Cojocăritul, o meserie pe cale de dispariţie pe Valea Şomuzului

Tăbăcitul (dubitul) pieilor, cojocăritul, ciubotăritul (confecţionare de opinci, cizme cu talpa cusută, ciubote cu tureacul moale şi tare), curelăritul sunt cele mai vechi îndeletniciri casnice de prelucrare a pieilor animalelor domestice şi sălbatice, practicate de unii ţărani în gospodării. Ei confecţionau diverse tipuri de încălţăminte, îmbrăcăminte călduroasă de iarnă, curele, harnaşament pentru cai şi alte obiecte cu întrebuinţare casnică. Cojocăritul a fost cel mai răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor, în special de ovine, şi confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Dacă până în anii ’80 fiecare sat din Suceava avea cel puţin trei-patru meşteri cojocari, astăzi abia în 15-20 de sate mai găseşti un cojocar.
Îndeletnicire de peste 40 de ani
Pe Valea Şomuzului, care se întinde din comuna Moara până la Dolhasca, pe o distanţă de peste 40 de kilometri doar în comuna Dolheşti, situată la 15 km de Fălticeni, mai găseşti un morar care macină făina la moară cu pietre, un fierar, un cojocar sau un dogar.
Ion Liuţă este ultimul cojocar din această zonă care prelucrează pieile de oi şi capre ale consătenilor şi face cojoace şi bundiţe. Meseria este moştenită din familie, dar se pare că se opreşte la Ion, copiii acestuia îndrăgind alte meserii mult mai bine plătite şi mai curate.
„Lucrez cojocărie de peste 40 de ani, acum sunt la pensie şi încerc să duc această activitate mai departe cât voi putea. Facem cojoace numai la comandă; vin oamenii la mine, aduc pieile, le iau de la zero, le tăbăcesc, pe urmă le cos. Pentru cei care nu au piei, le găsesc eu. Prelucrez numai piei de oaie şi de miel, obiectele din piele de viţel nu mai merg, nu se mai poartă. Vara le tăbăcesc, 10 zile se lucrează la tăbăcit, o săptămână se usucă, se finisează pentru croit. Pentru a tăbăci o piele trebuie să fie înmuiată, rasă de resturile de carne şi grăsime, degresată, spălată foarte bine cu apă şi detergent. La un cojoc se folosesc şase – şapte piei, la care se adaugă două pentru garnitură. Tăbăcirea se face după procedeul clasic, se lucrează în tărâţe, cu foarte puţin adaos chimic, se lucrează bio, nu e toxic. Pieile sunt băgate şi într-o soluţie de bicromat de potasiu pentru a da şi impermeabilitate, dacă plouă cojocul să nu stea ud pe om. Pieile de animale tinere sunt netede şi uniforme în grosime, fiind cele mai recomandate. În cazul în care diferă în grosime, acestea sunt defecte vizibile, uneori se mai poate egaliza grosimea prin radere şi şlefuire, alteori nu. După neutralizare urmează vopsirea cu coloranţi sintetici pentru că sunt foarte rezistenţi în timp în ceea ce priveşte păstrarea nealterată a culorii originale sau a pigmenţilor. Pielea este vopsită cu totul în baie, apoi uscată, făcut pliuşul, este o întreagă tehnologie, nu e chiar uşor de făcut un cojoc. Culorile deschise, luminoase scot în evidenţă viciile naturale şi defectele pielii. Eu folosesc în general piele albă şi doar la cererea clientului piele vopsită, cojocul alb fiind tradiţional zonei noastre. Dacă clientul spune că îi place cu garnitură, pun garnitură de vulpe, de miel, jder, ied. Iarna doar cos; după ce dă frigul nu se mai pot tăbăci piei pentru că se usucă greu“, ne-a spus Ion Liuţă.
Un cojoc ţine 20 de ani
Cojocarul din satul Dolheştii Mici a învăţat meserie de la tatăl său, Dumitru Liuţă, care, deşi a avut mai multe meserii, din cojocărie câştiga cei mai mulţi bani. În atelierul vechi, în care a păstrat ustensilele vechi de zeci de ani, multe confecţionate chiar de el, pe lângă cojoace şi bundiţe Ion Liuţă face opinci şi brâie, chiar dacă pentru ultimele două pielea de bovină se obţine mai greu, iar de opinci nici nu se mai întreabă. De la croit până când un cumpărător poate îmbrăca cojocul se lucrează două zile, ziua de lucru începând de la trei dimineaţa până la opt seara. Nu mai face modelele cu flori din cauză că se lucrează mult şi asta ridică preţul cojocului. În plus, nici vârsta nu îi mai permite să facă aceste modele.
„Am ochiul format şi, în funcţie de ce vrea clientul, fac modelul. Modelele vechi, bătrâneşti, cu flori colorate, se fac numai la mână şi ridică preţul. La noi se poartă alb – negru, cu bordurică care se aranjează în faţă şi cu nasturi făcuţi din piele. La cusut folosesc numai aţa sintrom, cu rezistenţă mare la uzură, nu prezintă pilozitate. Dacă cojocul se desface în cinci ani înseamnă că nu a fost făcut bine, nu are voie să se strice dacă au fost folosite piei de calitate şi aţă bună. Un cojoc trebuie să ţină 20 de ani dacă ai grijă de el şi îl întreţii corespunzător“, susţine Ion Liuţă.
Preţul unui cojoc variază între 300-500 lei, în funcţie de mărime, model, dacă are sau nu garnitură. Vestarele şi bundiţele au preţuri începând cu 250 de lei. În tinereţe, cojocarul trecut de 65 de ani avea cel puţin 200-300 de clienţi pe an, unii comandau şi două cojoace pentru familie şi lucra câte 18 ore pe zi pentru a onora toate comenzile, fiind ajutat de multe ori şi de soţie.
Acum, începând de la 1 octombrie şi până dă căldura, în fiecare lună confecţionează 20-25 de cojoace, având peste 1.000 de piei tăbăcite pentru a le lucra iarna aceasta. La acestea se adaugă brâuri făcute din piele de viţel, care pe vremuri conturau mijlocul băieţilor tineri, scoţând în evidenţă voinicia şi vitejia. Brâul era semnul bărbăţiei, al vieţii, dar şi al morţii, astăzi fiind un element al costumului popular bărbătesc, fiind purtat şi în cazul durerilor de spate de bărbaţii care prestează muncă fizică grea.
Ultimul cojocar din zonă
„Pe Valea Şomuzului au fost foarte mulţi cojocari, dar acum am rămas doar eu. În meseria asta astăzi poţi să ai de lucru şi peste o lună să nu ai nimic. Trebuie să te întreţii din asta, de aceea cojoacele pe care le fac sunt numai pentru clienţii care vin sigur după ele. Nu pot să lucrez fără comandă. Pentru tine, ca om, meseria de cojocar este brăţară de aur, dar pentru bani, pentru a-ţi câştiga existenţa, nu este.
Eu pot să cer şi 700 de lei, dar nu îmi dă nimeni banii aceştia, eu nu merg la târguri sau expoziţii cu vânzare. Când stabilesc preţul calculez cam din câte piei este făcut cojocul, cam cât am lucrat la ele, complexitatea broderiei, cât e tăbăcitul, cât e una, cât e alta. Nu poţi să pui nişte preţuri aşa, aiurea. Iar dacă nu lucrezi bine şi dai lucrarea peste cap, pierzi clienţii. Nu am avut clienţi dificili. Când ştii să faci îţi iei angajamentul, altfel nu. Când cere omul ceva îţi dai seama pe loc dacă reuşeşti să îl mulţumeşti sau nu“, ne-a mărturisit Ion Liuţă.
Nimeni nu mai vrea să învețe
Ion Liuţă are comenzi de cojoace din toate judeţele Moldovei, dar şi din Iaşi, Bucureşti, Braşov, Cluj. „Asta aşa, ca să enumăr doar câteva oraşe importante. Când a venit unul, au mai venit şi alţii după el.“ A avut comenzi de cojoace, bundiţe, brâie şi opinci şi de la renumite ansambluri folclorice sau de dansuri populare, dar acum nu mai poate lua astfel de angajamente pentru că nu le mai poate realiza în timp scurt, aşa cum se cere prin contracte.
„De obicei, cojocarii nu luau ucenici sau acceptau doar din sate îndepărtate pentru a nu spori concurenţa. Astăzi nu am niciun ucenic, nimeni nu mai vrea să înveţe cojocărie, meseria nu am cui să o las moştenire. Când nu mai pot, nu mai lucrez, nimeni nu vine să întindă piei, să lucreze în apă şi în miros la spălat şi tăbăcit. Curat este doar când coși. Blana a fost prima îmbrăcăminte în preistorie. Pe monumentul de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi în cojoace din blană. În numeroase documente din epoca medievală şi chiar de dinainte se menţionează un număr mare de cojocari în sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti. Iar dacă ne documentăm şi mai atent, confecţionarea hainelor din piele a apărut înainte de ţesut, înainte de îmbrăcămintea din pânză şi se pare că va fi primul meşteşug din acest domeniu care dispare. Dacă croitori mai găseşti prin sate, cojocarii rămân doar o amintire“, precizează cu tristeţe şi lacrimi în ochi Ion Liuţă.
Silviu BUCULEI
Valea Somuzului, cojocarit, cojoace, ciubotarit
- Articol precedent: Omul cu icoanele de la Bacău
- Articolul următor: Colecția etnografică „Pădurea, leagăn de civilizaţie a răzeşilor Dornei“