Oieritul tradițional, pe cale de dispariție. Transhumanța, propusă în patrimoniul UNESCO

Federația Oierilor de Munte din România intenționează să propună ca transhumanța să intre în patrimoniul mondial UNESCO. Eugen Gonțea, președintele Federației, ne-a declarat că intenționează să înceapă demersurile pentru ca oieritul tradițional să fie recunoscut ca parte a patrimoniului cultural și etnografic universal.

Transhumanța și păstoritul tradițional se mai practică încă la acest început de secol XXI. Am urmărit acest obicei străvechi al oierilor care a inspirat Miorița, dar și Baltagul lui Sadoveanu, dintr-o justificată curiozitate de reporter. M-am aflat alături de o familie de oieri din județul Alba în trei anotimpuri, de la plecarea în transhumanță, primăvara, apoi spre vârfurile Munților Șureanu, unde turmele au stat toată vara și înapoi, acasă, la început de toamnă...

Miez de primăvară la poalele Munţilor Şureanu. În Purcăreţi, sat de ciobani, astăzi este o zi importantă. Bărbaţii pleacă cu oile la munte, în transhumanţă. Mâine cătunul va fi aproape pustiu. Rămân acasă doar copiii cei mici, bătrânii şi femeile mai puţin vrednice care nu se încumetă să-şi petreacă vara în munţi.

De la ora şase dimineaţa în ograda lui Gheoghe Cândea este agitaţie mare. Toată lumea s-a trezit în zori. Se mulg oile, care peste un ceas trebuie să plece. Astăzi vor urca doar 20 de kilometri, până pe vârful Recea. Aici turmele vor rămâne până la începutul lunii iunie, apoi vor ajunge tot mai sus, pe Măgura Șureanului.   

Se pregătesc desagii cu merinde şi lucrurile trebuincioase pentru şederea cea lungă de peste vară. Câţiva vecini au plecat imediat după răsăritul soarelui. Drumul e lung şi greu....

Mulsul oilor s-a isprăvit. Se strecoară laptele, turma este pregătită de drum. Gheorghe nu va merge cu oile. Va pleca cu tractorul încărcat cu merindele care, pe vremuri, erau duse cu măgarii sau cu caii. Va scuti şi porcii de drumul anevoios spre munte și îi va lua în tractor.

Turmele ciobanilor de la Purcăreţi au plecat. Deseară vor ajunge sus, la Recea. Un drum greu, pe potecile înglodate de ploile care curg mocăneşte de câteva zile, în ţinutul mocanilor.

Sus, pe vârful Recea, au sosit primele turme de la Purcăreţi şi din satele vecine. Cu timpul aici, la 1.300 de metri, s-a ridicat un adevărat sat. Fiecare cioban şi-a adus cele de trebuinţă. Este a doua lor casă. Oile lui Gheorghe Cândea nu au ajuns încă. Le aşteaptă toată familia care s-a strâns în căsuţa de pe munte.

Mihai este unul dintre cei şapte copii ai lui Gheorghe. Are 13 ani. Ca toţi ceilalţi elevi din Purcăreţi a terminat şcoala pe 15 mai şi o va începe după ce se va întoarce acasă, pe 1 octombrie. Îi place aici și va păzi sterpele până la toamnă. „Vreau să mă fac cioban, ca tata...“, zice copilul cu hotărâre, mângâind un câine blănos de la stână. Creșterea oilor este o moștenire de generații în familie.

Tatăl lui Gheorghe, Aurel Cândea, a fost și el cioban din tată în fiu. A prins  vremuri mai bune, dar şi mai grele prin Munţii Sureanu sau, mai departe, pe culmile Făgăraşului. „Pe vremuri mergeam câte două trei-zile până să ne așezăm stâna, ajungeam până departe, spre Banat. Duceam și câte douăzeci de kilograme în spate...Acu’ au cam dispărut ciobanii adevărați...“, își aduce aminte nea Ion.

Transhumanţa nu le sperie pe nevestele mocanilor. Băciţa Anuţa Cândea, soţia lui Ion, va avea grijă ca pe timpul verii la stână să nu lipsească nimic şi toate să se întâmple aşa cum sunt regulile din vechime pentru că ciobanii din Purcăreţi urmează același ritual, de sute de ani. Dar acum pe vârful Recea au apărut şi semnele veacului XXI. Maşinile de teren, tractoarele şi panourile solare.

La Recea negurile se ridică spre zarea plumburie. Peste trei săptămâni şi turmele vor ajunge mai aproape pe vârful Măgurii Șureanului. Mai aproape de cer...

La Măgura, spre piscurile munților, turmele vor rămâne până la toamnă. Chiar în miez de vară vremea este câinoasă și rece. Băieții lui Gheorghe Cândea sunt plecați cu sterpele la pășune. La stână a rămas doar Anuța, băcița, care pregătește prânzul. „Mulg oile, vacile, fac brânza, fac mâncare, curățenie, tot ce trebuie...“, zice bunica băieților care s-au întos uzi, obosiți și înfrigurați de la pășune. Mezinul Ionică abia a împlinit 10 ani și a uitat de jocurile copilăriei. „Nu prea avem timp să ne jucăm, avem treabă, ne sculăm, ne spălăm, mâncăm, mergem cu animalele și apoi vine noaptea“, spune Ionică despre programul aproape milităresc de la stână.

Se apropie seara. Oile au intrat în strungă și rumegă nepăsătoare. Un cățel se încălzește pe cenușa caldă unde a fost pregătită mâncarea. Negurile groase se ridică peste Măgură, semn că va ploua și mâine. Copiii s-au dus la culcare. Mâine o vor lua de la capăt. Aici, la stână, toate zilele sunt la fel, de sute de ani....

Mijloc de septembrie. Turmele lui Gheorghe Cândea s-au întors acasă, dar treaba nu s-a sfârșit. Se adună fânul de pe câmp, copiii se duc la școală. Au început școala cu două săptămâni mai târziu decât ceilalți pentru că abia au coborât de la munte. Acum Gheorghe își poate face socotelile. „Nu a fost un an chiar atât de rău, au fost alții mai răi ca ăsta, dar au fost și mai buni, pot să spun că sunt destul de mulțumit...“ Baciul Aurel, cel care a umblat pe jos mii de kilometri în transhumanță cu oile, crede că „acum trăim vremuri ciudate, dispar obiceiurile cele vechi, nu mai găsești ciobani, toate-s pe dos!“

Încet, încet se duc toți ciobanii care umblau cu turmele până pe streașina Carpaților, care se luptau cu urșii și cu lupii și care doineau strașnic din frunză ori din caval. „Se duc toți“, zice baciul Aurel, „așa cum se duce Soarele spre apus...“

Vasile Braic