Aşa cum se ştie, Suceava este unul dintre judeţele mari cultivatoare de cartofi. Anul acesta condiţiile meteo au făcut ca producţia să fie ceva mai bună, cel puţin comparativ cu anul trecut dar, din spusele specialiştilor, se pare că aceasta nu s-a ridicat totuşi la nivelul aşteptărilor.

Producătorii se descurcă pe cont propriu

„Nu a fost suficient de bună, nu pe cât ne-am fi aşteptat. Noi am spus că obţinem peste 20 de tone la hectar din cele 21.695 hectare cultivate, dar din ceea ce s-a recoltat până acum – şi s-a reuşit recoltarea a peste jumătate din suprafaţă – producţia medie este de numai de 15 tone la hectar. Noi speram la mai mult. Unul dintre factorii care au determinat diminuarea producţiei a fost folosirea seminţei de proastă calitate. În plus, în perioada în care ar fi trebuit să se facă erbicidările şi tratamentele la cartof am avut un aport de ploi însemnat, motiv pentru care o parte din acestea nu s-au putut realiza. Sperăm însă să ajungem la o medie de 17-18 tone la hectar“, este de părere ing. Vasile Schipor, directorul Direcţiei Agricole Suceava.

Tot de la conducerea Direcţiei Agricole am aflat că nu vor fi probleme cu desfacerea producţiei de cartofi, pentru că aceasta în general este diminuată, iar suprafeţele cultivate sunt mai mici decât cele de anul trecut. „Suntem un judeţ în care cultura cartofilor se află pe primele locuri, pieţele abundă cu această legumă, ceea ce este un lucru bun mai ales că şi preţul este accesibil. Nu cred că vom avea probleme la valorificare, fiecare producător se descurcă pe cont propriu, până când vom avea o asociaţie mare, puternică, care să aibă depozite de capa­citate mare“, a mai spus Vasile Schipor.

În judeţul Suceava există o asociaţie a cultivatorilor de cartofi, dar care nu are încă un depozit unde să poată fi stocată producţia de cartofi disponibilă din judeţ astfel încât aceasta să poată pătrunde în marile magazine. „Intenţia noastră este de a intra pe piaţa reţelelor de supermarketuri şi hipermarketuri, dar trebuie să avem ritmicitate şi o sortare corectă pentru a asigura condiţiile de calitate. Neavând aceste dotări, marile magazine au reticenţe în a face contracte cu producătorii de cartofi dacă nu respectă standardele lor. Vin cartofi din Uniunea Europeană, din Polonia sau din Grecia, dar şi din afară, din Turcia, care sunt însăcuiţi, au toţi aceeaşi dimensiune, sunt de aceeaşi calitate“, mai spune directorul DADR.

Sămânţa de cartof autohtonă, aclimatizată şi fără boli

Pentru a-i face pe oameni să înţeleagă de ce este recomandată sămânţa autohtonă de cartof, specialiştii invocă aclimatizarea acesteia şi lipsa bolilor. „Dintr-un patriotism local aş face recomandarea să cumpărăm produsul local, cum aş recomanda strict profesional folosirea cartofului autohton pentru sămânţă, care este aclimatizat şi fără boli. Ştiţi ce probleme am avut cu cartofii aduşi din Polonia, cu o incidenţă foarte mare a clavibacterului, motiv pentru care a trebuit să închidem câteva ferme din cauza acestei boli. Recomand folosirea cartofului de sămânţă autohton. Deja lucrăm cu Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor Suceava pentru a sprijini fermierii mari să-şi producă sămânţa proprie pentru a intra pe piaţă cu un material săditor aclimatizat pentru judeţul Suceava“, arată Vasile Schipor.

Specialiştii spun că pentru a avea producţii bune şi sănătoase, dincolo de factorii climatici, producătorii trebuie să folosească sămânţă autohtonă de calitate, deşi cartoful nostru de sămânţă s-ar părea să aibă un preţ puţin mai mare. „De cele mai multe ori cartoful adus din Polonia este de consum şi se vinde ca şi cartof de sămânţă, având un preţ mai mic. Folosindu-l la înmulţire este evident că acesta nu răspunde aş­teptărilor la nivel de producţie. Hibrizii de primă generaţie sau înmulţirile din categorii biologice inferioare nu dau producţiile pe care noi le aşteptăm. Luând o sămânţă de calitate cu certificat şi cu atestat putem avea producţii mai bune“, spune directorul DADR Suceava.

Tot de la specialiştii din cadrul Direcţiei Agricole Suceava am aflat că instituţia a început o colaborare cu Inspectoratul Teritorial pentru Calitatea Seminţelor şi Materialului Săditor, dar nu numai la cartof. S-au purtat discuţii cu firme producătoare de seminţe pentru a înfiinţa loturi semincere în judeţ, în special cu porumb dar şi cu grâu autohton astfel încât producătorii, pe care direcţia agricolă vrea să-i atragă în acest proiect, să beneficieze de soiuri bune, adaptate la condiţiile judeţului Suceava.

Silviu BUCULEI

Consemnam în urmă cu doi ani, la vremea recoltării cireşelor, un eveniment deosebit: în plantaţia aparţinând domnului ing. Dan Băianu camioanele frigorifice aşteptau la coadă să fie încărcate. Direcţia? Sankt Petersburg. Se relua astfel tradiţia de dinainte de 1990, când „Boamba de Cotnari“, un soi local deosebit de valoros, era expediată în mai multe ţări ale Europei.

Era un început la care domnul ing. Băianu, om al locului şi pasionat de meseria lui, visa de multă vreme: să unească şi să reînvie astfel livezile care altădată au dus, alături de celebra podgorie, faima comunei Cotnari. Începutul a fost greu. Mulţi dintre proprietarii de livezi, atâtea câte mai rămăseseră, erau neîncrezători şi invocau „colectiva“ de altădată.

„Am reuşit totuşi, ne spune domnul Băianu, să organizăm în 2006 un grup de producători pentru a beneficia de avantajele oferite de Uniunea Europeană. Am accesat astfel un program de investiţie pe timp de cinci ani. La sfârşitul anului 2012 am finalizat investiţia, de care aminteam, ce consta într-un depozit de fructe, în principal pentru cireşe, dar şi mere pentru că avem membri care au în proprietate plantaţii de meri. Depozitul este deci folosit vara pentru cireşe, iar iarna pentru păstrarea merelor în condiţii unice pentru această parte de ţară. În acest an, continuă dl Băianu, am reuşit să obţinem prin programul pe care ni l-am asumat, recunoaşterea ca organizaţie de producători.“

În aşteptarea reconversiei…

Organizaţia de producători, care poartă denumirea semnificativă Cerasus Grup, dispune de 209 ha de livadă din care, cu sprijinul fondurilor europene, peste 100 ha sunt livezi tinere. „Sigur, toate acestea, subliniază interlocutorul nostru, au presupus eforturi deosebite şi nu am mai aşteptat aplicarea programului de reconversie al pomiculturii care se dovedeşte până la urmă o promisiune deşartă din partea celor care diriguiesc agricultura ţării. Este greu de crezut că statul, în condiţiile economice actuale, ar putea aloca banii necesari pentru înfiinţarea a 40-50 de mii hectare de livadă care să înlocuiască plantaţiile îmbătrânite, înfiinţate în anii ’80“, mai adaugă producătorul.

În avantajul producătorilor

Depozitul de fructe, pentru care s-au investit peste 5,8 milioane de euro din fonduri europene, dispune de instalaţii moderne de păstrare a fructelor cu benzi de sortare. Cireşele, de pildă, sunt calibrate din doi în doi milimetri şi pe două culori. Dar spaţiul de stocare este dotat cu instalaţii de calibrare şi pentru celelalte fructe. Toate acestea oferă posibilitatea de a obţine cantităţi de marfă omogene calitativ pentru a răspunde astfel comenzilor marilor magazine, mai ales că în următorii ani firma din Cotnari va dispune de cantităţi tot mai mari de fructe destinate comerţului. Vor creşte astfel şi câştigurile asociaţilor, domnul Băianu amintind că, în condiţiile în care cireşele nu erau calibrate, acestea au ajuns să se vândă anul trecut la trei euro kilogramul în ţările europene, faţă de cel mult un euro pe piaţa internă. Numai dacă ar fi să vorbim de cireşe organizaţia are capacitatea de a livra până la 1.000 de tone anual. De asemenea, în modernul depozit al organizaţiei se pot păstra în condiţii optime mari cantităţi de alte fructe care aduc bune câştiguri în primăvară.

Visul conducerii organizaţiei este, pentru următorii ani, ca fructele de la Cotnari să pătrundă şi pe piaţa vestică. „Ne gândim să prezentăm cireşele, de pildă, în ambalaje de la jumătate de kilogram la cinci kilograme, pentru că, se ştie, aspectul vinde marfa.“

Pământ românesc, gust autentic

Proiectul ce vizează creşterea suprafeţelor de livezi este un obiectiv prioritar al organizaţiei. Materialul săditor se va aduce în continuare din străinătate. „Cu regret trebuie să spun, subliniază domnul Băianu, cercetarea românească a rămas în urmă, la nivelul anilor ’60-’70. Aş aminti doar faptul că materialul săditor adus din Olanda, de pildă, va produce mere începând cu anul al doilea de la plantare, iar producţia estimată depăşeşte, după câţiva ani, 50-60 tone la hectar. Sigur se poate invoca faptul că fructele româneşti sunt mai gustoase. Aş vrea să le spun amatorilor că, odată plantat în pământ românesc, puietul va produce la maturitate fructe cu gustul din livada bunicii. S-ar îndeplini astfel dorinţa multora dintre clienţii marilor magazine de a găsi în rafturi fructe produse în România.“

Stelian CIOCOIU

Odată cu încheierea recoltării fructelor, activitatea în livezi nu ia sfârşit pentru că vom continua să executăm lucrările care asigură producţia de fructe pentru anul 2014, care să realizeze în optim cei cinci factori de producţie: aer, lumină, căldură (prin lucrări în coroana pomilor), apă (prin continuarea irigaţiilor), hrană (prin lucrări de fitoprotecţie).

Pregătirea pomilor pentru iernat

Prima lucrare de care trebuie să ne ocupăm este aplicarea, diferenţiat pe specii şi în funcţie de ce producţii dorim să obţinem în anul viitor, de îngrăşăminte tip starter: 1/4 din îngrăşămintele cu azot, îngrăşămintele cu fosfor în totalitate şi 1/2 din îngrăşămintele cu potasiu. Toate se aplică la sol cu excepţia celor cu micro elemente care parţial vor fi aplicate la nivelul frunzelor. Folosind aceste elemente chimice pregătim pomii pentru iernat. Pentru ca celula vie să reziste peste iarna temperaturilor scăzute, iar în primăvară să aibă rezerve suficiente de hrană pentru faza de înflorit şi legat, trebuie să-i asigurăm acesteia încă din toamnă – sub diferite forme – elementele de bază, azot, fosfor, potasiu şi micro elemente astfel încât să avem un raport optim între auxine şi florigen.

A doua lucrare obligatorie este cea de combatere a bolilor şi dăunătorilor a căror activitate continuă în perioada de toamnă cu ploi şi căldură. La ferma Lacu Rezi, în ultimi 10 ani am aplicat cu succes programul special de pregătire a pomilor pentru iernat, aplicând următoarele lucrări din septembrie până în decembrie:

- toate speciile au primit în luna octombrie îngrăşăminte simplestarter, uree, pentaoxid de fosfor, oxid de potasiu şi calciu precum şi micro elementele aplicate odată cu tratamentele fitosanitare;

- de asemenea, până la mijlocul lunii octombrie pomii au fost stropiţi cu zeamă bordeleză 0,3% + îngrășăminte cu bor 0,2% + zinc 0,05% + 0,3% uree;

- în continuare până la venirea iernii, din 15 în 15 zile, se efectuează trei tratamente cu următoarele combinaţii de substanţe: uree 1,5% + zeamă bordeleză 0, 5% + 0,2% micro elemente;

- la finele lunii noiembrie la specia măr, pentru căderea frunzelor şi lichidarea resturilor de boli se aplică un tratament cu 5% uree, iar la piersic un tratament cu 1% zeamă bordeleză + 0,3% Captan;

- la toate tratamentele se adaugă câte 0,3% Ovipron;

- tot în toamnă se fac tăieri de rodire la cireş, cais şi prun şi se continuă aprovizionarea cu apă până la sosirea precipitaţiilor.

Prin lucrările recomandate pomii îşi vor crea în ramuri şi trunchi rezerve pentru iernat care să asigure pornirea în vegetaţie în primăvară şi un înflorit abundent. Aceştia vor fi feriţi de atacul de Monilinia şi Taphrina, iar rezerva de ouă şi crisalide va fi inexistentă. În final, numărul de tratamente din timpul vegetaţiei 2014 se va reduce considerabil garantând însă producţii de fructe remarcabile.

Petre EREMIA

Doar 60% din banii pentru sprijinul alocat păşunilor montane ajung cu adevărat la crescătorii de animale. Restul se duc pe „apa sâmbetei“, mai exact, către firme care n-au nicio treabă cu agricultura, către asociaţii „dubioase“ şi agricultori inactivi care „iau subvenţie, dar stau la Milano“, susţin fermierii membri ai alianţei ROPAC, care cuprinde mai multe organizaţii reprezentative din sectorul zootehnic.

Pentru a corija această anomalie, fermierii propun autorităţilor competente ca banii să fie alocaţi doar crescătorilor de animale „activi“, iar banii rămaşi să fie direcţionaţi către alte sectoare.

„România are 4,3 milioane de hectare de păşune şi două milioane unităţi de vită mare. Aşa că 40% din suprafaţa acceptată la plată aparţine altora, nu fermierilor. Ea este deţinută de tot felul de asociaţii dubioase care n-au nimic de-a face cu animalele. Noi propunem ca doar suprafeţele folosite efectiv să primească subvenţii, adică este vorba de cca 2 milioane de hectare. Restul suprafeţei de două milioane şi ceva de hectare să intre în rezervă, iar banii care rămân în plată să fie redirecţionaţi către sectoarele pasăre şi porc“, a declarat Claudiu Frânc, pre­şedintele Federaţiei Crescătorilor de Bovine.

Listă neagră cu beneficiarii de subvenţii

Fermierii au realizat o listă neagră cu beneficiarii de subvenţii, care încasează bani de la stat fără să fie crescători de animale sau cultivatori de terenuri. Aici intră, potrivit crescătorilor, unităţile administrativ-teritoriale ale instituţiilor de stat, băncile, fondurile de investiţii şi cele mutuale, precum şi aeroporturile.

„Există multe suprafeţe neutilizate efectiv. Ideea de agricultor activ nu se referă doar la păşuni. S-a discutat la ROPAC ca, pe lângă proprietarii de terenuri precum aeroporturi, bănci, etc., să fie incluşi pe lista neagră şi cei care nu lucrează efectiv pământul, cum ar fi cei care au cumpărat teren în România şi stau la Milano, dar încasează subvenţia. S-a încercat o echivalenţă între hectarul de teren şi numărul de animale, adică la un hectar de teren să revină o vită mare sau 6,7 oi, astfel încât să existe o compensaţie între numărul de animale şi suprafeţele nelucrate pentru că sunt mulţi oameni care au animale, dar n-au unde păşuna“, a arătat Tiberiu Ştef, directorul Agrorom Ro din judeţul Mureş.

Primăriile alocă păşuni „fermierilor“ fără animale

Crescătorii de animale remarcă o anomalie în gestionarea păşunilor de care se fac vinovate anumite primării care nu alocă suprafeţe de păşunat crescătorilor reali de animale.

„Multe primării dau pământul altora, care n-au nicio treabă cu animalele, în timp ce sătenii care au animale sunt obligaţi să meargă cu ele sute de kilometri ca să aibă unde păşuna. Mulţi oameni se plâng că nu au unde păşuna, că sunt multe păşuni încărcate, dar animale ioc (...) La stabilirea subvenţiilor s-a luat ca an de referinţă 2008, dar între timp au fost mulţi care şi-au vândut animalele, dar iau încă subvenţii. Există multe astfel de cazuri în care se primesc subvenţii fără ca persoanele respective să aibă dreptul“, a continuat Tiberiu Ştef.

Şi Ioan Agapi, directorul executiv al asociaţiei Dorna din judeţul Suceava, susţine că banii ar trebui să ajungă la adevăraţii deţinători de animale.

„Eu cred că sunt mai puţin de 2 milioane de hectare păşunate. Mă uit în satul meu – erau trei stâni care aveau în total 1.200 de oi şi 200 de vaci. Acum au mai rămas maximum 400 de oi şi vreo 60 de vaci. (…) Să se dea subvenţii pe suprafaţă în condiţii cumulative. Ai doar pământul, fără animale, atunci pa. Adio subvenţii“, a declarat Ioan Agapi. El a dat şi câteva exemple de asociaţii înfiinţate de primari şi de apropiaţi ai acestora care încasează subvenţii pe suprafeţe întinse fără să deţină vreun animal.

„La Broşteni e o asociaţie numită cică Ciobănaşul din care niciun membru n-are nicio treabă cu animalele. E formată dintr-un fost maistru de mină, un fost poliţist şi alţii la fel, care nu au nimic în comun cu creşterea animalelor. Au preluat păşunea (iau şi subvenţii) şi le zic oamenilor să o închirieze de la ei. Alţi bandiţi sunt şi la Rebrecea, judeţul Vaslui, unde primarul este preşedintele asociaţiei, iar nevasta este vicepreşedinte. În general este vorba de bandiţi din jurul primarilor. Subvenţiile sunt luate de oameni care au ciulit bine urechile şi au văzut cum merge treaba. Pe la noi pe aici sunt dealuri întregi, care nici măcar nu sunt cosite, luate de nişte fotbalişti de la Bucureşti“, s-a plâns conchis Agapi.

Modificări de ordin legislativ

Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Daniel Constantin a declarat recent că Ordonanţa de urgenţă care modifică Legea Pajiştilor ar fi trebuit să fie adoptată în prima parte a lunii octombrie. Modificările au fost făcute după ce fermierii au reclamat că păşunea nu ajungea să fie administrată de asociaţiile reprezentative din comună deoarece exista un interes foarte mare din partea consiliilor locale sau a „asociaţiilor făcute peste noapte“ de a încasa subvenţiile de la Agenţia de Plăţi.

Cea de-a 22-a ediţie a FORUMULUI ZOOTEHNIEI (SOMMET DE L’ÉLEVAGE), desfăşurată în perioada 2-4 octombrie 2013 la Clermont-Ferrand (Franţa), a bătut toate recordurile: circa 1.250 de expozanţi, peste 85.000 de vizitatori profesionişti şi 2.000 de animale cu valoare genetică ridicată. Un punct forte a constituit şi prezenţa preşedintelui francez François Hollande.

SOMMET DE L’ÉLEVAGE este unul dintre cele mai mari târguri internaționale în sectorul producției zootehnice (bovine pentru carne, bovine pentru lapte, ovine, cabaline). În cadrul manifestării au fost prezentate în concursuri nu mai puţin de 1.300 de bovine, 400 de ovine, 300 de cabaline, 22 de rase de bovine (carne și lapte), 26 de rase de ovine şi 16 rase de cabaline. Tematica a fost deosebit de variată, mergând de la genetica, hrana animalelor, condițiile de creştere și sănătatea animalelor, instalații de muls, servicii și utilaje pentru zootehnie, până la mașini agricole. Manifestarea a beneficiat de 170.000 mp de spații de expoziție, numărul expozanţilor ridicându-se la 1.250 de expozanţi, dintre care 370 internaţionali, din 30 de ţări. De asemenea, peste 80.000 de vizitatori au ajuns la eveniment.

Pe lista evenimentelor din acest an s-a aflat o seară internațională care a avut ca scop prezentarea raselor franceze de bovine și ovine vizitatorilor străini şi care a inclus concursuri naționale pentru rasele de vaci Montbeliard, Limousine, Charolaise, Holstein, Simmental, un concurs al raselor de ovine Charollais și Hampshire, precum şi numeroase conferințe dedicate noutăților din domeniul agricol.

Prezenţă numeroasă din străinătate

Ediţia din acest an s-a remarcat printr-o prezenţă numeroasă de peste hotare, nu mai puţin de 3.000 de vizitatori din 71 de țări – cu o mie mai mulţi faţă de anul trecut – venind la târg, după cum au anunţat organizatorii. Interesul pentru rasele franţuzeşti de bovine s-a manifestat în special din partea unor ţări precum Maroc, Algeria, Turcia, Tunisia şi Egipt. De asemenea, au fost prezente delegaţii numeroase din China, Columbia sau Kazahstan (aceştia din urmă au şi cumpărat animale). De exemplu, după concursul cu animale din rasa Limousine, nu mai puţin de 16 exemplare au luat calea exportului, preţul mediu fiind de 5.552 € pe cap de animal, egal cu cel de anul trecut. Ediţia viitoare va avea loc în perioada 1-3 octombrie 2014 şi va include un concurs naţional pentru animale din rasa Aubrac, precum şi concursul european pentru rasa Simmental.

Ioana GUŢE

Există numeroase cauze care duc la afecţiuni ale urechilor la câini şi pisici şi care ţin atât de anatomia acestor organe (adânci, întunecoase şi greu aerisite), cât şi de factori externi.

Deși urechile la câine și pisică sunt protejate cu o cantitate mică de cerumen, există numeroase cauze care pot duce la iritarea, inflamarea sau infectarea lor. Atunci când aceste afecțiuni nu sunt tratate la timp, apar complicații la nivelul urechii interne, ajungându-se până la pierderea auzului și chiar afectarea creierului. Cea mai frecventă afecțiune întâlnită este otita externă, adică inflamația conductului auditiv extern care poate fi acută sau cronică, unilaterală sau bilaterală.

Cum apar aceste afecţiuni!?

Dintre cauzele care duc la aceste afecțiuni amintim: paraziții externi (râia urechii, căpușele) care irită urechea animalului, producând o secreție maroniu-închis şi cauzând o mâncărime intensă. De asemenea, amintim reacțiile alergice provocate de diferiți alergeni ca praful, polenul, detergenții, miceții, dar şi puricii care secretă o substanță alergenică, răspunzătoare de aceste reacții. Mai mult, bacteriile (stafilococi, streptococci, Pseudomonas aeruginosa) și virusurile (boala Carre) duc la infecțiile urechii, provocând durere, însoțită de o scurgere purulentă, urât mirositoare. Curenţii de aer cauzează, de asemenea, inflamația urechilor.

Scuturarea excesivă din cap sau scărpinatul, manifestări întâlnite în otite, duc la apariția hematoamelor (othematom) lobului urechii, prin perforarea vaselor sanguine la acest nivel.

Trebuie să amintim că de cele mai multe ori rănirea și inflamația urechii este cauzată chiar de către stăpânul animalului, printr-o curățare excesivă, agresivă sau făcută prea în profunzimea conductului auditiv extern.

Indiferent de cauze, semnele pe care le exprimă animalul sunt, în general, disconfortul exprimat prin scărpinat, scuturarea și înclinarea capului de partea urechii afectate și durere la atingerea acesteia. Prezența în canalul auditiv extern a unui exudat închis la culoare, urât mirositor, poate fi cauzat de existenta unui parazit (Otodectes cynotis, Demodex etc.), a unei drojdii (Malassezia spp.), a unei infecții bacteriene sau de o infecție mixtă.

Diagnostic şi tratament

De aceea, pentru a diagnostica cauza bolii, medicul veterinar va examina urechea animalului şi va pune în evidență prezența unor eventuale iritații, leziuni, cruste, inflamații, a anumitor formațiuni, fire de păr, dar și exudatul urechii, pentru a putea recomanda medicația cea mai potrivită.

În schema de tratament trebuie folosite medicamente cu spectru larg, care să înlăture pruritul, durerea și inflamația. În funcție de diagnostic, tratamentul poate fi local sau general. Local, recomandăm următoarele produse: Otosan, soluție otică pentru igiena urechii sau adjuvant în tratamentul diferitelor afecțiuni ale urechii (otite, eczeme) și Otoguard, unguent cu spectru antibacterian și antiparazitar larg, prin acțiunea asociată a neomicinei, cypermetrinei și permethrinei. Anestezina din compoziție reduce senzația de durere.

Tratamentul se face prin introducerea unguentului în canalul auditiv extern, de 3 ori pe zi, timp de 4-5 zile, după toaletarea locală cu Otosan.

Pe cale generală, în funcție de afecțiune, se folosesc antibiotice, conform antibiogramei: Amoxylrom, Oxitetraciclină 10%, Enrofloxarom; antiinflamatoare: Dexametazonă; desensibilizante: Alergotrat, Eczemtrat; antiparazitare: Parakill, Rombendazol super sau antifungice: Unguent antimicotic.

Prevenţia

Ca măsură de prevenție recomandăm deparazitarea internă și externă periodică a animalului, menținerea igienei urechii prin curățarea acesteia o dată pe săptămână, cu soluții de Otosan, în special după baie sau înot.

Dr. Viorica CHIURCIU,

medic veterinar

Doctor în ştiinţe medicale

SC Romvac Company SA

A lăsat Facultatea de Medicină Veterinară pentru o afacere în zootehnie. A pornit cu vaci de lapte, dar profitul rezultat nu a justificat munca, după cum spune interlocutorul nostru, fermierul Cristian Chişmorie, aşa că s-a reprofilat cât a putut de repede. De 13 ani îşi dedică timpul şi energia fermei cu vaci de carne, care de data asta îi aduce profit. Producţia de viţei a fermei contribuie la balanţa de venituri a României obţinute din exporturi, pentru că totul pleacă în ţări precum Italia, Grecia, Germania. Aflaţi secretul fermei care aduce profit.

O afacere construită pe ştiinţă

Cristian Chişmorie, astăzi unul dintre fermierii de succes din vestul ţării şi preşedintele Asociaţiei Vaci de carne judeţul Arad a pornit pe drumul vieţii considerând că meseria de medic veterinar i s-ar potrivi, însă după 4 ani a lăsat în urmă cartea şi s-a îndreptat cu pragmatism spre domeniul zootehnic, pornind o fermă de vaci. Iniţial a cumpărat 20 de vaci de lapte rasa Holstein Frize de la un fost IAS care se desfiinţa în anul 2000. „Exista pe atunci un credit subvenţionat de stat de la CEC, dar nu am simţit chemarea către vacile de lapte şi atunci am trecut la rasele de carne, pe motiv că este mai puţin de lucru“, îşi aminteşte Cristian Chişmorie. În felul acesta şi-au făcut loc în ferma sa robustele animale din rasa Albastru Belgian şi Charolaise. „Am început cu Albastru Belgian. În perioada aceea am avut şi material genetic de la Semtest Craiova, care au adus un prim taur Charolaise – îl chema Gim, era ecornat genetic (fără coarne) – şi avem şi după 10 ani animale care au rămas cu acest caracter“, spune Chişmorie.

Astăzi ferma numără peste 300 de exemplare, multe aflate la a patra generaţie „pentru că am pus mult suflet în munca de ameliorare şi am făcut încrucişări de absorbţie cu material seminal de valoare“, adaugă fermierul. Adaug eu şi faptul că fermierul a accesat multe fonduri europene atât în agricultură, cât şi în zootehnie, dar şi datorită colaborării cu Semtest Craiova şi a consultanţei oferite de doctorul Mircea Bara, directorul tehnic al instituţiei şi un pasionat al geneticii animale. „Avem exemplare de excepţie, de înaltă valoare genetică. Am primit un tăuraş din rasa Albastru Belgian autorizat şi la ora actuală lucrează în piaţă, cu el se obţin metişi foarte buni. Câţiva tăuraşi au ajuns şi la Semtest Craiova, iar acum sunt producători de material seminal“, apreciază Chişmorie.

Vorbind de colaborare, trebuie spus că la cel mai mare târg agricol din vestul ţării, Agralim, i-am găsit pe cei doi tot împreună. Aveam în faţă doi oameni pasionaţi şi care au schimbat ceva în domeniul raselor de carne, după cum am aflat ulterior.

Rasele de carne ar putea salva micile ferme

Fermierul de la Arad a înţeles care este cheia succesului fermelor cu taurine din rase de carne – îngrăşarea tăuraşilor până la greutatea de 500-700 kg şi apoi livrarea lor către export. Acesta este secretul care aduce profit şi care ar putea salva multe ferme mici care astăzi deţin animale din rase mixte sau de lapte. Practic, fermierul nostru face încrucişări din rase locale, care sunt în general Bălţată Românească, folosind material seminal de la tauri de rasă Albastru Belgian şi Charolaise. Din păcate, în România cei mai mulţi crescători vând prea repede tăuraşii, la o greutate de 100-180 kg, când de fapt ar putea să-i ţină la îngrăşat, aşa cum o face Cristian Chişmorie. Avantajele sunt multiple. Sporul de îngrăşare la rasele de carne este de 1.300-1.800 g/zi, se valorifică mult mai bine furajele, forţa de muncă, iar preţul de vânzare a unui tăuraş la 3 luni este de 1.800 lei, faţă de 500-600 lei, cât se obţine pentru un taur din rase de lapte.

Singurul inconvenient este găsirea pieţei de desfacere. Exportul rămâne în acest moment varianta cea mai profitabilă, pentru faptul că la noi nu există încă o cultură pentru consumul de carne de vită de calitate. Consumatorii ştiu din bătrâni că fibra cărnii de vită este tare şi aţoasă, iar cei care abatorizează încă nu fac diferenţa la preţ între carnea provenită de la un animal din rasă de lapte şi unul din rasă de carne. Abia atunci când românii vor prinde gustul fibrei marmorate (cu inserţii de grăsime) a cărnii de vită de calitate crescătorii vor putea primi un preţ chiar şi de 200 lei/kg, faţă de 6 lei/kg cât primesc acum. Până atunci restaurantele de lux apelează la importuri, punând în farfuria românilor cu dare de mână carne adusă din Argentina sau Brazilia.

Mentalitatea oamenilor, în plină schimbare

În opinia doctorului Bara de la Semtest Craiova, important furnizor de material seminal din România, din anul 2003 şi până în prezent s-a făcut o schimbare majoră în mentalitatea oamenilor. „În toţi aceşti ani am reuşit să spargem un mit, că taurii de carne dau distocii (probleme la fătare). Am adus taurul Gim, despre care vorbea domnul Chişmurie, am demonstrat că fătările nu sunt grele şi am încurajat crescătorii să ţină astfel de animale. Apoi am adus un alt taur din rasa Albastru Belgian, care se numea Ivan, cunoscut în toată ţara de toţi operatorii de însămânţări şi lumea a prins curaj“, a declarat Mircea Bara, director Semtest Craiova. În opinia dumnealui, la ora actuală singurul lucru rentabil este să vinzi un tăuraş de Albastru Belgian. Dar spune că micii crescători ar trebui să se orienteze către mai multe rase şi în funcţie de ce îşi doreşte crescătorul să folosească rasa respectivă. „Dacă vrea să vândă tăuraşul la 3 luni să folosească Albastru Belgian, dacă vrea să facă o fermă bazată pe rase de carne atunci să meargă pe una dintre rasele Charolaise, Limausin sau Angus, dar în funcţie de solicitarea pieţei. Bine ar fi ca aceşti tăuraşi metişi să se producă în gospodăriile populaţiei în efective de până la 20-25 de capete“, recomandă Mircea Bara.

Aşadar, fermele de Holstein ar trebui să rămână consecvente pe rasa curată sau Bălţată Românească, iar marea masă a populaţiei, care nu poate valorifica bine laptele, ar putea găsi o soluţie în rasele de carne.

Spuneam că mentalitatea deja s-a schimbat faţă de începutul anilor 2000, iar acest lucru este confirmat de cifrele furnizate de unităţile care livrează material seminal. „Dacă în 2003 aveam 0,7% din numărul de doze difuzate în teritoriu, acum în anul 2013 am ajuns la 43%, ceea ce înseamnă un salt enorm“, a declarat Mircea Bara.

Patricia Alexandra POP

• Interviu cu Marcel Andrei, preşedintele Asociaţiei Judeţene a Crescătorilor de Ovine din Mărginimea Sibiului şi vicepreşedintele AGROSTAR

Reprezentantul unei asociaţii cu un număr impresionant de animale din judeţul Sibiu trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se întâmplă în sectorul creşterii ovinelor, arătând cu degetul spre autorităţile indiferente care permit, tolerează sau uneori chiar concertează acţiuni aflate în afara legalităţii.

– Domnule Marcel Andrei, reprezentaţi o organizaţie profesională importantă a crescătorilor de ovine. Câţi membri aveţi?

– Reprezint Asociaţia judeţeană a crescătorilor de ovine din Mărginimea Sibiului, iar la ora actuală avem în jur de 260 de membri şi 180.000 de capete, pentru că în zona noastră mai există 3 asociaţii.

– Mă surprinde neplăcut faptul că asociaţiile profesionale sunt din ce în ce mai fărâmiţate, mai dispersate, cu responsabilităţi mai mult sau mai puţin importante faţă de crescătorii de animale. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?

– În primul rând din orgoliu, caracteristic românilor, apoi sunt persoane care au înfiinţat asociaţii doar pentru a percepe 1 leu/oaie cotizaţie în momentul depunerii actelor pentru CNDP la specia ovine. În rest ei nu fac nimic. Mai mult decât atât (lucru pentru care m-am bătut mult la MADR pentru modificarea Legii pajiştilor), aceste persoane au încheiat contracte pentru preluarea păşunilor, deşi normele europene prevăd clar că beneficiarul subvenţiei pe suprafaţă este utilizatorul. O asociaţie nu poate fi „utilizatorul“, atât timp cât ea nu deţine animale, ci doar membri. Aceste asociaţii sunt de regulă făcute de către primari sau de rude ale primarului pentru beneficiul lor, pentru că ei deţin şi contractele de închiriere a păşunilor, iar crescătorii trebuie să le plătească şi lor o sumă de bani. Aşadar, aceşti „băieţi deştepţi“ primesc subvenţiile de la stat, de fapt de la UE şi mai încasează şi de la crescători, în vreme ce crescătorii autentici, care chiar au animale, stau la mâna lor.

Am făcut şi plângeri penale şi pe la DNA, însă mare lucru nu s-a rezolvat. Dar cum la noi APIA a ajuns să fie stat în stat, fac ce vor şi dau subvenţii cui nu trebuie. APIA nu ne dă niciun concurs.

Dacă vorbim de CNDP, pentru că sunt bani de la bugetul naţional, orice cetăţean contribuabil are dreptul să ştie unde se duc banii lui. De aceea am cerut ca listele pentru CNDP să fie făcute publice. Bineînţeles că APIA nu a fost de acord.

– Orice reprezentant al unei forme asociative are o serie de responsabilităţi, inclusiv în relaţia dintre membri şi autorităţi. În ce măsură acestea satisfac crescătorii?

– În majoritatea cazurilor nevoile şi cerinţele fermierilor nu sunt satisfăcute. Sunt primari care i-au obligat să facă parte din acele asociaţii, pentru că altfel nu le dădea păşunea, ceea ce este anormal şi anticonstituţional, dar la noi în România se poate practica. Acest gen de lucruri, alături de altele, fac ca doleanţele crescătorilor de animale, mai ales ale celor adevăraţi, să nu poată fi satisfăcute.

– De ce nu reuşiţi totuşi să constituiţi la nivel naţional o federaţie, o structură care să reprezinte toate asociaţiile şi respectiv toţi membrii?

– Pentru că, pe lângă orgolii, sunt şi interese financiare.

– Ce ar trebui făcut ca să eliminăm acest mod de a privi lucrurile?

– Ar trebui ca şi noi, crescătorii, să conştientizăm importanţa acestui lucru, dar v-am spus că intervin primarii care îi orientează către aceste asociaţii.

– Ce perspective daţi acestor forme asociative la care facem referire?

– Perspective imediate nu sunt pentru că inclusiv lumea politică actuală şi viitoare are tot interesul ca noi să fim dezbinaţi, să nu fim o forţă, să nu fim uniţi.

– Şi vă lăsaţi pradă acestor tentative, când ar trebui să urmăriţi interesele crescătorilor, care nu sunt puţine şi deloc de neglijat?

– Este foarte adevărat ce spuneţi dar, atât timp cât intervine factorul politic, sigur că trebuie să admitem situaţia. Dar nu ştiu până când. Să ştiţi că întâmplător colegi ai mei de breaslă spun uneori că interesele politice sunt ca o frână de mână pentru zootehnie. Câtă vreme primarul îl forţează pe crescător să plece într-o anumită direcţie, crescătorului îi este teamă că rămâne fără păşune şi nu are curaj să iasă în faţă şi să spună de frica repercusiunilor, sigur că se va întâmpla aşa, până vom reuşi să avem o cultură a unităţii. Ar exista o perspectivă dacă ar veni tineretul să se ocupe de această îndeletnicire, dar cum acesta nu mai vrea să se ocupe de creşterea animalelor, iar cei mai vârstnici au rămas cu mentalitatea de dinainte de ’89 va fi foarte greu.

– Aţi amintit de tineri, credeţi că există sau va exista la un moment dat măcar o motivaţie serioasă pentru ca aceştia să crească animale?

– La ceea ce se întâmplă astăzi nu văd nicio motivaţie serioasă. Eu lucrez din 1968 în sectorul zootehnic şi o fac din pasiune, dar încă nu îi văd pe tineri muncind fără o zi liberă, fără sărbătoare, pentru că asta e, animalul trebuie hrănit.

– Reprezentaţi o asociaţie importantă, dar nu v-am întrebat câte animale aveţi dumneavoastră?

– La ora actuală am 1.100 de ovine, am avut şi 160 de bovine, dar am diminuat efectivul şi probabil că voi face acelaşi lucru şi la ovine din cauza lipsei de forţă de muncă. Nu mai avem cu cine lucra, iar eu nu pot să văd un animal chinuit sau batjocorit, prefer să ţin atâtea animale cât pot îngriji în condiţii optime.

Ion BANU

De cel puţin 20 de ani o întrebare fundamentală ne copleşeşte creierele şi, oricât s-ar părea de curios, nu-i găsim răspunsul potrivit. Adică, ne zicem, de ce la ei se poate şi la noi nu? La noi unde pământul e un alt dar de la Dumnezeu, aşa cum aceste tărâmuri au fost botezate pentru frumuseţea şi bogăţia lor vetre ale îngerilor.

Îmi amintesc adesea, cu fireasca emoţie, cum la un interviu la Vatican nemuritorul Papă Paul al II-lea mi-a subliniat apăsat că mă socoteşte ca venind din ţara unde „cu adevărat ar putea curge laptele şi mierea“.

Şi totuşi ceva ne trage înapoi. Răsfoind strategiile ţărilor europene într-ale agriculturii am început însă, cătinel, să pricep cum vine treaba.

Întâi de toate că România nu are o strategie clară şi în raport esenţial direct cu posibilităţile ei reale.

Ceea ce s-a însăilat recent pe hârtie arată mai degrabă ca nişte odinioară „teze din aprilie“, autorii lansându-se în cifre greu de imaginat dar, se înţelege, fără şansă de materializare.

Să crezi acum, de pildă, că în doar câţiva ani poţi tripla volumul producţiei medii pe hectar pare o idee de SF.

Fiindcă astăzi ţara importă peste 60% din alimentele pe care le consumă.

Cu o producţie agricolă modestă, dar cu o structură agrară extrem de polarizată, România are o întârziere a procesului de modernizare, după unii specialişti, de aproape jumătate de secol.

Cineva, vorbind despre urgenţele momentului, ierarhiza primele trei sectoare astfel: IT, apoi producţia de energie şi pe locul al treilea agricultura.

Un distins specialist, pornind de la iminenţa unei crize alimentare mondiale, răsturna şi, cred şi eu pe drept cuvânt, triunghiul cu pricina aşezând agricultura în vârful piramidei nevoii de progres, aceasta asigurând securitatea alimentară şi în consecinţă fiind principalul furnizor de securitate socială.

România semnifică şi în acest caz contradicţia esenţială dintre a vrea şi a putea.

La noi lipseşte Cartea funciară, după cum cadastrul a fost pasat aproape anual de la o instituţie la alta.

Fermele sub 10 ha reprezintă la noi peste 97% din totalul fermelor funcţio­nale, acoperind 50% din suprafaţa agricolă.

Suntem în acelaşi timp ţara cu cea mai divizată structură agrară din UE, deţinând aproximativ 1/3 din numărul total de exploataţii, respectiv 3.856.000 de ferme din totalul de 8.912.000 ferme.

Exploataţiile mici, sub două hectare, cumulează 73% ca număr şi 13% ca suprafaţă. Fermele de asociere sunt aproape inexistente, deşi acolo unde funcţionează acumulează profit.

Anul agricol 2013, deşi cu rezultate notabile faţă de cel precedent, continuă să dea dureri de cap fermierilor. Preţurile mici ale cerealelor, sub costurile de producţie, pun bariere economice de netrecut. Lipsa spaţiilor de depozitare a făcut ca parte din recoltă să fie vândută din câmp cu pagube bugetare notabile pentru fermieri.

Pentru reluarea producţiei în noul an agricol 2013-2014 numeroşi fermieri au apelat la noi credite, începând cum s-ar spune activitatea cu stângul.

Acest furt oarecum legalizat din bruma de capital a agricultorilor români descurajează şi încetineşte până la poticneală procesul de modernizare.

Acordarea subvenţiilor ca urmare directă a volumului mediu al recoltei pe hectar reprezintă şi ea un handicap, fiind net inferioară faţă de celelalte ţări europene, deşi piaţa de desfacere e una comună – se înţelege cu o concurenţă neloială.

Se adaugă – circulaţia nefiscalizată – gaura neagră pe unde se scurg miliarde de euro. Mai apoi, cum menţiona recent preşedintele Curţii de Con­turi a României – 40% din banii bugetari se scurg pe canale diverse în buzunare de samsari.

Adăugaţi listei necazurilor agriculturii româneşti pulverizarea oficializată a cercetării agricole.

De pildă, numai institutul naţional de producere a seminţelor de la Fundulea a fost deposedat în numele unor false argumente de importante suprafeţe, de la 5.500 ha la 1.800 ha. Staţiunea agricolă Târgu-Jiu, de la 1.500 la 200 ha. Staţiunea legumicolă Buzău, de la 416 la 75 ha.

Aşadar, dacă în anul 2000 cercetarea agricolă dispunea de 119.000 ha, astăzi mai are încă în proprietate 25.000 ha, aproximativ a cincea parte din patrimoniu.

Am scris fiindcă noi acte legislative dau atacul la bunurile cercetării cu o inconştienţă care vizează prostia.

Ei bine, toate cele câte v-am spus şi încă multe altele fac, aşa cum ziceam la început, ca la noi să nu fie şi să nu poată fi niciodată ca la ei.

Profesionalizarea politicului şi revenirea la un statut de primă însemnătate pentru agricultură, cu altă cuvinte depăşirea crizei morale, ar fi o soluţie.

Dar la români, ca la noi, nu se ştie niciodată!

Gheorghe VERMAN

• Interviu cu profesor doctor Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii

2013, un an dificil

– Ţinând seama de experienţa dumneavoastră de o viaţă în agricultură, cum apreciaţi anul agricol 2013?

– Nu confirm, dar din punctul de vedere al agronomilor şi al tuturor celor care au lucrat în acest domeniu, anul 2013 a fost unul dificil. Un an în care nu s-a lăsat să se întrevadă uneori nici chiar rezultatele pe care le-am obţinut. Pe de altă parte, sunt domenii din agricultură în care rezultatele au fost excepţionale. Şi asta, denotă faptul că fermierii ştiu acum să combine problemele legate de condiţiile climatice de ceea ce înseamnă tehnică şi tehnologie. Foarte mulţi spun însă că doar condiţiile climatice sunt cele care favorizează în ultimii ani producţia, dar eu cred că fermierii români au început să cunoască foarte bine tehnologiile şi astfel reuşesc să atenueze efectul unor factori negativi, cum ar fi seceta. Şi îmi permit să dau exemplul unui excelent fermier, domnul Niţu din Giurgiu, care a prezentat de atâtea ori elemente de aplicare a unor tehnologii bune şi care au adus rezultate bune şi în 2012 şi iată că şi în 2013.

– Sunt câteva unităţi unde rezultatele s-au situat la cote superioare. Ce părere aveţi de acest lucru?

– Aşa este. Şi eu vorbesc din dreptul unuia care a vizitat multe ferme peste graniţe, în Germania, Franţa, Olanda, Israel, SUA şi pot spune că în România există astfel de exploataţii, care sunt cel puţin egale cu acestea, dacă nu unele chiar mai bune. Şi aici vă dau exemplul celor de la Curtici, Insula Mare a Brăilei, şi aş putea enumera cel puţin 40-50 de astfel de exploataţii de prin ţară. Dacă se va continua cu măsurile din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală, cum este Măsura 121, modernizarea şi, de asemenea, punerea la punct a unor tehnologii, de a se repune în funcţiune cercetarea românească pentru a găsi elementele de tehnologie noi, care apoi să fie implementate în producţie, România poate avea prin tehnologie elemente de contracarare a unor efecte negative ale secetei.

– De ce credeţi că întârziem să ne întoarcem faţa către cercetarea agricolă românească?

– S-a dorit ca cercetarea agricolă românească să dispară, ca un concurent a ceea ce înseamnă cercetarea de import. Cu tot respectul pentru colegii noştri, doar câmpurile demonstrative nu înseamnă şi cercetare. Cercetarea înseamnă mult mai mult decât câmpuri demonstrative. Un soi de grâu nu se obţine într-un an sau doi şi nu îl alegi în 3 ani, se obţine în zeci de ani de muncă şi de şanse de a-l putea realiza. Nu mai vorbesc de hibrizii de porumb sau de floarea-soarelui sau soiuri de lucernă ori în pomicultură. România dispune la această oră de o bază genetică extraordinară şi ar putea intra în parteneriat cu unele firme pentru realizarea unor soiuri şi hibrizi cu grad mare de adaptabilitate. Să nu excludem cercetarea, aşa cum nu au făcut-o nici francezii; a se vedea firmele acestea franceze care cercetează, dar şi produc împreună cu fermierii. Dau ca exemplu Limagrain şi nu vreau să fac publicitate, iar ca stil de lucru şi noi ar trebui să-l adoptăm.

Legătura între condiţiile climatice şi tehnologii

– Academicianul Cristian Hera făcea o apreciere, şi anume că atunci când temperatura creşte constant cu un grad noi pierdem o tonă de producţie la hectar. Ce spuneţi despre această afirmaţie?

– Absolut adevărată. În urmă cu doi sau trei ani făcusem acea anchetă pe sisteme de irigaţie şi îmbunătăţiri funciare şi, printre altele, am solicitat colegilor din cercetare să ne aducă situaţia temperaturilor medii şi a condiţiilor climatice din ultimii 50 de ani.

De la Lovrin am primit o situaţie pentru partea de Vest a ţării, dar aceasta are extensie destul de mare, prin care se arată că temperatura medie a crescut în ultimii 50 de ani cu 0,5 grade Celsius, ceea ce este extraordinar de mult. La prima vedere cifra este mică, dar, ca efecte în timp, în zona aceasta de stepă efectele sunt deosebit de grave asupra sistemului biologic şi a sistemului agricol în general.

– Este important să avem soiuri hibrizi rezistenţi la secetă şi tehnologii care să conserve apa în sol. Arătura adâncă mai este de actualitate?

– Ar fi bine să fie scos plugul şi nu mai vorbesc de grapa cu discuri în primăvară. Dar în ultimii ani au apărut aceste elemente de tehnică agricolă excepţională, de afânare a solului în profunzime, fără răsturnarea brazdei, pentru că a rămâne o brazdă crudă la soare, în temperaturile acestea foarte mari, înseamnă a se distruge părţi importante din viaţa solului. Şi toţi cei care au lucrat în sistemul respectiv, chiar în centrul Bărăganului, Ialomiţa, Călăraşi către Brăila, au rezultate excepţionale. De asemenea, dacă nu am fi avut soiurile de grâu de la Fundulea, Lovrin, Turda, Şimnic, noi nu am fi putut obţine în 2012 şi 2013 producţiile pe care le-am avut. Este incredibil să vezi că cercetarea agricolă este pusă la colţ. Nu este corect să nu avem o staţiune de cercetare pe culturi irigate, pentru că avem nevoie în continuare de indicatori care să intre în proiectele de amenajări de irigaţii.

– Ce se întâmplă cu irigaţiile în România?

– Se discută foarte mult pe tema irigaţiilor pentru că dă bine, dar trebuie pătruns în profunzimea fenomenului. Proiectul referitor la Canalul Siret-Bărăgan ca şi concept este unul dintre cele mai bune idei de dezvoltare a României. Dar, în condiţiile de criză economică, trebuie să schimbăm filozofia.

A aduce apă din Dunăre, la 200 m, înseamnă costuri imense pentru care trebuie valorificată producţia într-un sistem rentabil. Or priorităţile absolute la acest moment sunt două lucruri: proiectele care trebuie să rezolve problema pentru circa 500-600.000 de ha şi apoi dezvoltarea şi amplificarea Măsurii 125 A, de dezvoltare a sistemelor de irigaţii locale.

Preţurile de pe piaţa cerealelor

– Fermierii se plâng de preţurile la cereale. Ce părere aveţi?

– Cred că orice an agricol se judecă prin preţul grâului şi capacitatea acestui produs de importanţă extraordinară pentru economia naţională, europeană şi mondială. Toată lumea se gândeşte la cantitate, fără să fi pus problema din timp la ceea ce se va face cu această producţie. Dar s-a greşit, pentru că grâul şi nu numai trebuie să fie evaluat corect, măcar la o lună sau două, să se ştie exact ce producţie se va realiza şi în al doilea rând ministerul să intre în legătură cu cealaltă parte, cea a comercianţilor, şi să stabilească nişte reguli.

În 2011 m-am trezit că undeva erau nişte înţelegeri asupra preţurilor cu care trebuia să fie cumpărate cerealele şi sigur că le-am contracarat. Astă toamnă, undeva în zona Moldovei, iar s-a stabilit un anumit preţ pentru porumb. Problema este şi a asociaţiilor de producători agricoli, dar şi a ministerului de a veghea ca regulile pieţei să fie bine stabilite. Nu este normal ca preţul grâului în România să fie cu aproape 100 de euro sub cel din bursele europene şi nu mai vorbesc de bursa de la Chicago sau de la Hong-Kong.

– Nu s-ar putea chiar de la semănat să fie o înţelegere cu fermierii, cei care procesează, Ministerul Agriculturii şi să se stabilească măcar un preţ minim?

– Anul acesta au fost nişte încercări, dar au fost de amatori şi ca să dea bine. Am văzut consilii judeţene care în şedinţele consilierilor au stabilit preţuri minime ale produselor. Cred că este bine să fie astfel de parteneriate, dar pentru asta trebuie o organizare foarte bună şi a fermierilor. Uneori aceste parteneriate sunt destul de fărâmiţate şi destul de lipsite de forţa aceasta de negociere. Şi al doilea element este cel care a apărut ca prioritate absolută pe Măsura 121, aceea de a ne face depozite, pentru că piaţa grâului se face după ce l-ai pus în siloz. Dacă nu ai avut aranjamentele dinainte, atunci acestea nu se pot face durabil şi corespunzător şi avantajos pentru comercianţi şi producător.

– Este adevărat că nu avem spaţii de depozitare?

– Eu am lăsat, de exemplu, pe Măsura 121 şi parţial pe 123 silozuri cu o capacitate de 3,9 milioane de tone care erau în construcţie. Noi ne apropiem ca şi capacitate de depozitare de sisteme moderne la aproape 20 milioane de tone şi ar mai rămâne o rezervă de circa 14-15 milioane de tone pentru depozitare. România trebuie să aibă cca 34-35 de milioane pentru că acesta este nivelul de producţie al României. Când avem aceste capacităţi, în ferme nu numai că depozităm şi îmbunătăţim calitatea, se poate urmări foarte bine calitatea grâului.

Gheorghe VERMAN