Iarna la stână

Moto: „Într-un întreg an oile sunt mulse doar timp de cinci luni. În celelalte șapte, oile îi mulg pe ciobani de bani şi de munca lor grea!“

De cum treci calea-ferată din vecinătatea gării Săliştei Mărginimii Sibiului, o coteşti la dreapta pe drumul lung şi cunoscut al căruţelor şi săniilor de altădată. Nu însă mai-nainte de a te „furişa“ printre pilonii masivi de susţinere a noii autostrăzi, ca apoi să te îndrepţi către legendarul ţinut voievodal al Amnaşului. Curând ne abatem din drum, obligând hărnicuţul nostru Logan să se opintească peste povârnişul abrupt şi alunecos al unei întinse păşuni, acoperită de albul zăpezilor.

Era într-una dintre nopţile geroase şi înstelate ale săptămânii, dinaintea începerii postului mare al Crăciunului. Departe, spre liziera pădurii de salcâmi şi mesteceni pitici, rotocoalele albicioase ale caierilor de fum „dansau“ peste stânele şi saivanele de pe deal, în vreme ce stăpânii oilor reuşesc, dintr-o singură răstire, să „amuţească“ lătratul răguşit al câinilor flocoşi şi plini de scaieţi, cu ochi iscoditori şi întrebători, înroşiţi de frigul pătrunzător şi de veghea prelungită a nopţilor fără pic de odihnă şi somn. În preajma stânelor, un lung şir de căpiţe şi fânare pline până în vârf. Alăturat: o grădinuţă de pomi fructiferi îngrădită cu un gard din nuiele de alun împletite. Maga­ziile de cereale, şoproanele pentru lemne şi coteţele pentru porcii puşi la îngrăşat şi găinile la ouat. Nicăieri însă măcar o singură cuşcă pentru adăpostul vreunuia dintre acei câini cuminţi, prietenoşi şi ascultători cu stăpânii lor, furioşi şi agresivi cu lupii şi cu urşii mereu flămânzi şi puşi pe harţă.

Intrăm în primitoarea „cameră-bucătărie“ a stânei soţilor tilişcani Maria şi Nicolae Bunea. Vrednica gospodină ne arată, în ceaunul negru din tuci de pe plita încinsă a sobei, tocăniţa piperată şi usturoiată din carne de berbecuţ, „dreasă“ cu multă ceapă călită şi „lungită“ cu câteva cupe din jintiţa pusă în putini la păstrat, peste iarnă, în vreme ce dintr-o imensă oală smălţuită cirul mămăligii stă să dea în foc.

După ce ne omenim ca lumea, ieşim să ne răcorim în tinda casei. Unii, doar la poveşti, iar alţii, la o cană cu vin fiert şi la o ţigară. Numai eu, vechea lor cunoştinţă, încerc să nu o încurc pe gospodină când o ajut să pună la cuptor o cratiţă mare plină cu felii de mămăligă, printre care presărase straturi, straturi de brânză frământată şi burduf, „unse“ cu tochitura untului gălbui din laptele de oaie gras pus la prins, târziu în toamnă. Alăturat, un blid plin cu felii oţetite de ceapă roşie, precum şi o cupă mare plină cu moare de varză. Curând, cei de afară aveau să se convingă că sub cerul luminat de o mare şi rotundă lună e într-atât de frig încât zăpada scârţâie armonios sub greaua povară a paşilor ritmaţi ai stăpânului-oier, omul de care băciţa-soţie e tare mândră. La fel şi de cei doi frumoşi şi deştepţi copii ai lor: Cristina, absolventă universitară la Sibiu, iar Niculiţă, elev de liceu la oraş. Şi cu toate că copiilor le place ciobănitul, părinţilor nici prin gând nu le-a trecut vreodată să-i facă stăpâni-poruncitori peste stâne cu sute şi sute de oi şi cu doi-trei ciobani-zilieri. Stă dovadă mărturisirea lor precum că atunci când ei nu vor mai fi în putere, ca să îşi biruie singuri bătrâneţile, răcelile şi reumatismele dureroase, vor pune „lăcat“ pe uşa stânei, vânzând, de-or avea cui, oile, câinii, acareturile, pământurile de arat şi pajiştile de păşunat, de târlit şi de cosit, retrăgându-se în frumoasa şi bine-rânduita lor casă şi gospodărie din Tilişca. Iar de-o fi să fie precum gândesc şi spun ei acum, atunci musai că vor înstrăina întreaga lor avere tot unei familii de români vrednici şi mărgineni sibieni! „Pentru că de prea multă vreme nimic nu mai merge ca lumea în ţara asta…“. Aflăm (ceea ce ştiam şi noi, gazetarii) că nu se mai vând uşor şi cu mare folos nici oile şi nici mieii; nici cârlanii şi nici lâna şi pieile; nici berbecii de prăsilă şi nici telemeaua şi brânza frământată; nici caşul şi nici urda dulce... „Cu toate că mâncarea-i tot mai scumpă. Iar pensionarii, şomerii şi salariaţii oraşelor o duc tot mai greu cu traiul zilnic, sărăcia punând stăpânire pe tot mai multe familii. Numai «descurcăreţii» vremii şi vremurilor n-au habar de nimic, îmbogăţindu-se tot mai mult, pe măsură ce ţara sărăceşte tot mai tare. Dările şi taxele sunt multe şi grele, iar «pretenţiile» pieţei europene, numeroase şi aberante. Cu toate că «păpica» oamenilor şi a animalelor îi tot mai puţină şi tot mai greu de făcut ca să fie şi multă, şi ieftină, şi naturală, şi ecologică, şi sănătoasă! Vor vedea ei, «domnii», când nu vom mai fi nici noi, ciobanii români ardeleni! Acum, dacă nu ai bani, n-ai nici apă curentă în stână, nici faianţă, nici gresie şi nici inox-uri. Însă ceea ce este sigur e că am tot mai mulţi ani şi tot mai puţini bani...!“

Aşa se face că cei doi soţi de mult au hotărât să îşi facă copiii „domni la oraş“. „Cu toate că nici acolo nu-i mare scofală!“ Este şi momentul când vrednicul oier îşi aminteşte că a deprins meşteşugul de la bunicii şi părinţii săi cu care a copilărit şi feciorit la stână. Mereu pe drumurile ţării, în transhumanţă. Este convins că în familia lor la ei se va opri greaua, frumoasa, plăcuta şi sănătoasa îndeletnicire a oieritului! Un pesimism tot mai des simţit printre oierii mărgineni, cu toate că continuă să fie consideraţi printre cei mai pricepuţi din lume în creşterea raselor de oi ţurcane, ca şi în prepararea vestitei brânzei telemea de Sibiu.

Risipiţi pe pământurile transilvane, bănăţene, ialomiţene şi dobrogene („de atâta amar de vreme nemuncite ca lumea şi în mare parte înstrăinate de ţară şi de neam…“), familiile de oieri şi de ciobani mărgineni încă mai stăpânesc mari şi numeroase turme. Chiar de mii şi zeci de mii de oi. Şi-au făcut şi pe acolo, pe unde au mers şi au zăbovit, „case-palate“ precum bogătanii din Poiana Sibiului, din Jina, din Tilişca, din Orlat, din Gura Râului şi din Răşinari. Cei care au cumpărat întinse păşuni şi câmpuri de arat şi de semănat. Ce vor face în viitor cu averile lor, nici ei nu ştiu încă! Cert este însă că, oriunde s-ar afla şi oricât de bine le-ar merge printre „străini“, tot la locurile natale le stă gândul şi fapta! Ca urmare, de marile sărbători creştine de peste an sunt nelipsiţi din bisericile în care au fost botezaţi şi cununaţi. Vin, de asemenea, la nunţi şi botezuri, ca şi la tristele îngropăciuni şi parastasuri de pomenire a celor apropiaţi şi dragi lor, urcaţi la Domnu’. Tot nelipsiţi sunt şi de la petrecerile tradiţionale. Cele mai vechi şi îndrăgite de ei, din fiecare iarnă, fiind cea de la Sălişte, din a patra zi a Crăciunului, denumită „Întâlnirea Junilor din Mărginimea Sibiului“ , precum şi „Udatul Ionilor de la Tălmăcel“, din 7 ianuarie, de Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul.

Ioan Vulcan-Agniţeanul

Revista Lumea Satului nr. 3, 1-15 februarie 2017 – pag. 44-45