Deşi s-a pregătit ani buni ca inginer în Tehnologia Construcţiilor de Maşini la Braşov, viaţa i-a rezervat după ’90 un alt drum, spre un domeniu necunoscut, dar care în timp i-a deschis noi perspective. Zootehnia a fost şi rămâne în continuare o provocare în care structura inginerească, inovativă, seriozitatea şi răbdarea l-au ajutat pe Mihai Tatu să îşi ducă ferma de la Hăghig la o cifră de afaceri de 40 mil. lei.

De la tractoare la bovine

Înainte de ’90 meseria de inginer l-a dus pe Mihai Tatu la Fabrica Tractorul din Braşov. „Produceam şi vindeam tractoare, dar am avut şi şansa de a lucra în străinătate, unde am luat contact cu agricultura“, îşi aminteşte fermierul. A aşteptat momentul potrivit şi în 1993 a înfiinţat o societate care se ocupă şi astăzi de agricultură şi creşterea vacilor. Iar decizia a fost înţeleaptă. „România are potenţial agricol, numai că trebuie să ştie să-l folosească, l-am avut, l-am pierdut, dar nici acum nu este târziu să-l recâştigăm“, consideră Mihai Tatu.

A cumpărat iniţial 47 de viţele de la fostul IAS Solac Baraolt, dar în timp, prin înmulţirea propriului efectiv, a ajuns la 1.000 de capete. Atunci când a preluat grajdurile totul era închis, aerul era irespirabil, noxe, miros de amoniac, dar cu investiţii serioase totul a fost modernizat. Acoperişul a fost schimbat, s-a renunţat la partea superioară a pereţilor laterali pentru un tiraj mai bun, iar azi grajdurile arată mai degrabă ca un adăpost de vară, care iarna este protejat cu prelate.

Tot pe principiul paşilor mărunţi s-a dezvoltat şi domeniul agricol, ferma ajungând în prezent să aibă 1.500 ha, dintre care 400 ha în proprietate. Structura culturilor diferă de la an la an, dar nu lipsesc sfecla de zahăr, grâul, porumbul boabe şi porumbul siloz pentru furajarea animalelor.

Investiţiile au redus personalul şi au tehnologizat ferma

Întrebat fiind de ferma sa, Mihai Tatu spune doar atât: „Mi-am văzut visul împlinit. Am făcut o fermă aşa cum am gândit-o eu şi cred că în mare parte am reuşit.“ Aceasta şi datorită unui proiect SAPARD în valoare de 2 mil. euro, care a stat la baza modernizării fermei. Astăzi ferma este împărţită în adăposturi pentru vaci de lapte, care predomină, şi adăposturi pentru bovinele din rase de carne (Bălţată Românească şi Limousine), pe motiv că această separare va limita îmbolnăvirea vacilor de lapte, mult mai sensibile. Toate investiţiile au avut ca scop creşterea calităţii laptelui. Cu banii europeni s-au renovat şi extins grajdurile, au fost asfaltate aleile, s-a implementat sistemul de management al dejecţiilor, au fost achiziţionate tractoare şi utilaje agricole de mare capacitate, de la 115 CP la 360 CP, s-a construit o clădire nouă care adăposteşte sala de aşteptare, sala de muls cu 32 de posturi şi tancul de răcire a laptelui. „În ceea ce priveşte modernizarea grajdurilor, cred că aş putea să-mi dau doctoratul în acest domeniu. Grajdurile fostului IAS le-am adaptat la condiţiile de azi, în fermă nu avem gunoi, nu se vede gunoiul şi eu sunt mulţumit de ce am realizat“, a spus Mihai Tatu.

Sistem inovativ de evacuare a dejecţiilor

Se ştie că într-o fermă cu bovine din rase de lapte cea mai mare problemă o constituie gunoiul de grajd. În cazul fermei de la Hăghig fermierul a adoptat un sistem propriu inovator, fără consum de energie. „Am înlocuit sistemul de plug raclor cu un sistem gândit de mine, care constă în folosirea apei utilizate în sala de muls, în grajduri, la curăţarea acestora, şi a dejecţiilor lichide care se strâng într-o cameră perfect izolată, de unde pleacă cu presiunea unui tsunami şi duce dejecţiile într-o fosă principală. Această apă este recirculată până când capătă consistenţa necesară pentru a ajunge în cele două fose principale care au capacitatea de 300 mc, respectiv 400 mc. În fosa principală dejecţiile sunt separate, lichidele de cele solide. Acolo dejecţiile rămân 6 luni, timp în care fermentează şi apoi sunt duse pe câmp. Deci avem fose pentru dejecţiile lichide şi bataluri de gunoi pentru cele solide“, explică Mihai Tatu.

Adăpătorile sunt de tip suedez, cu încălzire şi recirculare permanentă. Apa este încălzită de nişte rezistenţe aflate la capătul grajdului şi apoi pompată spre adăpători.

Deşi în fermă există multe animale, aici lucrează efectiv doar 5 oameni – tehnicianul, doctorul veterinar, 2 îngrijitori şi încă un om care mulge, iar societatea este condusă de Mihai Tatu alături de cei doi fii. „Lapte să producem, că avem ce face cu el. Noi vindem laptele foarte bine, predăm în jur de 7.500-7.600 de litri zilnic partenerului nostru, Covalact de la Sfântul Gheorghe, cu care lucrăm încă de la înfiinţare“, spunea fermierul vorbind de valorificare. Având în vedere cantitatea mare de lapte produsă, ferma ar fi oricând pregătită să şi prelucreze laptele, având în vedere că fabrica de lapte stă în conservare de ceva timp. Însă, în opinia fermierului, pentru a câştiga o cotă de piaţă în acest moment ar trebui să producă doar specialităţi, produse scumpe, de nişă, pentru care piaţa românească nu este încă pregătită.

Statul, responsabil pentru dezvoltarea agriculturii

Mihai Tatu spunea pe bună dreptate că „orice cultură este profitabilă, nu există teren prost, ci doar teren nelucrat“. Iar agricultura modernă a demonstrat că cine face tehnologie obţine şi rezultate. Cine vrea să facă investiţii mici dă 2.500 lei pentru înfiinţarea unui hectar de grâu şi obţine profit imediat şi cu riscuri puţine, iar cine face o investiţie de 60.000 lei/ha la sfeclă are şanse să obţină şi producţie şi o subvenţie pe măsură. Dacă în România lucrurile ar merge pe făgaşul firesc, aşa cum se întâmplă în celelalte state europene, societăţile agricole şi-ar putea respecta planurile de afaceri şi s-ar putea dezvolta cum este normal. Însă anul acesta preţurile la cereale în ţara noastră au arătat cât de departe suntem de normalitate. „Aş vrea să-l văd şi eu pe acel economist sau pe acel om de afaceri care poate să-mi dea o explicaţie cum a scăzut preţul la grâu, de la 1,25-1,3 lei/kg, cât era în luna aprilie 2013, la 0,55 lei/kg în august. Nu cred că se poate face un plan de afaceri pe o asemenea fluctuaţie de preţ. E adevărat că nici preţul de 1,10-1,20 lei/kg nu era un preţ corect, însă un preţ de 0,80-0,90 lei/kg ar fi fost unul echitabil“, este de părere Tatu.

Şi mai este o problemă, fărâmiţarea terenurilor care ne menţine în zona agriculturii de subzistenţă şi nu a marilor producţii. „Primul lucru care ar trebui făcut este comasarea terenurilor. Aceasta se poate face într-un singur mod. Respect proprietarii de terenuri, dar statul are obligaţia să facă politici. Statul nu îl poate obliga pe proprietar nici să cultive ce vrea el, nici să cultive pe ce suprafaţă vrea el, dar el este cel care distribuie acele subvenţii. Eu aş propune mai ales pe zona Ardealului să nu existe suprafaţă de cultură mai mică de 5 ha. În felul acesta fermierii vor fi nevoiţi să se asocieze, pentru că altfel românii nu se vor asocia“, este viziunea fermierului Mihai Tatu.

Patricia Alexandra POP

Cunoscută şi sub denumirea de trichinoză, trichineloza este o boală parazitară gravă ce afectează diverse specii de animale domestice, sălbatice şi omul, având localizare în intestinul subţire şi în musculatura striată.

În prezent există opt tipuri ale genului Trichinella, dintre care cea mai răspândită este Trichinella spiralis care prezintă receptivitate deosebită a omului la infestaţie şi evoluţie clinică gravă, chiar mortală.

Ciclul biologic

Se realizează fără trecere prin mediul extern, gazda intermediară fiind și gazdă definitivă. După acuplare, masculii mor, iar femelele depun larvele în mucoasa intestinului. Larvele migrează prin sânge în cordul drept, plămâni şi cordul stâng, trec în circulaţia generală până ajung în musculatură. Ajunse aici, larvele se spiralează şi se formează un chist, acestea rămânând vii toată viaţa animalului.

Epidemiologie

Speciile receptive sunt reprezentate de porc, câine, pisică, mistreţ, urs, lup, vulpe, şobolan şi om. Sursele de contaminare sunt chisturile prezente în musculatura animalelor infestate de larvele din chisturile eliminate prin fecale de animalele recent infestate, larvele aflate în circulaţie la femelele gestante sau care alăptează şi păsările carnivore care se hrănesc cu animale infestate şi pot elimina parazitul prin fecale. Porcul este infestat în principal prin consumul şobolanilor şi şoarecilor vii sau morţi, iar infestarea omului se produce prin consumul de carne de porc preparată insuficient.

Rezistenţa parazitului este slabă în cazul masculului care moare imediat după fecundare, iar femela trăiește 5-6 săptămâni la animale şi până la 4 luni la om.

În cadavre şi carcase larvele pot supravieţui până la 3 săptămâni, chiar şi în condiţii de putrefacţie. Larvele sunt sensibile la fierbere, dar pot rezista la congelare.

Simptomatologie

Faza intestinală manifestată la 3-5 zile după infestaţie evoluează cu: diaree, dureri abdominale, lipsa poftei de mâncare, creşterea temperaturii și slăbirea animalului. După 2-3 săptămâni, simptomele dispar.

Faza musculară apare după 15 zile de la infecţie şi are manifestări specifice: dureri musculare, dificultăți la mestecare, mişcare înceată, mâncărimi ale pielii, umflarea capului şi slăbirea bruscă.

La examenul trichineloscopic se observă prezenţa parazitului în musculatură. Cea mai eficientă metodă de distrugere este arderea cadavrului în totalitate.

Tratament şi profilaxie

Cel mai important aspect de care trebuie să ţinem cont este deparazitarea animalelor. Această acţiune trebuie efectuată de 3-4 ori pe an, folosind produsele Romivermectin 1% sau Romoxibendazol pulbere/comprimate, concomitent cu deratizarea prin folosirea produselor Ratitox F sau Broditop pastă/blocuri cerate. După sacrificarea animalului se va face dezinfecţia adăpostului utilizând Decontaminol sau Dezinfectant cationic. Ultima deparazitare a animalului se va face obligatoriu cu o lună înainte de sacrificare, utilizând produsul Romoxibendazol.

Dr. Gabriela LOTREA
Medic veterinar
SC Romvac Company SA

Începând cu 1 ianuarie 2014, pentru ca numărul de germeni şi de celule somatice să se încadreze în normele stabilite de Uniunea Europeană, laptele trebuie muls în condiţii de igienă ridicată şi depozitat imediat în tancuri de răcire. Deşi despre aceste condiţii se ştie, iar fermele medii şi mari lucrează deja de câţiva ani cu aparate de muls şi tancuri de răcire, cei care cresc câteva vaci în gospodăria proprie nu se pot gândi la astfel de investiţii, mai ales că nici nu sunt rentabile pentru câţiva zeci de litri de lapte obţinuţi zilnic.

Laptele conform impune respectarea condiţiilor de igienă

De la inginerul Cornel Costeliuc, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Taurine „Noua Fermă“, asociaţie înfiinţată în 2003 şi care numără peste 2.000 de membri activi în Bazinul Dornelor şi zona Câmpulung Moldovenesc, am aflat că nu doar păstrarea laptelui la rece este esenţială pentru ca acesta să ajungă conform la procesator, ci mai ales igiena celui care mulge animalul, a adăpostului pentru animale, igiena animalelor, a ustensilelor de muls şi a vaselor în care este colectat laptele şi, bineînţeles, răcirea imediată a acestuia pentru a reduce înmulţirea bacteriilor.

„Din ianuarie 2014 laptele neconform nu va mai putea fi procesat în România. Lucru firesc, pentru că toţi ne dorim să consumăm produse cât mai curate, cât mai igienice. Această măsură a fost multă vreme amânată, dar mai devreme sau mai târziu trebuia pusă în practică. Nu trebuie să ne speriem. Dacă efortul în a face fânul, a creşte animalele, a asigura funcţionalitatea fermei este foarte mare, pentru igienă nu trebuie investit foarte mult timp şi nu este foarte complicat. Sunt nişte reguli minimale pe care fiecare fermier trebuie să le respecte şi astfel se poate obţine lapte conform fără nicio problemă“, ne-a spus Cornel Costeliuc (foto).

Tancul de răcire devine rentabil de la 10 vaci în sus

Tot Cornel Costeliuc, preşedintele celei mai mari asociaţii a crescătorilor de bovine din zona de munte a judeţului, spune că, în urma analizelor făcute, laptele conform poate fi obţinut şi fără tancuri de răcire. Laptele poate fi menţinut la o temperatură optimă cu o sticlă cu apă îngheţată sau introdus imediat după ce este muls la frigider, la o temperatură între 0 şi 4 grade Celsius. Soluţii ieftine şi la îndemâna crescătorilor cu 2-3 vaci, care nu vor putea face şi nici nu au de ce să investească într-un tanc de răcire. Însă, pe măsură ce numărul de animale este mai mare, iar cantitatea de lapte creşte, se impun aparatul de muls şi răcitorul.

Fermierii vor avea obligaţia să facă analize de laborator pentru laptele care va fi vândut pe piaţă, iar cei care vor fi prinşi că îl vând în afara spaţiilor autorizate sanitar-veterinar vor fi amendaţi, iar marfa confiscată.

„Soluţia de viitor pentru fermele medii şi mari este tancul de răcire, vanele de răcire. De câţiva ani explic colegilor mei crescători de taurine, în ferme mai mari sau mai mici, că pentru a ajunge pe piaţă cu lapte conform noilor cerinţe UE trebuie respectate nişte norme de igienă. Majoritatea au înţeles ce au de făcut pentru a obţine un lapte conform“, a precizat ing. Cornel Costeliuc.

600 de ferme zootehnice sunt ecologice

În anul 2003, odată cu înfiinţarea Asociaţiei Crescătorilor de Taurine „Noua Fermă“, Cornel Costeliuc a promovat necesitatea înfiinţării primelor ferme ecologice din România. Ajutat de prevederile Ordonanţei 865 din 2003 şi a faptului că Jean Valvis punea bazele proiectului biofermelor ecologice, pentru a asigura Grupului „La Dorna“ lapte şi carne ecologică, inginerul Costeliuc a iniţiat construcţia fermelor ecologice în judeţul Suceava.

„Actualmente, în asociaţie sunt 600 de ferme ecologice, la nivel de ţară judeţul Suceava fiind fruntaş. Aceasta pentru că suprafeţele de teren din Bucovina au fost mai puţin sau deloc chimizate, nu sunt pretabile pentru marea cultură şi se folosesc îndeosebi îngrăşăminte naturale. Acesta a fost şi unul dintre rolurile asociaţiei noastre, să-i încurajăm pe oameni pentru acest pas. Facem agricultură ecologică pentru că avem nevoie să transmitem copiilor noştri, generaţiilor următoare un pământ sănătos, o apă curată, alimente sănătoase.

În ultima perioadă sunt şi foarte mulţi fermieri care au trecut şi pe creşterea oilor. Personal am peste 300 de oi, le cresc nu pentru că ar fi mai rentabile ca vacile pentru lapte, dar pentru zona noastră, unde avem păşuni montane, este cel mai bun medicament pentru sol târlirea şi păşunatul cu oaia. Folosim un animal pentru a îmbunătăţi condiţiile de păşunat pentru altul. Permanent m-am întrebat cum trebuie să fac să mă coste mai puţin şi să fie mai benefic pentru sol“, ne-a spus Cornel Costeliuc.

Fermierii preferă vacile de lapte în locul celor de carne

Preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Taurine „Noua Fermă“ a încurajat şi a sprijinit în urmă cu 10 ani primele importuri de animale, pledând pentru rasa Bruna de Austria. Chiar dacă de multe ori s-au făcut metisări şi chiar dacă nu toţi crescătorii au reuşit să păstreze o rasă curată, se cunoaşte o îmbunătăţire a raselor din gospodăriile din Bucovina. De trei ani au pătruns în fermele de la poalele Rarăului sau din Ţara Dornelor rasele de carne Charolaise şi Angus, ca o alternativă la vacile cu lapte, dar numărul fermelor profilate pe vaci de carne este foarte mic.

„De fiecare dată zootehnistul caută şi alternative. O alternativă ar fi vaca de carne, dar e la fel de costisitor sau chiar mai costisitor ca la vaca cu lapte, pentru că acel fermier trebuie să aibă o potenţă financiară. De regulă aştepţi mai mult de un an de zile să poţi preda un tăuraş şi nu de fiecare dată te satisface preţul cu care reuşeşti să-ţi vinzi produsul. Deşi sunt rase de carne, Charolaise şi Angus nu au o piaţă la ora actuală care, prin preţul oferit, să satisfacă crescătorul de animale. De multe ori fermierii care au investit în rasa de carne nu sunt foarte încântaţi, dar este o alternativă. Actualmente, nu există diferenţă de preţ pe piaţa locală între o rasă specializată pe carne şi o rasă indigenă. Or, ar trebui să găsim separarea aceasta la procesator, pentru că altfel descurajăm investiţia într-o fermă specializată pe carne“, ne-a spus Cornel Costeliuc.

Nevoia de asociere

Cornel Costeliuc a fondat Asociaţia Crescătorilor de Taurine „Noua Fermă“ în urmă cu 10 ani. Atunci considera că o asociere fizică în zona de munte este aproape imposibilă, pământurile şi satele fiind răsfirate, dar era necesară pentru apărarea intereselor, pentru consultanţă, pentru sprijin în obţinerea de fonduri europene şi guvernamentale, pentru realizarea de proiecte şi aşa mai departe.

„Ai nevoie de o asociere în care tot timpul să-ţi regăseşti şansele pentru că este o luptă permanentă pentru un preţ mai bun la lapte, pentru a accesa proiecte, pentru a obţine o păşune în care nu poţi să izbuteşti de unul singur. Intri la un moment dat într-o relaţie cu autorităţile statului pe care altfel o abordezi când eşti într-o asociere“, a concluzionat ing. Cornel Costeliuc.

Silviu BUCULEI

Menţinerea unei bune stări de sănătate a animalelor în sezonul rece este strâns legată de respectarea tehnologiei de creştere şi exploatare privind furajarea şi întreţinerea, dar şi de asigurarea unui climat corespunzător în adăposturi.

Temperatura interioară este factorul major de microclimat ce influenţează cel mai mult starea de sănătate şi producţia animalelor. Cercetătorii au stabilit că pentru fiecare specie şi categorie de animale există o temperatură optimă, denumită „zonă neutrală“, la care producerea şi pierderea de căldură sunt egale, cantitatea de furaje ingerate fiind folosită exclusiv pentru producţie, pentru limitarea pierderilor de căldură, animalele se ghemuiesc, iar păsările îşi aranjează penele. Organismul produce căldură prin tremurături musculare, bătăile inimii se accelerează şi creşte ritmul respiraţiei. Scăderea temperaturilor exterioare sub 15°C se resimte şi în interiorul adăpostului. Dacă în adăpostul pentru bovine temperatura scăzută se menţine mai multe zile, producţia vacilor de lapte se reduce cu 15-20%, iar sporul în greutate al animalelor tinere scade semnificativ.

Când în adăpost este prea cald centrul nervos de reglare intervine, mărind pierderile de căldură prin transpiraţie (evaporarea sudorii răcoreşte corpul), animalul bea mai multă apă, iar pofta de mâncare scade şi producţia se reduce. Cea mai potrivită temperatură pentru vacile de lapte este de 10-15°C, atunci când aerul este mai uscat, şi de 15-17°C, dacă aerul este umed. Pentru tineretul bovin este suficientă o temperatură de 10-15°C.

În creşterea porcinelor, temperatura optimă din adăposturi diferă în funcţie de vârstă şi starea fiziologică. Purceii nou-născuţi reprezintă categoria cea mai sensibilă, mai ales în sezonul rece. Acolo unde adăposturile, chiar încălzite, nu asigură 27-28°C, este necesar ca purceii să fie ţinuţi în primele 2-3 zile de viaţă într-un coş sau într-o ladă bine căptuşite, în care se introduce o sticlă cu apă aproape fierbinte, înfăşurată într-un material textil moale, ce constituie o importantă sursă de căldură. Temperaturile sub 25°C în primele zile de viaţă, asociate cu o umiditate excesivă, au ca efect apariţia afecţiunilor „afrigore“ şi tendinţa purceilor de a nu suge suficient colostru, ceea ce creează o minimă rezistenţă a acestora la îmbolnăviri, precum şi la inflamaţia ugerului scroafei şi apariţia mamitelor.

Adăposturile pentru ovine trebuie să asigure o temperatură de 10-12°C în spaţiul destinat adultelor şi de 14-15°C în compartimentul de fătare amenajat de obicei la unul dintre capetele saivanului şi prevăzut cu tavan.

Umiditatea, asociată cu o temperatură optimă, determină gradul de confort al oricărui adăpost. În adăposturi umiditatea produce, prin respiraţia şi transpiraţia animalelor, evaporarea apei din jgheaburi sau adăpători, a celei folosite la menţinerea curăţeniei şi din dejecţiile neevacuate la timp. Când temperatura scade, aerul saturat cu vapori de apă vine în contact cu suprafeţele reci, producând condens. Umezeala care se scurge pe pereţi şi care picură de pe tavan contribuie la mărirea umidităţii din adăpost şi favorizează dezvoltarea şi răspândirea microorganismelor, în special a mucegaiurilor. Organismul animal pierde mai multă căldură, simte mai mult frigul, consumă mai multe furaje, răceşte mai uşor, prezintă mai des îmbolnăviri ale aparatului respirator. Pentru reducerea umidităţii sunt necesare o bună ventilaţie, menţinerea în stare de funcţionare a sistemelor de canalizare, evacuarea la timp a dejecţiilor şi evitarea supra­aglomerării adăposturilor.

Compoziţia aerului din adăposturi influenţează în mare măsură calitatea microclimatului, care, la rândul său, determină starea de sănătate şi productivitatea animalelor. În afară de oxigen şi azot, în aerul adăposturilor se găsesc, în concentraţii diferite, şi gaze nocive (amoniac, hidrogen sulfurat, bioxid de carbon), precum şi pulberi de provenienţă diferită.

Amoniacul (NH3), gaz cu miros puternic înţepător, iritant, se formează prin fermentaţia urinei şi a gunoiului de grajd, prezenţa lui dovedind lipsă de igienă. Amoniacul irită mucoasa oculară, producând lăcrimări şi chiar conjunctivite, tuse, irită mucoasa căilor respiratorii şi, după o perioadă mai lungă, poate afecta mucoasa pulmonară, favorizând bronhopneumoniile. Limita admisă în adăposturi nu trebuie să depăşească 0,026‰/ 0,026 mg/l aer.

Hidrogenul sulfurat (HS) ia naştere în urma proceselor de putrefacţie a dejecţiilor şi materiilor organice din colţurile adăposturilor, acolo unde curăţenia nu se face la timp, iar analizarea şi ventilaţia sunt necorespunzătoare. Acumularea de H2S produce paralizia centrului respirator şi vasomotor, provocând intoxicaţii grave şi în final moartea prin asfixiere. Cantitatea de H2S admisă în aerul adăposturilor pentru animale nu trebuie să depăşească 0,015‰ (0,015 mg/l aer).

Bioxidul de carbon (CO2) rezultă din respiraţia animalelor şi descompunerea materiei organice. În adăposturile prea aglomerate şi defectuos ventilate cantitatea de CO2 creşte peste limita admisă de 3‰.

În adăposturile bine întreţinute, cu aşternut gros, schimbat la timp şi sisteme de canalizare şi ventilaţie corespunzătoare, gazele nocive se produc în cantităţi ce nu influenţează organismul animal.

Lumina reprezintă alt factor important de microclimat deoarece stimulează activitatea întregului organism, măreşte capacitatea de muncă şi producţie, precum şi dezvoltarea normală a tineretului.

Coeficientul de luminozitate reprezintă raportul dintre suprafaţa de geam şi suprafaţa pardoselii adăpostului. Acest coeficient trebuie să fie de 1/18-1/20 în adăpostul vacilor de lapte şi de 1/8-1/10 în cele pentru tineret. Pentru o bună luminozitate, pereţii şi stâlpii interiori se vor vărui periodic, iar geamurile vor fi curăţate. Culoarea albă a varului reflectă lumina în proporţie de 75-80%, culoarea cenuşie 25%, iar culoarea neagră doar de 1,2%. Ferestrele murdare opresc până la 80% din lumina care pătrunde în adăpost.

În creşterea păsărilor, ştiut fiind că bolul alimentar devine bol fecal în 4-5 ore, măreşte viteza de creştere în greutate şi curba de ouat.

Suprafaţa de adăpost necesară pe cap de animal sau densitatea este prima condiţie care trebuie avută în vedere la proiectarea şi construirea adăpostului. Animalul trebuie să aibă spaţiu suficient pentru odihnă, atât în picioare, cât şi culcat, cu o pardoseală călduroasă şi elastică (cărămidă, ciment bituminat, scândură, cauciuc), să poată face un minim de mişcări, să se poată odihni în bune condiţii. Adăposturile supradimensionate, nepopulate la capacitate, a căror suprafaţă este mai mare decât numărul de animale, sunt friguroase, iar producţiile animalelor scăzute. Dimpotrivă, în adăposturile supraaglomerate aerul este viciat din cauza creşterii temperaturii, umidităţii şi concentraţiei gazelor nocive.

Având în vedere cele arătate, menţinerii parametrilor optimi de microclimat în perioada de stabulaţie trebuie să i se acorde un plus de atenţie, pentru a asigura animalelor o bună stare de sănătate, care să permită punerea în valoare a aptitu­dinilor productive ale acestora în condiţii de eficienţă economică.

Ing. Bogdan MACOVSCHI

Până nu demult, povestea cu drobul de sare mi se părea a fi aşa, o simplă poveste. La urma urmei, imaginaţia povestitorului rămâne ca un izvor de apă vie, nesecat.

Ei bine, de la o vreme, bag de seamă că noi, românii, stăm de ceva timp cu inima cât un purice, cum se zice, tocmai din pricina bolovanului de pe cuptor.

Numai că drobul cu isprava sunt două instituţii de renume, de neînduplecat când vine vorba de judecata faptelor ori drămuiala creiţarilor.

UE ori FMI sunt bau-baul cu care guvern după guvern ne explică cum că de ce nu se poate ceea ce îndeobşte sunt treburi care ne privesc.

Nu e voie de la Înalta poartă, aşa că ne punem pofta-n cui şi aşteptăm timpuri mai bune.

Măi să fie!

Atunci cum se face că, de pildă, UE ne cere înapoi cu camătă un miliard de euro şi asta fiindcă, dovedesc  Domniile lor, am cam dat cinstea pe ruşine risipind bani buni daţi pentru treburi serioase.

De altfel n-am reuşit, în buna noastră tradiţie dâmboviţeană, să gospodărim ţara în aşa fel încât să cheltuim sume bune, bani oferiţi tocmai de UE.

Abia o treime din ofertă a fost folosită şi, după cum se vede treaba, o parte din ei trebuie să-i întoarcem fiindcă i-am prăpădit pe nimic.

Oamenii ăştia de la Bruxelles ştiu una şi bună. Vă dăm dacă banii produc. Dacă dovediţi că sunteţi gospodari.

Şi, se spune, nu fără temei, vorba lui Preda, că totul ţine de cel aflat în capul trebii.

Aici e aici! Lipsa de chibzuinţă şi de oarece iscusinţă economică ne-a cam aşezat economia pe butuci.

Dacă e să judecăm treburile numai în agricultură şi e suficient să băgăm de seamă că Cel de Sus dă, dar în traistă nu bagă.

2013 a fost un an agricol bun. A gâfâit câmpul sub belşugul bucatelor.

Vorba e că ce-am luat pe mere am dat pe pere. Preţurile, tocmite de cele mai multe ori la capul tarlalei, n-au acoperit cheltuielile şi sudoarea fermierilor.

Cum silozurile au devenit bunuri private, oamenii au trebuit să accepte compromisul.

Noul an agricol a păşit sub zodia datoriilor. Credite la bănci încă înainte să semeni viitoarea recoltă.

În zootehnie treburile sunt şi mai anevoioase.

Şeptelul s-a înjumătăţit, în pofida unor excelente condiţii pentru creşterea animalelor.

Şi asta într-un moment în care exportul adastă cirezi întregi. Iată, numai China solicită 500.000 de vaci Bălţată românească şi încă însemnate cantităţi de carne de porc.

Adesea însă, deşi se zice că tot păţitul e priceput, ne dăm cu stângul în dreptul, cum se spune pe la noi.

Încă exportăm produse cu conţinut neadmis pe piaţa europeană, nu reuşim să stăpânim salmonela în complexe de altminteri cu carte de vizită onorabilă, dar, în ce ne priveşte, admitem în piaţa românească alimente fără avizele necesare, fiindcă la noi „merge“.

O problemă fundamentală pentru economia românească rămâne de izbelişte şi comerţul la negru înfloreşte.

Fiscalitatea produselor este şi ea o veşnică dorinţă neîmplinită.

Aşa se face că peste 40% din alimentele destinate pieţei circulă la voia întâmplării, ca să nu mai amintesc de concurenţa neloială făcută de ofertele externe.

La noi un fermier primeşte o subvenţie modestă UE, iarăşi UE explicând că şi producţia medie la hectar în România este mai mult decât nesatisfăcătoare.

Producem aşadar cam de trei ori mai puţin decât practic ar fi posibil şi totul pentru că la noi politica agrară e una de subzistenţă.

Drept urmare, susţin specialiştii, dacă vom continua pe acelaşi drum în viitorii zece ani vom pierde prin gestionarea defectuoasă a resurselor naturale peste zece miliarde euro pe an.

Ei bine, în locul unor măsuri ferme de aşezare a agriculturii pe primul plan al preocupărilor economice, cei cu pâinea şi cuţitul ne explică impotenţa lor managerială arătându-ne drobul de sare.

În povestea cu pricina drobul e doar un simbol, aşa, ca exemplu.

În ce ne priveşte, tare îmi este că într-o bună zi drobul chiar se va prăbuşi.

Şi atunci?

Fiindcă ştiţi fără îndoială vorba: sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte.

Gheorghe Verman

• Interviu cu Bogdan COSTEA, profesor doctor în cadrul Universităţii Lancaster din Anglia

Educaţia, la nivel european

– Europa este prin excelenţă un continent al culturii şi totuşi are mulţi analfabeţi, cum explicaţi acest lucru?

– Trebuie să admit că nu cunosc fenomenul. Nu ştiu dacă este adecvat să ne referim la Europa ca fiind un continent care are o problemă de alfabetizare, oameni care nu ştiu să citească şi să scrie. Fenomenul acesta nu-l cunosc. Cred că este un altfel de analfabetism, din păcate unul cultural.

– Din punct de vedere moral, secolul în care trăim este mai altfel faţă de celelalte de dinaintea noastră?

– Eu cred că ultimii 50 de ani sunt diferiţi. Am fost beneficiarii unui proces istoric productiv din punct de vedere material şi am considerat emanciparea materială ca fiind şi emancipare spirituală. Se confundă una cu cealaltă, dar acestea nu au nicio legătură. Şi acum avem impresia că Europa a produs condiţiile împlinirii visului vechi modern de libertate individuală. Însă, visul liberal este de fapt unul negativ. Eliberarea de orice constrângere este şi o eliberare de efortul civilizator, pentru că noi avem impresia că odată cu eliberarea de orice constrângere (aceasta era premisa gândirii liberale) iese la suprafaţă bunătatea înnăscută a creaturii umane. Dar libertatea ca eliberare a ceea ce este bun în om presupune ca ceea ce este bun în om în primul rând să fie acolo, în al doilea rând să fie nelimitat şi apoi să vrea să iasă ca bunătate. Iar aceste lucruri evident că nu funcţionează. Putem spune că un copil născut astăzi, în spaţiul european, are mult mai multe şanse, fără precedent în istorie, să trăiască o viaţă sănătoasă, protejată, la adăpost, în pace, cu suficiente posibilităţi de educaţie, cu alte cuvinte să trăiască o viaţă neameninţată. Şi ce iese? Să ne uităm la generaţiile tinere. De acolo mi-a venit într-un fel, din păcate, gândul analfabetismului cultural.

– Cum priviţi bacalaureatul din România, în forma sa de acum?

– Bacalaureatul în România a devenit un fel de ruşine naţională. Dar cui trebuie să-i fie atribuită culpa? Care proces cultural a cauzat această degradare a învăţământului mediu? De ce am ajuns ca din cei mai frumoşi ani de formare, anii de liceu, să avem rezultate catastrofale? Probabil că profesorii sunt foarte prost plătiţi. Probabil că se văd faţă în faţă cu populaţii de elevi care sunt şi ei victime ale eliberării culturale şi nu mai au niciun fel de disciplină la clasă. Tinerii de 14 -15 ani nu mai sunt romantici, interesaţi de idei, curioşi despre lume. Ei sunt curioşi despre ce se întâmplă cu figurile astea pop şi toate cancanurile care îi înconjoară. Nici nu poţi să închizi liceul şi să-l reinventezi. E foarte uşor să distrugi un sistem educaţional, vorbesc de generaţii. Iar distrugerea ne va costa foarte mult.

– Unde se află Anglia din punct de vedere educaţional?

– Tot prost o duce. Eu lucrez cu tineri de la 18 până la 22 de ani, care sunt mai conştienţi de ce trebuie să facă ca să-şi găsească un loc pe care îl vor în societate. Dar nu sunt mai cultivaţi. Nici acolo educaţia nu este protejată de influenţa culturii pop. Unul dintre cele mai distructive acumulări culturale din ultimii 30 de ani este proliferarea posturilor de televiziune combinată cu proliferarea Internetului pe ale cărui canale de comunicare curg 99% gunoaie. Şi eu mă întâlnesc cu aceşti copii la clasă, care nu ştiu nimic despre istoria lor şi care probabil, dacă nu ar fi fost trecuţi printr-un anume mecanism de testare, poate nici ei nu ar fi trecut bacalaureatul.

Democraţia în regimul comunist şi cel capitalist

– Şi ce este, în fapt, democraţia? Există ea în ţările din Europa de Est?

– Nu ştiu la ce să mă refer, la originile greceşti ale democraţiei sau la ce s-a întâmplat în modernitatea europenă şi americană, după 1776 şi după Revoluţia de la 1789 din Franţa, care a fost o revoluţie nereuşită din punctul acesta de vedere, urmată de o brutalitate fără margini în numele democraţiei.

Sau să mă refer la ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea – vorbesc despre spaţiul european şi cel atlantic. Regimul comunist şi cel capitalist au avut discursuri extrem de apropiate şi aceleaşi obiective: civilizaţie, comunitate, emancipare, eliberare, democraţie prin educaţie, urbanizare, conforturi moderne. Amândouă au vrut acelaşi lucru şi au crezut că o fac la fel. Evident că în Est s-a întâmplat orice altceva în timpul comunismului decât democraţie pentru că regimul comunist a fost unul distructiv şi a distrus şi acest lucru. Formulele pe care le foloseau comuniştii în anii ’80, „autogestiune“ şi „autoconducere“, erau goale, iar în gura lor sunt goale şi acum. Cuvântul „auto“ vine de la „afto“, care înseamnă „sine“, aşadar conducerea de sine şi guvernarea de sine reprezintă locul fundamental de unde începe democraţia. Culmea e că democraţia începe de acasă.

– Au existat mari speranţe că, odată înlocuite regimurile politice, oamenii se vor trezi sau vor învăţa de la generaţiile interbelice să trăiască altfel. Ce părere aveţi de acest lucru?

– Aţi punctat un lucru interesant, că oamenii se vor trezi. Şi mă uit la mine, mă uit la cei care îmi sunt apropiaţi, la cei pe care îi cunosc şi mă uit şi la cei pe care nu-i cunosc, iar aceşti oameni nu sunt adormiţi, sunt foarte treji şi ştiu exact ce vor. Dar nu sunt dispuşi, în acelaşi timp, să facă efortul necesar pentru a obţine ceea ce vor. Hegel scria: „Să ne trezim şi o să ne fie mai bine.“ Acest „o să fie mai bine“ nu ştiu cum e înţeles, pentru că viaţa de zi cu zi, într-o civilizaţie care funcţionează, este plină de tensiune. Doar felul în care este rezolvată tensiunea face locul acela civilizat. Libertatea este o tensiune. Şi aceasta este şi poziţia lui Hegel, libertatea este tensiunea cu necesitatea. Şi când spun necesitate spun legititate. Pentru că de multe ori legea îmi stă împotriva interesului. De ce aş respecta legea? Această întrebare este permanentă în miezul oricărui efort civilizator.

Criza economică în societatea britanică

– Nemulţumirile materiale produc o revoltă a populaţiei. Este aceasta o caracteristică a contemporaneităţii?

– Eu vin dintr-un loc în care societatea britanică nu a trăit perioada de criză din anul 2008 ca pe o perioadă de inflamare. Oamenii sunt mult mai pragmatici din punctul acesta de vedere. Am intrat în criză pentru că am ajuns la fundul unui sac şi căutăm disperaţi să vedem cum împărţim ultimele resturi. Şi evident că nu-i destul pentru toată lumea şi cine nu apucă intră în panică. Neliniştea aceasta nu se traduce în societatea britanică într-una socială, societatea este mult mai bine ancorată în destinul ei istoric. Criza nu este o problemă nouă. Niciodată oamenii nu au trăit cu iluzia că perioade lungi de prosperitate vor dura le nesfârşit. Toată lumea ştie că ciclurile acestea au fost o problemă politică explicită a tuturor guvernărilor britanice după al Doilea Război Mondial. Dar ei ştiu bine să strângă cureaua. Noi nu ştim şi nu avem experienţa asta.

– De ce credeţi că Anglia, deşi este membră UE, şi-a păstrat moneda naţională, ba chiar are o anumită rezervă faţă de multe acţiuni ale Uniunii Europene?

– Principiul unei Europe unite care să gestioneze ca unitate este foarte interesant. Şi noi toţi avem un interes, ca el să se împlinească pentru că este şi principiul păcii europene de după al Doilea Război Mondial. Abia la anul trece un secol de când a început prima mare conflagraţie mondială din Europa ca o problemă nerezolvată a Europei. Să nu uităm că Europa, cel mai civilizat continent din perioada modernă, ne-a dat şi cele mai violente conflicte. În numele acestui principiu ne dorim unitate. Europa unită nu poate fi un stat naţional mai mare, pentru că nu este o naţiune. E cea mai periculoasă extensie conceptuală a ideii de unitate europeană. Europa va deveni un stat mai mare şi dispar graniţele, atributele suveranităţii, guvernarea de la Londra se duce toată la Bruxelles, nu vreau ca tu să mă guvernezi pe mine de aici, pentru că eu îmi ştiu mai bine problemele. Aşa gândesc englezii şi de aceea stau de-o parte.

Gheorghe VERMAN

„Când pădurea a-nverzit
Iubitul meu mi-a şoptit;
Vin, să stăm şi noi, fetiţă,
Sub bolta verde de viţă.“
(cântec vechi)

Adevărat, pădurea este o capodoperă în care frumuseţea se îmbină cu ingeniozitatea. Copacii maiestuoşi sunt, de obicei, membri de onoare ai pădurii. Printre ei cresc o sumedenie de ferigi, muşchi, plante agăţătoare, arbuşti şi plante erbacee, fructe de pădure dintre cele mai diverse, ciuperci, plante medicinale şi multe alteIe. Toate acestea depind de mediul creat de copaci, crescând la umbra acestora şi absorbind umezeala pădurii.

Pădurile acoperă o treime din suprafaţa de uscat a pământului, dar arealul acestora se restrânge din ce în ce mai mult.

Numai în ţările în curs de dezvoltare sunt defrişate anual circa 4 milioane de hectare de pământ, o suprafaţă alarmant de mare.

Pădurile tropicale îşi oferă serviciile întregii omeniri, printre altele absorb şi reţin dioxidul de carbon (un gaz care amplifică efectul de seră), previn eroziunea solului şi inundaţiile, menţin mecanismele de conservare a nutrienţilor, regularizează precipitaţiile şi asigură un habitat animalelor aflate pe cale de dispariţie şi culturilor sălbatice. Pădurile protejează, menţin şi purifică rezervele de apă dulce ale omenirii. De asemenea, copacii împrospătează aerul. Prin intermediul uimitorului proces al fotosintezei, celulele frunzelor transformă cu ajutorul luminii solare bioxidul de carbon, apa şi mineralele în substanţe nutritive şi oxigen.

În unele luni ale anului, copacii din anumite regiuni ale globului se îmbracă în nuanţe aprinse de roşu, portocaliu şi galben. S-ar zice că pădurea este în flăcări.

Să nu uitaţi să vă bucuraţi de razele soarelui care se strecoară printre copacii falnici, să ascultaţi foşnetul frunzelor legănate de vânt şi să nu ignoraţi concertele date de păsări, să profitaţi de liniştea şi de sănătatea dată de acest miracol care este pădurea. Referindu-ne la legătura dintre pădure şi viitorul omenirii, este firesc să ne întrebăm dacă astăzi se mai poate ridica o asemenea problemă.

O analiză de fond a lucrurilor evidenţiază adevărul că problema raportului dintre pădure şi viitorul omenirii, al popoarelor rămâne în actualitate, dobândind chiar noi dimensiuni odată cu accentuarea proceselor de industrializare, informatizare, urbanizare şi mai ales de creştere a numărului populaţiei.

Braţele de fier ale industriei tind să atace puternic la hotarele codrilor; plămânii ei uriaşi revarsă în interiorul pădurilor nori grei, întunecoşi sau invizibili de noxe aducătoare de moarte.

Lăcomia, rapacitatea, câştigul rapid şi sigur, indiferenţa şi indolenţa lovesc mişeleşte în viaţa de azi, dar mai ales în generaţiile viitoare.

Pădurea este ca o mireasă în toate anotimpurile. Să nu uităm toamna, în unele păduri cu frunze căzătoare se pot aşterne pe un singur hectar aproximativ 25 milioane de frunze.

Ce se întâmplă cu acestea? Insectele, ciupercile, viermii şi alte organisme vii transformă materialul vegetal în humus, indispensabil fertilităţii solului. Indiferent ce zic unii şi alţii, într-adevăr nimic nu se pierde, deoarece aceşti lucrători tăcuţi pregătesc solul pentru viitoarele plante, pentru un nou ciclu.

Sub frunzele moarte, solul pădurii freamătă de viaţă. Pe o suprafaţă de 30 de centimetri pătraţi şi la o adâncime de 2,5 centimetri pot fi găsite 1.350 de vietăţi, fără a mai lua în calcul miliardele de micro­organisme dintr-un singur pumn de pământ.

În plus, pădurea mişună de reptile şi păsări, de insecte şi de mamifere. Unele animale au fost înzestrate cu uimitoarea capacitate de a hiberna şi de a suporta iernile aspre şi lipsa îndelungată a hranei.

Chiar şi în toiul iernii poţi vedea câte o turmă de căprioare sărind pe câmp. Căprioarele nici nu hibernează, nici nu-şi fac provizii. Ele caută hrană, rupând rămurele şi muguri fragezi, pe alocuri mai sar şi oamenii în ajutor – silvicultorii.

Dintre cele 9.000 de specii de păsări cunoscute, aproximativ 5.000 sunt păsări cântătoare, care rup tăcerea pădurii cu cântece vesele, virtuozi ai cântului care te cuceresc cu nuanţele lor de gri, de galben, de verde oliv, uimitor combinate.

Să nu uităm de pomii şi arbuştii care se trezesc din somnul lor hibernal, de florile minunate şi frumos mirositoare care înfloresc timpuriu în primăvară, înaintea multor altora, cu aceeaşi importanţă şi eleganţă. Indiferent de amploarea bogăţiilor de care ar dispune prin industrializare şi agricultură ori prin informatizare şi robotizare, omul nu va putea trăi fără verdeaţă, răcoarea şi oxigenul pădurilor, fără apa şi măreţia munţilor împăduriţi, fără mediul natural echilibrat faţă de care s-a adaptat întregul lui organism.

Fără păduri autentice îşi suficiente omenirea s-ar sufoca în atmosfera poluată, ar îndura setea ori inundaţiile provocate de dereglaje hidrologice, ar suporta sărăcia solurilor erodate, nu s-ar putea adapta la modificările imprevizibile ale climei şi s-ar deregla psihic în monotonia lumii create de ea însăşi. Într-o astfel de gândire se va înţelege că omul va supravieţui pe Terra numai în alianţă cu pădurea, fără de care va pierde mai întâi controlul asupra naturii, apoi controlul asupra sistemului social-economic.

Au fost date legi drepte şi bune, dar, cu toate acestea, ca toate legile, nu s-au respectat şi nu se respectă, nu se aplică sau se aplică trunchiat şi asta numai de unii şi alţii, în funcţie de interese, afaceri şi şpăgi, nepotisme şi politicisme, plus că meseriaşii, speciaIiştii, şcolile de toate gradele nu mai pregătesc oameni pentru viitor, se aşteaptă totul de la UE, de la extratereştri, de oriunde, să vie cu bani, dar să vină şi să muncească şi să gândească în locul nostru...!

Printre arborii de mare longevitate care semnifică, deopotrivă, soliditate şi durată, se numără şi stejarul, copac îndrăgit şi ocrotit de om pentru marea lui frumuseţe, dar şi pentru extraordinara-i rezistenţă.

Octavian Goga a umanizat stejarul, făcând din el un visător:

„Pe vârf de deal, în largul de zăpadă,
Bătrân stingher, stejarul e de pază,
Sub bolta lui vin corbii de s-aşază
Când umbrele-nserării prind să cadă.

Jur-împrejur e gol, e frig, e groază...
Ş-a lupilor flămândă serenadă
Din când în când, în noaptea-i dă dovadă
Că-n depărtare ura mai veghează
El, mut şi blând, stă fără să se-ncline,

Acolo unde-n vifor şi urgie
Blestemul rădăcinilor îl ţine...
Cu împăcare înfruntând povara,
Înfăşurat în vechea lui mândrie,
E neclintit; visează primăvara.“

V. ALEXANDRU

Anul acesta pieţele au fost invadate de roşii de consum de slabă calitate, cu substanţă uscată ridicată, pulpă tare, fibroasă şi cep lemnos în interior. De asemenea, gustul lor nu amintea de ceea ce ştiam noi, românii. Nu în ultimul rând, controalele oficiale au descoperit uneori exces de compuşi toxici ai azotului. Dar niciun control oficial nu a scos în evidenţă că există tomate iradiate! Acest adevăr trist l-am aflat recent în urma unei discuţii purtate cu dr. ing. Costel Vânătoru, şeful Laboratorului de ameliorare al Staţiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Legumicultură (SCDL) Buzău.

Primul vinovat, amelioratorul

„Roşiile, pe care le numiţi de slabă calitate şi care nu mai au gustul de altădată, au apărut din mai multe cauze: genetice, tehnologice, chimice şi de mediu. Amelioratorii, în dorinţa lor de a creşte productivi­tatea, calitatea fenotipică a fructului, au neglijat, în procesul de ameliorare, unele gene valoroase. Au introdus gena LSL (long shelf life) care conferă fructului durată mare de păstrare după recoltare, dar acest fruct are substanţă uscată ridicată, o pulpă tare, fibroasă şi uneori prezintă cep lemnos în interior“, a declarat Vânătoru.

Conform celor spuse, din dorinţa de a obţine fructe maturate uniform, au înlăturat creaţiile care conţin fructe imature cu capac verde pronunţat (gena U), iar când se maturează rămâne o uşoară umbră sub formă de capac. Aceste probleme au fost eliminate în procesul de ameliorare şi înlocuite cu cele care prezintă gena u, cu fruct albicios, fără capac sau cu cele care prezintă fructe de culoare verde uniform (UG). La maturitate fructele acestor hibrizi sunt uniform colorate.

Însă, prin eliminarea genei U din procesul de ameliorare s-a eliminat şi complexul de gene SIGLK2, situat pe cromozomul 10, gene responsabile cu formarea cloroplastelor, foarte importante pentru fotosinteză şi absorbţia zahărului în fruct, scăzând astfel semnificativ calităţile gustative ale fructului.

Al doilea vinovat, tehnologia

„Tehnologia de cultură şi nutriţia sunt factori determinanţi în deprecierea gustului şi aromei. Acestea sunt date de un complex de peste 400 de substanţe“ – a afirmat cercetătorul.

În opinia sa, dacă se foloseşte o tehnologie modernă, în care cultura este realizată pe suport inert, unde plantele sunt hrănite cu „perfuzorul“ la rădăcină, cu substanţe chimice de sinteză, cu siguranţă că gustul şi aroma sunt total modificate.

Apoi, chiar şi în cazul culturilor pe pământ, din cauza carenţei de potasiu, fructele pierd din dulceaţă; carenţa de calciu determină reducerea perioadei de păstrare a fructelor şi favorizează crăparea prematură a fructelor. Lipsa acestor elemente din sol şi efectele climatice caracterizate prin temperaturi exce­siv de ridicate şi secetă atmosferică determină în cazul tomatelor o maturare neuniformă (coacere pătată), goluri şi abundenţa unui ţesut albicios în interiorul fructelor.

Aşadar, tehnologia poate distruge cu uşurinţă calităţile şi performanţele unei creaţii biologice sau, din contră, o poate pune în valoare.

Al treilea vinovat, maturarea forţată

Maturarea forţată a fructelor se realizează, de regulă, pe mai multe căi.

„În primul rând, este vorba de folosirea de către cultivatori a unor substanţe stimulatoare care grăbesc maturarea fructelor. Printre acestea se folosesc de multe ori erbicide care sunt extrem de periculoase pentru sănătatea omului şi a mediului. Dar adesea se foloseşte un hormon de sinteză, ethefonul, interzis în România. Însă produsul se poate folosi în continuare la pomi sau cereale. Găsindu-se în comerţ, poate fi procurat fără probleme şi de legumicultori“ – a afirmat şeful Laboratorului de ameliorare.

Potrivit cercetătorului, şi condiţiile de mediu sunt vinovate. Stresul termohidric provoacă maturarea forţată a fructului, comprimarea fenofazelor, scăzând astfel calitatea acestora, în ultimii ani crescând frecvenţa apariţiei arsurii solare.

De menţionat că, prin recoltarea prematură a fructelor, acestea sunt expuse, de asemenea, la o maturare forţată.

„Un experiment realizat la SCDL Buzău în anul 2010 a scos la iveală faptul că tomatele cumpărate din supermaket, aduse din import, au rezistat în condiţii climatice normale de laborator timp de peste 6 luni, în timp ce majoritatea creaţiilor româneşti s-au depreciat după 3-5 zile. Pentru obţinerea acestor creaţii din afară s-a folosit o genetică de vârf, iar în unele cazuri s-a folosit şi iradierea fructelor după recoltare, astfel distrugându-se toată viaţa enzimatică a fructului, conferindu-i durată lungă de păstrare după recoltare“ – a spus Vânătoru. Domnia sa a precizat că procesul de maturare a fructelor de tomate este un proces controlat genetic de gene responsabile.

La nivelul fructului se petrec o serie de procese fizico-chimice asistate şi controlate genetic. În condiţii normale, fructul intră în pârgă, se maturează şi se postmaturează. În acest timp au loc fenomene de biodegradare a pigmenţilor clorofilieni şi transformarea lor în licopen, caroten, vitamine etc. La fructele iradiate aceste fenofaze sunt blocate, rămân o perioadă lungă de timp netransformate, iar în final se deshidratează şi se depreciază prin stafidire.

Al patrulea vinovat, producătorul

În urma unui studiu de piaţă realizat de către cercetătorii de la SCDL Buzău, s-a ajuns la concluzia că cerinţele cultivatorilor autohtoni nu corespund cu cele ale consumatorilor.

Conform studiului, cultivatorii cer hibrizi de tomate productivi, cu fructe mari, de peste 180 g, cu fermitate mare a fructului şi cu durată mare de păstrare după recoltare, iar ţelul amelioratorilor din institutele prestigioase ale lumii este acela să obţină creaţii ale căror fructe să se păstreze de la un an la altul. Pe lângă acestea, producătorii vor ca fructele să fie uniforme, fără pete sau umbre în zona codiţei şi să aibă culoare uniformă şi aspect plăcut.

Însă consumatorii vor tomate gustoase, aromate, uşor zemoase, fără cep lemnos în interiorul fructului, bogate în substanţe nutritive şi vitamine, echilibrate în ceea ce priveşte raportul zahăr/aciditate. Tomatele româneşti cultivate în sistem tradiţional îndeplinesc această condiţie.

„În piaţă este foarte greu să separăm producţia autohtonă, din soiuri româneşti, de cea produsă cu seminţe din import sau de cele produse în alte ţări. Este o consecinţă a faptului că în România nu avem o piaţă de legume în adevăratul sens al cuvântului“ – se arată în studiu.

Criterii de depistare a tomatelor modificate

Vânătoru a spus că tomatele naturale, sănătoase pot fi recunoscute faţă de cele care au suferit transformări genetice sau de tehnologie, iradiate sau îmbibate cu substanţe chimice stimulatoare. Cea mai sigură cale este analiza de laborator. Din păcate, centrele capabile să realizeze astfel de analize sunt foarte puţine în România.

Mai sunt însă şi o serie de alte indicii care contribuie la recunoaşterea fructelor sănătoase.

Dacă fructul prezintă mucron, acel vârf ascuţit proeminent în zona punctului pistilar, acesta este un indiciu că acele tomate au fost stimulate excesiv cu substanţe chimice. Este drept că acest caracter este dat de prezenţa unei gene, BECK, dar sunt foarte puţine creaţii biologice comerciale, de serie, omologate, care manifestă acest caracter. Însă nu există nicio creaţie românească care să prezinte această însuşire. Singura creaţie de acest gen care circulă la noi este hibridul bulgăresc Precos, dar nici acesta nu se manifestă întotdeauna atât de vizibil.

De asemenea, prezenţa golurilor în interiorul fructelor poate fi iarăşi o dovadă a faptului că s-au folosit stimulenţi de fructificare. Atunci când fructele sunt foarte ferme şi în secţiune apare un cep lemnos excesiv în interior, iar în pericarpul fructului un ţesut de culoare verde-albicios înseamnă că s-a făcut o maturare forţată.

Dacă secţionăm fructul şi descoperim în locul cavităţilor (lojilor) seminale un ţesut de culoare verde gelatinos şi lipsesc seminţele parţial sau total se atestă faptul că fructul a fost fie maturat forţat, fie cultivat în sistem tehnologic superintensiv.

Traian Dobre

• Orele de clasă, în trei schimburi

• Grădiniţă la casa parohială

• La toate solicitările, răspunsul: „Nu sunt bani“

La o masă rotundă având ca subiect starea învăţământului, doamna Ecaterina Andronescu, fost ministru, sublinia că: „Apelul meu se îndreaptă către autorităţile locale şi profesori, să se ajute reciproc pentru ca aceşti bani – e vorba de fonduri europene – să vină spre România şi să se investească în cele mai importante instituţii ale statului, în şcolile noastre.“

Apelul doamnei ministru rămâne, din păcate, o vorbă goală, de vreme ce autorităţile locale, cu atât mai mult profesorii, nu pot face nimic pentru a accesa fonduri europene necesare desfăşurării în condiţii decente a procesului de învăţământ. Că este aşa o demonstrează starea din teren pe care am găsit-o, alături de multe alte exemple, la Belceşti, comună ieşeană cu peste 10.500 de locuitori.

În 2006 aici s-a vrut un campus preuniversitar modern care trebuia să cuprindă clădiri cu săli de clasă, laboratoare, un internat etc. S-a dărâmat o şcoală veche şi s-a început cu entuziasm noua investiţie. Cum n-au mai fost bani, s-a înălţat, cu chiu cu vai, o clădire în care funcţionează şcoala ce cuprinde un liceu tehnologic cu peste 1.000 de elevi, gimnaziu, şcoala primară şi grădiniţa. Una dintre clădiri arată aşa cum se vede în fotografia pe care am realizat-o cu domnul director al liceului, prof. Cătălin Baziliuc.

În lipsa spaţiului necesar, două grupe ale grădiniţei îşi desfăşoară programul în casa parohială, o alta în fostul sediu al poliţiei. Alte trei în spaţii absolut improprii din vestiarul sălii de sport. Copiii din învăţământul gimnazial învaţă în trei schimburi, iar cei din cursul primar îşi desfăşoară programul numai dimineaţa, dar orele încep la 7.30, iar pauzele sunt micşorate.

„Suntem într-o situaţie cu totul deosebită, ne spune domnul director. În cadrul liceului, în care avem trei-patru şi chiar şase clase la unele specialităţi, vin copii din Coarnele Caprei, Spinoasă, Erbiceni, Liteni şi din alte localităţi, astfel încât microbuzele şcolii fac şi 12 curse pe zi. Cu toate greutăţile, aş vrea să spun că Liceul Tehnologic Belceşti s-a situat în fruntea liceelor tehnologice la bacalaureat, pe judeţ, şi cu 80% promovabilitate la evaluarea naţională în anul şcolar care a trecut. Avem rezultate bune şi în ceea ce priveşte participarea la olimpiadele şcolare. Toate acestea sunt rodul muncii profesorilor şi străduinţei elevilor, deşi condiţiile existente aduc mai degrabă cu cele din «Amintiri din copilărie».“

Primarul Constantin Ciobăniţei dă neputincios din umeri: „Pentru a finaliza lucrările la corpul de grădiniţă cu nouă săli de clasă ar fi nevoie de 1,2 milioane lei, o sumă uriaşă pentru posibilităţile comunei noastre. Din păcate, toate demersurile pe care le-am făcut la instituţiile abilitate: Consiliul Judeţean, minister, Inspectoratul Judeţean etc. s-au soldat cu refuzuri mai mult sau mai puţin politicoase care, pe scurt, s-ar putea traduce lapidar astfel: nu sunt bani.“

Iată aşadar starea de fapt din Belceşti, dar numărul exemplelor s-ar putea înmulţi şi nu pot încheia această relatare fără a aminti celor ce diriguesc învăţământul românesc, dar şi Consiliului Judeţean un alt exemplu: în satul vasluian Fâstâci se învaţă în două schimburi, într-o cameră de la cantonul silvic şi, cum băncile străvechi ocupă tot spaţiul, copiii sunt nevoiţi să circule pe deasupra acestora.

Stelian Ciocoiu

Pregătirea smochinului pentru iernare

Pe cât de abundent creşte, pe atât de sensibil este la ger, mai ales în iernile cu temperaturi negative severe. Pentru a preîntâmpina orice neplăcere, smochinul trebuie protejat pentru a trece cu bine peste perioada rece. Există mai multe tehnici. Dacă n-au căzut frunzele în întregime, scuturaţi-le mai întâi pe toate. Dacă smochinul este tânăr, executaţi o săpătură în lateral, adunaţi ramurile şi fixaţi-le de pământ (fundul şanţului) cu ajutorul unor cârlige ori a unor ţăruşi. Acoperiţi-l cu frunze, paie ori alte resturi vegetale şi peste ele veniţi cu o folie groasă de polietilenă. Fixaţi apoi marginile foliei cu pământ. Aveţi grijă să lăsaţi un spaţiu prin care planta să respire.

Dacă smochinul este matur, suprimaţi ramurile care credeţi că nu mai sunt necesare, adunaţi crengile aproape şi legaţi-le cu o sfoară groasă sau o bandă, pentru a nu provoca răni (sfoara subţire poate intra în trunchi). Puneţi frunze sau paie printre tulpini şi ramuri, împachetaţi-le într-o folie specială anti îngheţ ori într-un sac gros de hârtie şi legaţi din nou. Şi în acest caz lăsaţi un loc prin care smochinul să respire, altfel se va sufoca.

Muşuroirea trandafirului

Aproape toţi trandafirii sunt sensibili la valorile termice mai mici de minus 12 grade Celsius. Pentru a evita îngheţul rădăcinilor, mai ales că meteorologii au anunţat o iarnă aspră, ar fi de preferat să muşuroiţi planta. Lucrarea este cât se poate de simplă. Adunaţi pământ uscat şi bine mărunţit la rădăcina trandafirului astfel încât să realizaţi un muşuroi de maximum 30 cm. Puteţi cuprinde şi primele crenguţe. Nu se recomandă scurtarea ramurilor, fiindcă planta devine mult mai vulnerabilă la frig. Puteţi, în loc de pământ, să folosiţi şi frunze uscate, dar acestea trebuie cumva compactate. Pentru soiurile de tip arbust se practică şi protejarea părţii aeriene, prin învelirea în saci de hârtie cerată sau folie, cu precizarea că trebuie lăsat un spaţiu de aerisire, altfel trandafirul se sufocă, la formarea condensului.

Protejarea viţei-de-vie

Trebuie să vă reamintiţi că, în perioada de repaus, viţa-de-vie rezistă la următoarele temperaturi: rădăcinile – până la -5 -7°C la viţele europene şi până la -10, -11°C, la cele americane; mugurii: -18 ±3°C, în funcţie de soi; coardele anuale: -21 ±3°C; lemnul multianual: -22, -24°C. Efectul temperaturilor scăzute poate fi accentuat de factori precum: amplasarea plantaţiilor (viile de la baza pantei sunt mai expuse îngheţului, cu pierderi şi de 100% a mugurilor); scăderile bruşte ale temperaturilor într-un interval scurt de timp; perioadele îndelungate cu temperaturi scăzute.

Pentru protejarea viei din grădină se poate efectua muşuroitul, prin acoperirea cu pământ a punctului de altoire, a scaunului butucului şi a primilor ochi de la baza coardelor. Muşuroirea se efectuează manual, dimensiunea acestuia fiind de 25-30 cm înălţime.

În plantaţii protejarea butucilor se face prin arătura cu aruncarea pământului în lături, creându-se un fel de bilon la rândul de butuci. Se poate practica şi îngroparea coardelor, prin aplecarea lor la sol şi acoperirea cu un strat de pământ de 10 cm.

Maria BOGDAN