezistente la frig. Avem o rasă locală, un amestec de Ţurcană cu ceva sârbesc. Acum pot spune că este o rasă bună de lapte, cu producţii chiar şi de 800 ml la mulsoare“, afirmă Adrian.

Un atu important – tinereţea

Pe când era gata saivanul, tinerii au primit şi ei un adăpost. Chiar acolo lângă grajdul animalelor tatăl fetei a ridicat o „căbănuţă“, după cum spune Adrian. Eu i-aş spune totuşi nu mic adăpost cât o bucătărie de bloc, patru pereţi şi un acoperiş în care aveau un pat, o masă şi o sobă. Fără confort, dar aveau unde pune capul după o zi de muncă. Aşa au trăit mai mult de un an, chiar şi în situaţia când Geoalina era însărcinată. Optimismul, tenacitatea şi puterea de muncă m-au uimit la aceşti tineri.

Între timp efectivul de animale aproape că s-a dublat. „Astăzi avem 430 de oi şi capre, pentru că am mai cumpărat şi avem din efectivul nostru mieluţe şi ieduţe pentru a schimba animalele bătrâne“, explică Adrian.

Meseria de crescător de animale nu le era străină, aşa că nu le-a pus probleme nici în România, însă curiozitatea mea era legată de cum rezolvă valorificarea laptelui. Ei bine, au plecat totuşi cu ceva din Spania. „Ajutându-i pe spanioli să proceseze laptele, am învăţat multe. Ce-i drept, în alte condiţii. Ei erau mai bine dotaţi, aveau tanc de răcire, presă etc. Din păcate, noi nu avem încă aceste dotări, facem brânza ca în România, aşa cum o fac ciobanii dintotdeauna. Asta e, nu se pot face toate odată ca să ajungem la nivelul spaniolilor“, se destăinuie tânărul fermier.

Aşa este, au luat-o treptat şi au început cu Măsura 112 prin care au accesat 24.000 de euro cu care şi-au achiziţionat o motocositoare, însă ambiţia este aceea de a clădi un grajd după norme europene şi de a cumpăra utilaje performante care să le uşureze munca celor 86 de hectare concesionate de la primărie.

Cât am stat de vorbă cu Adrian, soţia şi-a făcut de treabă să aducă oile mai la vale, ca să se poată mândri cu avuţia lor. Deşi aflată în ultimele luni de sarcină, Geoalina nu găsea niciun motiv să se retragă în confortul oraşului, acolo unde au un apartament. Este tot timpul alături de soţul ei, iar el spune că „în munca asta trebuie să fii mereu lângă animale, mai ales că nu găsesc forţă de muncă. Sunt puţini cei care vor şi ştiu să muncească la stână. Trebuie să meargă cu oile, să nu le piardă şi să aibă grijă să nu se rănească“, spune Adrian. Temporar problema este rezolvată: de ajutor le este unchiul tânărului, un băiat venit tocmai de la Buzău şi un atu important – tinereţea. Cum se vor descurca de acum încolo, doar Dumnezeu ştie.

Patricia Alexandra POP

O etapă prioritară în tehnologia de creştere a ovinelor o constituie activitatea de reproducţie (monta şi obţinerea de miei prin fătări în campanii organizate) care asigură venituri importante prin vânzarea de miei vii, carne de miel, precum şi creşterea efectivului sau înlocuirea animalelor reformate sau moarte.

Campania de fătări la ovine se desfăşoară în perioada februarie – martie, în funcţie de data introducerii berbecilor reproducători în turmele cu oile stabilite pentru reproducţie.

Pentru desfăşurarea în condiţii optime se vor asigura următoarele:

- Identificarea şi înregistrarea în Baza Naţională de Date a ovinelor din exploataţie şi a mieilor nou-născuţi.

- Asigurarea unui personal suficient şi care are cunoştinţe de bunăstare, manipulare a animalelor,  mulgere, tehnici de dezinfectare şi tundere.

- Adăpostirea ovinelor în spaţii corespunzătoare speciei şi categoriei de vârstă, care să asigure în principal densitatea şi zooigiena la parametri normali (aşternut curat, spaţii dezinfectate şi văruite).

- Suprafaţa totală de adăpostire pentru toate animalele şi dimensiunea grupului se determină în funcţie de vârstă, mărime şi alte caracteristici biologice ale ovinelor. Densitatea trebuie să permită suficientă libertate de mişcare animalelor, respectiv 1,5 m² pe cap de oaie adultă şi 0,35 m² pe miel. Padocul în aer liber trebuie să asigure o suprafaţa minimă de 2,5 m² pe cap de adult şi de 0,5 m² pe miel.

- Ovinelor care nu sunt ţinute în adăposturi închise trebuie să li se asigure protecţia necesară împotriva intemperiilor, contra animalelor de pradă, accesul la apă şi la hrană.

- Compartimentarea adăpostului în funcţie de starea fiziologică a efectivului (oi gestante, oi în fătare, oi cu miei).

- Asigurarea microclimatului optim, respectiv o temperatură de 18-20°C, coeficientul de luminozitate, 1:12, – 1:15, umiditatea să fie cuprinsă între 65-70% şi împrospătarea continuă a aerului prin ventilaţie naturală.

- Menţinerea în stare de igienă şi funcţionare a echipamentelor din adăposturi, respectiv echipamentele de muls (unde este cazul), sistemele de încălzire şi de ventilaţie.

- Hrana să fie echilibrată nutritiv şi furnizată în condiţii igienice, aditivată cu suplimente minerale adecvate, atunci când este necesar şi cu un aport mai mare pe bază de cereale în această perioadă.

- Să se asigure un front de furajare care să permită tuturor ovinelor să se hrănească simultan şi să aibă acces la o sursă de apă potabilă de bună calitate.

- Mieii trebuie să primească o cantitate suficientă de colostru, furnizat la temperatura corpului, în decurs de 20-30 minute de la fătare. Hrănirea cu lapte trebuie să continue pentru cel puţin primele opt săptămâni de viaţă. De la sfârşitul primei săptămâni de viaţă, mieii să aibă acces treptat la alte produse alimentare proaspete, fibroase sau concentrate şi la apă de calitate la discreţie.

- Protejarea surselor de apă şi furaje pentru a nu fi supuse îngheţului şi evitarea administrării de furaje (silozuri sau rădăcinoase) îngheţate care pot provoca avorturi sau alte afecţiuni grave.

- Inspectarea zilnică a efectivului de ovine, acordându-se o atenţie specială aspectului corporal în ansamblu, mişcărilor animalelor, rumegării, schimbărilor de comportament, existenţei unor diverse răni sau plăgi şi stării ongloanelor.

- Efectuarea coditului la oile fătătoare, înlăturarea învelitorilor fetale şi a straturilor de aşternut ud cu lichidele scurse în timpul fătării, prevenind astfel răspândirea unor boli.

- Ovinele bolnave sau rănite să fie izolate în adăposturi sau boxe speciale, cu aşternut uscat şi confortabil şi să fie consultate de un medic veterinar.

Este necesar să existe o colaborare permanentă cu personalul sanitar-veterinar.

Dr. Ioan PENŢEA, DSVSA Sibiu

Având în vedere caracteristicile biologice ale speciei și condițiile de climă din țara noastră, în timpul celor 155-156 de zile cât durează stabulația se impun câteva măsuri privind adăpostirea, furajarea și îngrijirea tuturor categoriilor de ovine, astfel încât, prin condițiile create, animalele să-și poată exprima întreg potențial productiv.

Adăposturile pentru ovine (saivanele) sunt cu atât mai necesare cu cât în sistemul tradițional de creștere și exploatare reprezintă spațiile în care iarna se derulează o bună parte a perioadei de gestație, au loc fătarea și, parțial, alăptarea mieilor. Înainte de a fi populate, adăposturile se repară, se curăță și se dezinfectează cu soluții de sodă caustică sau formol, atât suprafețele acoperite cât și mobilierul specific pentru furajare și adăpare. După dezinfecție, adăposturile se închid și rămân goale 20 de zile. Apoi se văruiesc pereții și se introduce așternutul, alcătuit dintr-un strat de coceni – cu rol de filtru pentru apă și dejecțiile lichide –, peste care se pune un strat de paie curate de 10-15 cm. Nu se recomandă folosirea ca așternut rumegușul de lemn, cojile de floarea-soarelui sau paiele tocate, pentru a evita împâslirea lânii. Așternutul utilizat se scoate o dată pe an, la sfârșitul perioadei de stabulație.

Deoarece ovinele adulte și tineretul de reproducție se întrețin în cea mai mare parte a iernii în padocuri, în zilele fără ploi sau viscol ușile saivanelor rămân deschise, pentru ca oile să poată ieși sau intra după voie. Noaptea însă, ușile se închid, ceea ce face ca temperatura interioară să crească datorită respirației animalelor și a fermentației gunoiului. Din acest motiv, dimineața, obișnuirea cu temperatura exterioară trebuie făcută treptat, prin deschiderea ușilor și bararea ieșirii cu o poartă mobilă din scânduri. Scoaterea în padoc se face după 1-2 ore, în funcție de temperatura exterioară, timp în care se curăță grătarele și jgheaburile și se administrează furajele și apa. Pentru a evita aglomerația, un îngrijitor va sta la ușă și va dirija ieșirea oilor, pentru a se evita strivirile și eventualele avorturi.

Un adăpost bine amenajat trebuie să ofere condiții optime de microclimat și o suprafață optimă de cazare. În zilele foarte reci, temperatura interioară nu trebuie să scadă sub 8°C în spațiul oilor adulte, iar în compartimentul de fătare și cel pentru miei cruzi (în primele 10 zile de viață), prevă­zute cu tavan și ferestre luminoase, să fie de 14-15°Celsius.

Apa din jgheaburi, dejecțiile eliminate, respirația și transpirația animalelor – mai ales noaptea – sunt factorii ce creează umiditate în adăpost, ale cărei valori nu trebuie să depășească 70%.

În adăposturile neamenajate corespunzător, supraaglomerate, umiditatea depășește limita menționată, ceea ce face ca nici temperatura interioară de 8-15°C să nu poată fi asigurată.

Pentru buna desfășurare a fătărilor, pe 1/3 din suprafața acoperită se amenajează boxe de fătare individuale, cu dimensiuni de 1,20 x 0,8 m, iar pentru oile fătate cu miei zburați (20-30 de zile (boxe comune, asigurând 1,6 m2 pentru fiecare oaie cu mielul respectiv.

Administrarea furajelor de volum și suculente în adăpost și padocuri se va face în iesle-grătar, prevăzute la bază cu jgheaburi (tăvi) pentru colectarea frunzelor și a florii de fân ce se scutură în timpul consumului, dar și ca suport pentru bulgării de sare ce trebuie să fie în permanență la dispoziția animalelor. Tot în aceste jgheaburi se administrează suplimentul de concentrate.

Calității furajelor trebuie să i se acorde cea mai mare atenție. Nutrețurile cu început de muce­găire sau înghețate nu se vor administra în hrană, pentru a preîntâmpina îmbolnăvirile grave și avorturile. Atunci când rația cuprinde furaj murat și rădăcinoase, din cauza umidității mari, acestea îngheață foarte repede, ceea ce impune scoaterea din siloz numai a cantității necesare unui tain.

Adăpatul, ce trebuie făcut de cel puțin două ori pe zi, dimineața și seara, constituie o altă problemă importantă a întreținerii oilor în perioada de stabulație. Dacă sursa de apă este o fântână, înainte de a aduce oile la adăpat se va sparge gheața din jgheaburi, după care vor fi umplute cu apă scoasă atunci din fântână. Când adăpatul se face la râuri curgătoare sau lacuri, gheața de lângă mal se sparge și se înlătură. În ambele cazuri adăpatul trebuie făcut numai după administrarea prealabilă a unei porții de furaje fibroase sau concentrate. După adăpat, oile nu vor fi băgate direct în saivan, ci vor face o plimbare de cel puțin o jumătate de oră. Pentru asigurarea apei necesare adăpării oilor aflate în ultima parte a perioadei de gestație sau a celor proaspăt fătate, în adăpost vor fi instalate butoaie, din care se va pune apă în jgheaburi sau în gălețile din compartimente ori boxe. Aceste inconveniente pot fi înlăturate dacă în adăpost există o sursă de apă curentă, ce asigură în permanență cantitatea necesară adăpatului.

Îngrijirea corporală constă în curățirea ongloanelor, tratarea de padodermatită infecțioasă (sau necrobaciloza podală), ce apare la un picior sau la toate picioarele, atrăgând atenția prin șchiopătură.

Pentru a preveni infecțiile de fătare și a ușura suptul, oilor ges­tante li se va tunde lâna din zona ugerului și de pe coadă (codinit), cu două săptămâni înainte de fătare.

Ing. Bogdan MACOVSCHI