Într-unul dintre numerele trecute ale revistei v-am prezentat o creație 100% românească în materie de iepuri, Uriașul de Transilvania. Revenim în articolul de față cu un alt succes al cercetătorilor români. Miklos Botha, doctor în zootehnie, crescător de urecheați de 16 ani, a studiat și ameliorat aproape un deceniu Iepurele de Cluj. Cu resurse financiare proprii, fără niciun suport din partea statului, ci doar cu ajutorul colegilor cercetători, a reușit să standardizeze o rasă despre care spune că are tot mai mulți simpatizanți. Astăzi există în țară aproximativ 30 de crescători ai acestei rase. Interlocutorul nostru are propria sa fermă unde crește 50 de animale matcă din rasa Iepurele de Cluj.

Apariția primului exemplar a fost întâmplătoare

Primul exemplar din rasa Iepurele de Cluj a apărut accidental, printr-o mutație spontană, în 2005. Ce înseamnă mutație spontană? Înseamnă apariția unui individ care se abate de la caracteristicile feno­tipice ale părinților. Astfel, primul Iepure de Cluj a apărut prin împerecherea unui mascul și a unei femele din rasa Neozeelandez Alb. Teoretic, din această rasă albinotică nu pot ieși altfel de pui decât albi cu ochii roșii. Și totuși, la un moment dat, într-un cuib a apărut un exemplar gri-cenușiu. Cauzele acestei întâmplări neobișnuite au fost căutate în istoria genealogică a rasei. A fost analizat retroactiv pedigreeul pentru cinci generații pentru a descoperi dacă s-a făcut la un moment dat infuzie cu alte rase. Rezultatul acestor analize a exclus posibilitatea ca o astfel de infuzie să fi avut loc și a confirmat faptul că un animal alb cu ochii roșii este clar homozigot și nu poate fi purtător de gene colorate. Începând cu 2005 a început activitatea de cercetare și ameliorare a Iepurelui de Cluj, o misiune care a vizat păstrarea caracteristicilor și ulterior coordonarea perechilor printr-o selecție foarte riguroasă, despre care dl Botha spune că este cheia ameliorării. În opt ani de cercetare, de-a lungul a opt generații de iepuri, s-a obținut forma actuală a Iepurelui de Cluj.

Doar două rase folosite în ameliorare

Deși caracteristicile rasei se apropie de standardul pe care l-au impus cercetările întreprinse de dl Botha, programul de ameliorare continuă. Sunt însă câteva reguli de la care nu se face abatere. Exemplarul născut din mutația spontană prezenta un fenotip intermediar între rasa Neozeelandez Alb și Chinchilla. În consecință, singurele rase permise pentru a fi folosite pentru infuzie au fost acestea. Chinchila a fost folosit pentru culoarea gri-cenușiu și Neozeelandezul Alb pentru forma corpului. De-a lungul timpului s-au folosit în programul de ameliorare și iepuri din rasa Californian și Uriaș German, însă rezultatele nu au fost cele scontate. Trăsăturile obținute se îndepărtau foarte mult de tipul dorit și în consecință s-a renunțat.

Caracteristicile fenotipice ale iepurelui de Cluj sunt urechile mai scurte decât cele ale exemplarelor din rasa Chinchila, dar mai lungi decât cele ale Neozeelandezului Alb, capul masculului este suficient de robust, dar nu la fel ca cel al exemplarelor din rasa Neozeelandez (acest lucru este valabil în cazul iepurilor de expoziție, nu și în cazul iepurilor de producție). Prin comparație cu masculii femelele au osatura mai fină, de aici rezultă capul cu fruntea mai puțin lată. Ca și culoare Iepurele de Cluj poartă gena rasei Chinchilla, deci este gri-cenușiu. Ca dimensiune corporală se încadrează în categoria raselor de talie mijlocie cu limite inferioare și superioare de 3,5 și 5,5 kg.

Un animal fără pretenții

Iepurele de Cluj este o rasă care poate fi crescută cu ușurință. Nu este un animal pretențios, nu necesită un spațiu mare pentru că pot fi cazate mai multe exemplare într-o cușcă și se pretează foarte bine pentru creșterea în gospodării. De altfel, Miklos Botha spune că această rasă este atât de ușor adaptabilă pentru că nu a fost creată în laborator, ci a fost obținută în gospodărie. Iepurele de Cluj poate fi crescut în cuști din material lemnos și metal și poate fi ținut afară tot timpul anului. În momentul de față este o rasă destinată creșterii în sistem gospodăresc, însă dl Botha nu exclude posibilitatea ca la un moment dat să poată fi crescut în sistem industrial. Deocamdată, spune el, rasele pure nu se folosesc pentru creșterea intensivă, în ferme fiind folosiți doar hibrizi. Datorită efectului heterosis (Încrucișare între două rase de animale cu ereditate diferită, având ca rezultat indivizi caracterizați prin mare vitalitate, prin putere de adaptare la diferite condiții de viață și prin productivitate ridicată) hibrizii sunt mai productivi și mai economici. Pentru că Iepurele de Cluj descinde din Neozeelandez Alb, o rasă folosită la nivel mondial în producția de carne, este posibil ca într-o formă parentală maternă sau paternă să se preteze și pentru industrializare, la un moment dat.

În momentul de față Iepurele de Cluj este doar standardizat. Standardizarea presupune elaborarea unui șablon a caracteristicilor. Pentru a obține acest statut animalele trebuie să prezinte uniformitate. Mai exact, dacă luăm un mascul și o femelă din regiuni diferite ale țării și îi împerechem trebuie să rezulte produși uniformi. Până acum nu s-a reușit încă omologarea iepurelui de Cluj, dar obținerea ei nu a fost o prioritate pentru dl Botha. Domnia sa spune că omologarea este absolut necesară doar dacă rasa este destinată industrializării și reprezintă un interes economic major. Firește că are în vedere omologarea Iepurelui de Cluj, dar va mai dura o perioadă până acest lucru va fi posibil. Până atunci viitorul Iepurelui de Cluj depinde doar de crescătorii de iepuri, dar, spune Miklos Botha, cu siguranță rasa nu va dispărea pentru că tot mai mulți oameni sunt interesați de ea. Trendul va fi crescător și vor fi din ce în ce mai mulți simpatizanți ai Iepurelui de Cluj. De curând în cadrul întrunirilor Uniunii Generale a Crescătorilor de Porumbei, Păsări și Animale Mici din România a fost lansată ideea întocmirii unui registru genealogic unic pe țară. Așa ar putea fi ținută mult mai simplu o evidență a generațiilor de iepuri, evitându-se astfel consagvinizarea.

Laura ZMARANDA

La animale există boli infecțioase foarte grave, unele cu mare difuzibilitate atât în focar, cât și în afara lui, cuprinzând efective mari de animale, cu morbiditate și mortalități crescute. Unele dintre aceste boli sunt zoonozele, adică boli care se transmit la om, așa cum sunt antraxul și rabia. Profilaxia în asemenea boli nu se poate obține decât prin coordonarea măsurilor generale nespecifice (respectarea tehnologiilor de creștere și a condițiilor de microclimat, o alimentație corespunzătoare, dezinfecții, dezinsecții și deratizări periodice etc.) cu cele de imunoprofilaxie specifice, respectiv prin vaccinarea animalelor.

Vaccinarea reprezintă un mijloc economic și eficient în multe boli infecțioase. Aceasta constă în inocularea, într-un organism, a unei cantități mici de virusuri sau bacterii atenuate sau inactivate. În urma acestor inoculări, organismul respectiv răspunde prin producere de anticorpi care îl vor apăra în cazul expunerii la agentul patogen față de care s-a făcut vaccinarea.

Astfel, prin vaccinare, în efectivele de animale expuse infecției este prevenită îmbolnăvirea clinică sau se imprimă bolii o evoluție benignă, fără perturbarea activității de producție. Trebuie să se știe că vaccinarea eficientă este condiționată de o stare perfectă de sănătate a animalului. Orice boală sistemică, deficiența de nutriție sau prezența paraziților interni sau externi pot afecta răspunsul imunitar în urma administrării vaccinului. De aceea, înainte de vaccinare trebuie să deparazităm animalele. Deparazitările tuturor animalelor din gospodărie se fac și toamna înainte de intrarea animalelor în stabulație.

Vaccinările obligatorii

Vaccinările obligatorii, cuprinse în Programul strategic, care se fac toamna sunt vaccinul contra pseudopestei aviare la galinacee și vaccinul contra rabiei la câini și pisici. Primăvara se face vaccinarea contra antraxului (cărbune) cu vaccinul CARBOROMVAC la bovine, ovine caprine și cabaline.

Pseudopesta aviară (boala de Newcastle) este o boală infecțioasă și contagioasă a galinaceelor, fiind deosebit de păgubitoare din punct de vedere economic, prin morbiditatea accentuată și mortalitatea ridicată, afectând producția de carne și ouă. De asemenea, fiind o boală declarabilă și carantinabilă, antrenează mari cheltuieli prin restricțiile impuse de această situație. Pseudopesta aviară este considerată o zoonoză deoarece omul este receptiv la infecția cu virusul pseudopestei, reacționând fie prin conjunctivite, fie prin sindrom gripal însoțit uneori de afecțiuni pulmonare. La copii apar uneori tulburări nervoase (sindromul Newcastle).

Rabia (turbarea) este o boală infecțioasă întâlnită la toate speciile de animale homeoterme, caracterizată prin tulburări nervoase, exprimate prin hiperexcitabilitate și agresivitate, urmate de paralizie și moarte. Rabia se transmite la om prin mușcătura sau zgârietura unui animal infectat, în general câine, fiind o zoonoză gravă.

În afara acestor vaccinări obligatorii, în funcție de situația epizootologică din zonă, se mai pot face și alte vaccinări la cererea crescătorului de animale. Astfel la găini, în perioada de toamnă, se face vaccinul contra holerei aviare, PESTIHOLVAC FORTE (vaccin mixt contra pseudopestei și holerei aviare), iar la palmipede (gâște, rațe), HOLEPAL. La porcine se recomandă vaccinarea contra rujetului cu ERYROMVAC. La ovine și caprine se face vaccinarea contra agalaxiei contagioase a oilor și caprelor și contra mamitei gangrenoase, cu AGALAXIN FORTE. La iepuri vaccinarea contra mixomatozei și a bolii hemoragice a iepurelui se realizează cu vaccinul MIXOHEMOVI­ROVAC. La câine, în afara vaccinării antirabice, se mai face vaccinarea contra parvovirozei canine cu CANIPAR­VOVAC, iar contra bolii Carré, hepatitei, parvovirozei și leptospirozei canine, cu vaccinul TETRAVALENT LCHP.

Dr. Viorica CHIURCIU, medic veterinar
Doctor în ştiinţe medicale Romvac Company SA

Chiar dacă aici, în satul Vale în Jos din comuna Ponor, județul Alba, nu sunt nici vaci mov și nici marmote care să împacheteze Cașul de Ponor, totuși te aștepți ca de undeva să apară crestele albe ale Alpilor din reclama la vestita ciocolată elvețiană. Tot așa cum a apărut și ferma Montana Cad, după ce Victor Cordea a văzut lăptăriile din Elveția.

Sus în deal e o fermă...

SC Montana Cad SRL, ferma de lapte a familiei Cordea (Aurora Dorina și Victor Codrea), este o dovadă că artiștii rămân artiști orice altceva ar întreprinde pe lumea aceasta. Chiar și atunci când dezvoltă o afacere cu vaci de lapte. După cum pomeneam la început, frumusețea fermelor din Alpii elve­țieni a fost sursa de inspirație. Victor Cordea și-a zis atunci de ce să nu încerce și în țară, în comuna sa natală, o asemenea afacere. La urma urmei, locuitorii zonei cresc vaci de lapte din moși-strămoși. Ca și elvețienii. Totuși, cușmele din paie ale caselor tradiționale din zona Apusenilor, dar mai ales drumul județean neasfaltat și extrem de prost te readuc la realitate. Dar cine știe, poate într-o zi se vor găsi bani și pentru infrastructura care duce la raiul de aici. Până atunci mașinile cu produsele lactate produse în fermă fac drumul acesta zilnic spre magazinul lor din municipiul Alba-Iulia. Iată că vorbim de o afacere rotundă, așa cum propovăduiește pe la mai toate întâlnirile ministrul Agriculturii. O afacere aducătoare de bani la buget și creatoare de plus valoare și locuri de muncă.

Adăpost și lăptărie cu bani europeni

Proiectul a fost depus în ultima lună din 2008, mai precis pe 19.12.2008, și a beneficiat de un punctaj maxim, ceea ce l-a adus pe locul 2 în lista de proiecte eligibile. Pe 12.10.2009 acest proiect a fost contractat, însă abia în 2014 a fost încheiat. Asta în mare parte din cauza constructorului care, după ce s-a văzut cu avansul în cont, abia atunci a realizat că a construi la cota 1.000 nu e ca la câmpie. Infrastructura proastă, dar și condițiile de mediu sunt diferite. Din păcate, pentru afacerea soților Cordea ineficiența și neseriozitatea firmei de construcții au adus amânări care au însumat ceva mai mult de 2 ani. Victor Cordea a subliniat acest aspect ca principala nemulțumire privind proiectul. A propus celor îndrituiți, inclusiv ministrului Daniel Constantin, care i-a vizitat ferma anul trecut, că ar fi de dorit ca ridicarea construcțiilor să se poată efectua și în regie proprie, ceea ce ar aduce o mai mare eficiență, dar și o calitate mult mai bună decât cele oferite de firmele de construcții, care nu pun același interes precum viitorul proprietar.

Valoarea totală a proiectului de construire fermă de vaci și modernizare centru de preluare și prelucrare lapte a fost de aproape două milioane de lei, din care 1.288.684 finanțare nerambursabilă.

Ferma a mai fost dotată cu un bazin de zi și de incendiu cu o capacitate de 50 mc. Alimentarea bazinului se face din surse proprii, respectiv câteva izvoare captate din munte. Consumul zilnic se ridică undeva la 3-4.000 de litri. Tot prin proiect s-au realizat atât bazinele de stocare a dejecțiilor, cât și rețeaua de canalizare pluvială.

Laptele, mai mult decât bio

Efectivul fermei este acum de 62 de bovine, din care 42 sunt vaci de lapte (Bălțată Românească de tip Simmental și Red German). Producția medie este de circa 26 l/cap de vacă, într-un sistem extensiv. Vacile pasc pe pășunile naturale care beneficiază de o floră spontană extrem de variată, ceea ce aduce și un lapte de calitate. În noul grajd, cu o capacitate de 48 de capete, se află saltele de cauciuc pentru odihnă, adăpătoare moderne și perii pentru scărpinat automate. Adăpostul nou al vacilor de lapte are în dotare și o sală de muls Westfalia, de tip brăduleț, cu șase posturi, ceea ce face ca mulsul să se efectueze în mai puțin de o oră. Centrul de preluare și prelucrare a laptelui dispune de un tanc de răcire de 2.200 l, tot Westfalia ca și sala de muls.

Producția zilnică de lapte este în jur de 600 l. Toată producția este procesată în centrul propriu și apoi este comercializată prin magazinul fermei situat în Alba-Iulia. Produsele lactate (telemeaua, cașul, brânza frământată, brânza de burduf) se vând la același preț, respectiv 15 lei/kg (cu TVA), iar laptele integral cu 2,5 lei/l.

Pentru sezonul rece hrana principală este semifânul înfoliat obținut de pe cele 100 ha de pășune naturală și lucerna produsă pe un teren de 20 ha situat mai la șes. Bineînțeles că vacile primesc și un tain de făinuri proteice pentru completarea hranei.

Ferma de vaci are 3 angajați. Centrul de prelucrare a laptelui are și el un angajat permanent, iar magazinul de desfacere din Alba-Iulia dispune și el de 2 angajați. Au câteva produse tradiționale atestate din 2008 (cum ar fi Caș Ponor). Cererea este mare și de multe ori produsele se termină în cursul zilei. Mai ales iarna, când și producția de lapte este mai mică.

La reproducție folosesc în principal taurii lor autorizați. Medicul concesionar este din Aiud. Dar vacile nu au în general probleme de sănătate, date fiind și condițiile de trai cât mai apropiate de cele naturale.

Asociație cu peste 100 de membri

Din păcate, majoritatea membrilor sunt în vârstă și cu vaci puține. Membrii au posibilitatea de a folosi tauri autorizați pentru montă, atât pentru rasele de lapte, cât și pentru cele de carne. Anul trecut au achiziționat și un taur din rasa Angus pentru a diversifica activitatea și pe vita de carne, date fiind condițiile ideale pentru creșterea acestor rase. De anul acesta membrii asociației vor beneficia și de serviciile unei ambulanțe veterinare mobile, 4 x 4, dotată cu tot ce este necesar, inclusiv un ecograf pentru controlul gestației. Băiatul lor, Marius Cordea – doctorand al UASMV Cluj-Napoca, este cel care se va ocupa de acest serviciu comunitar.

O fermă modernă are nevoie de asfalt

Ar fi atunci și o posibilitate de a face turism agrar. Cât privește viitorul fermei, soții Cordea au în plan aducerea de juninci gestante și din alte rase de lapte, care se pretează pentru altitudinea de 1.000 m, la care se află amplasată ferma, pentru completarea efectivului până la 100 de animale. Aceasta pentru a se asigura o medie de 50 de vaci în lactație pe tot parcursul anului. În ceea ce privește rasele aflate acum în fermă, Red-ul German este mai productiv decât Bălțata Românească. Dar vițeii care se vând mai lesne sunt cei de Bălțată Românească. Vițeii se comercializează la vârsta de 2 luni, la circa 100 kg. Tot pentru viitor este și dezvoltarea unei activități complementare la vaca de lapte prin creșterea și îngrășarea vacilor de carne

Victor Cordea, inițiatorul ansamblului folcloric Crai Nou din Alba-Iulia

Din 1986 are înregistrări la radioul public, colaborări cu formația Semnal M, meseria sa fiind aceea de artist profesionist. La întrebarea pusă lui Victor Cordea de un redactor de la Antena Satelor privitor la calitatea în care ne vorbește, acesta a spus cu simțul umorului: „Sunt soțul soției mele“. Proiectul o are pe Dorina Aurora Cordea ca reprezentant al beneficiarului, iar ferma este așezată pe pământul moștenit de ea. Ambii soți sunt din comuna Ponor. Doamna „din deal“, iar soțul „din vale“. De aici și vestita melodie cu „sus în deal e-o casă și acolo-i mândra mea“. Acum, poate la fel de mândră și mult mai frumoasă, se înalță clădirea fermei.

Tudor CALOTESCU

La fiecare ediție a unui târg important prezentăm noutățile pentru cei care poate nu au ajuns să viziteze standurile expozanților sau pur și simplu pentru a afla noile tendințe din piață. Dacă în numărul trecut am vorbit de noutățile din domeniul utilajelor agricole de la Agromalim – Arad, de data aceasta merită să vorbim de sectorul zootehnic.

Gazde în incursiunea mea printre boxele cu ovine prezente la târg au fost domnii Nicolae Cioranu, președintele Asociației Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana“, și Marcel Andrei, președintele Sindicatelor Naționale care m-au asigurat că cei mai mulți dintre oieri au înțeles care este rețeta succesului: alegerea unei singure direcții – carne sau lapte. În această idee s-a făcut și alegerea raselor şi împărţirea pe boxe a ovinelor prezente la Agromalim.

Cele 27 de padocuri au găzduit pe timpul manifestării atât rase autohtone, cât și hibrizi și rase de import. Dacă ne referim la rasele autohtone trebuie să amintim de mioarele din rasa Țurcană cu varietatea Bucălaie, Oacheșă, Bălă, rasa Țigaie din zona Socodorului, exemplarele de Cap negru de Teleorman. La acestea s-au adăugat rasele ajunse de curând pe plaiurile mioritice precum Țigaia Safork, rasa de lapte Sardă adusă de un crescător tocmai din Sardinia și rasa Lacone. Exemplare deosebite, cu caractere specifice rasei aduse de 22 de fermieri pentru a putea fi admirate mai ales de crescătorii de ovine.

Vizita la standul raselor specializate pe lapte ne-a adus aproape de Dumitru Apetrei, cel care a venit la această ediție Agromalim cu câteva exemplare aduse tocmai din Sicilia. Deși are acasă 1.400 de animale, anul trecut a făcut investiții serioase achiziționând 200 de oi și 100 de mieluțe din rasa Sardă, o rasă specializată pe lapte. „Am acasă Țigaie, dar am vrut și rasa asta italienească pentru că produce 3 litri de lapte pe zi sau chiar mai mult, în funcție de hrana pe care o primesc. Nu sunt deloc pretențioase, vara merg la pășunat, în rest la dăm trifoi, porumb. Singurul dezavantaj este că nu rezistă la frig“, spune proprietarul oilor aduse din Sicilia. Iată deci o rasă specializată, dedicată, care dă o producție bună de lapte, o idee pentru cei care aleg această direcție, cu mențiunea că un exemplar adus acasă ajunge să coste 250-270 de euro.

O altă rasă de lapte care mi-a atras atenția a fost rasa Lacone originară din Franța și o alta din țările arabe numită Avasi, care seamănă ca și conformație cu oile românești Caracul, cu coada lăsată.

Nu au lipsit Țurcanele din varietatea Rațcă, oile cu coarne tip tirbușon aparținând bătrânului oier Ioan Pau familiarizate cu vizitele pe la târguri.

În ceea ce privește rasele de carne aș putea spune că au dominat exemplarele de Cap negru german, proprietatea domnului Nicolea Cioranu, care a motivat decizia lui de a merge pe direcția oi de carne astfel: „Fermierii și-au dat seama că trebuie să schimbe ceva în activitatea lor, să se specializeze pe carne sau pe lapte. Eu merg în două variante: Țurcană – în rasă curată și Țurcană în hibridare cu Cap negru german. Am ales această hibridare pentru că trebuie să perfecționăm carcasa.“ Tot ce se produce în ferma dumnealui se vinde în viu la 8-9 lei/km către țările arabe, nu rămâne nimic pentru reproducție. În prezent, efectivul numără 1.300 de oi matcă, 200 tineret și berbecii reproducători.

Trăgând linie în urma vizitei la Agromalim aș spune că în sectorul ovin nu mai este derută, oierii știu ce vor și au luat și măsuri în acest sens. Toate bune și frumoase dacă și vremea va ține cu fermierii puși la grea încercare atunci când vine vorba de furajare. Vorba domnului Nicolea Cioranu care, din cauza secetei, a pierdut 2 coase la lucernă, iar acum se roagă la Dumnezeu să nu dea o iarnă grea.

Patricia Alexandra POP

Probleme mari la centrala electrică de la Cernavodă. La patru ani după ce Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană au solicitat efectuarea unor teste de stres la centrala nucleară de la Cernavodă ca urmare a accidentului de la Fukushima, problemele scoase în evidenţă de către echipa de evaluare nu sunt remediate în totalitate, informează Fundația Terra Mileniul III.

Prost amplasată

Conform analizei critice a planului naţional de acţiune post Fukushima, actualizat la sfârşitul anului 2014, analiză realizată de o reţea de ONG-uri din Europa Centrală şi de Est, centrala de la Cernavodă este expusă riscului seismic, inundațiilor și unor evenimente meteorologice extreme.

Centrala nucleară de la Cernavodă este situată într-o zonă extrem de inadecvată, consideră cei care au evaluat-o, deoarece regiunea este predispusă la cutremure. Cu toate acestea, în prezent mijloacele de gestionare a accidentelor severe nu sunt suficiente pentru a preveni sau pentru a atenua consecințele acestora.

Concret, deşi echipa de evaluare a criticat faptul că nu sunt prevăzute măsuri pentru creşterea rezistenţei la cutremure, iar limitele de siguranţă nu au fost cuantificate în mod adecvat, autoritatea de reglementare CNCAN susţine în continuare că alte îmbunătăţiri nu sunt necesare. Asta dovedeşte că autorităţile române nu înţeleg ideea de test de stres, consideră autorii studiului. Deși probabilitatea unui cutremur de peste limita de proiectare a centralei este scăzută, persistă posibilitatea unui cutremur puternic care ar putea declanșa un accident grav.

Riscuri de inundații

Testele de stres au mai arătat că protecția împotriva inundațiilor este şi ea insuficientă. Un număr semnificativ de echipamente de siguranță sunt situate în camere subterane ale centralei, ceea ce face necesară instalarea unor uşi etanșe, rezistente la inundații. Acest lucru ar fi trebuit finalizat până în 2014, dar acum realizarea acestora este amânată pentru finalul anului 2015. În loc de măsuri tehnice fiabile sunt puşi la dispoziţie saci de nisip. Despre capacitatea centralei de a rezista la condițiile meteorologice extreme, cum ar fi vânturi puternice, zăpadă și ploaie, echipa de evaluare a găsit puține informații.

Este nevoie în continuare de îmbunătăţiri în zona bazinului de stocare a combustibilului uzat care se află în afara zonei izolate. Astfel, în caz de accident grav o revărsare majoră de substanțe radioactive ar putea avea consecințe periculoase. Majoritatea acţiunilor de intervenţie în cazul unui accident grav în zona bazinului de stocare sunt programate a fi efectuate cu echipamente mobile, care au fost achiziționate și testate, dar care nu sunt stocate în siguranţă și nu prezintă garanția că vor fi suficiente.

Îmbunătăţirile în cadrul scenariului „station blockout“ (o pană majoră de curent) sunt şi ele nesem­nificative, iar măsurile sunt discutabile. Operatorul a încheiat un acord cu autorităţile locale și naționale implicate în coordonarea răspunsului la situații de urgență pentru ca centrala să fie prioritară la reconectare, dar aceasta înseamnă că alţi consumatori importanţi cum sunt spitalele, sistemele de trafic sau alte instituţii importante de interes local sunt lăsate fără energie o bună bucată de timp.

Sistem învechit

Toate acestea se adaugă la faptul că proiectul reactoarelor de tip CANDU este unul învechit, realizat în anii '70. Mai multe puncte slabe de proiectare a reactorului nu pot fi remediate, în special cele legate de posibilitatea unei variaţii puternice de energie în cazul căderii sistemelor de siguranță și vulnerabilitatea împotriva riscurilor externe. Mai mult decât atât, degradarea tuburilor de presiune cauzată de îmbătrânirea acestora este o problemă persistentă la centralele de tip CANDU, iar semne la centrala de la Cernavodă există deja.

De asemenea, centrala este vulnerabilă şi la atacuri teroriste.

Centrala de la Cernavodă a fost evaluată după accidentul de la Fukushima împreună cu restul centralelor din Uniunea Europeană în privinţa a trei aspecte: pericolele externe, pierderea sistemelor de securitate și gestionarea accidentelor grave. În planul naţional de acţiune care a fost efectuat după aceste teste au fost identificate 33 de măsuri necesare pentru remedierea deficiențelor. Până la sfârșitul anului 2014 erau implementate în totalitate 24 de măsuri. Restul sunt planificate a fi finalizate până la sfârșitul anului 2015.

Raportul „Patru ani după Fukushima: Sunt centralele nucleare mai sigure?“ a fost lansat la sfârșitul lunii septembrie şi reprezintă o analiză critică a planurilor naționale actualizate de acțiune post Fukushima din 4 ţări: Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria și România.

Lucrarea realizată de Österreichisches Ökologie-Institut în parteneriat cu ONG-uri membre Joint-Project (www.joint-project.org) evaluează fiecare țară prin compararea sarcinilor stabilite la sfârșitul testelor de stres în 2012, cu varianta actualizată a planurilor naționale de acțiune.

În prezent funcționează unitățile I și II ce produc împreună circa 18% din consumul de energie electrică al țării. Planul inițial, datând de la începutul anilor 1980, prevedea construcția a cinci unități. Unitatea I a fost terminată în 1996, are o putere electrică instalată de 706 MW și produce anual circa 5 TWh. Unitatea II a fost pornită pe 6 mai 2007, conectată la sistemul energetic naţional pe 7 august și funcționează la parametri normali din luna septembrie 2007.

Bogdan Panțuru

Alexandru Riza, coordonator campanii Greenpeace România, atrage atenția că doar o agricultură durabilă, cel puțin responsabilă dacă nu ecologică, poate să asigure un viitor omenirii. Pesticidele dăunează atât polenizatorilor cât și celorlalte vietăți, incluzând aici și omul. Pe lângă aceasta, consumul din ce în ce mai crescut al substanțelor de sinteză în agricultura convențională pare scăpat de sub control, fluturând stindardul asigurării hranei.

Glifosatul este „probabil cancerigen“

IARC (Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului) ca și Centrul Internațional de Cercetare a Cancerului cu sediul la Lyon, ambele afiliate la OMS, au clasificat glifosatul ca fiind „probabil cancerigen“ (nivel 2 A). Monsanto a reacționat destul de dur la aceste afirmații, subliniind că Roundop este un produs sigur și că studiile nu aduc dovezi clare ale efectului teratogen asupra oamenilor. În schimb, EPA are intenția de a crește nivelul maxim admis al acestei substanțe în compoziția alimentelor și alimentelor la 100 ppm (părți per milion).

Este adevărat că glifosatul este cel mai folosit erbicid total la nivel mondial, în special în culturile de soia transgenică. Iar la soia modificată genetic, la urma urmei cea mai folosită proteină în zootehnie, s-a remarcat că genisteina fitoestrogenă, care se găseşte în mod natural în soia, a sporit efectele estrogenice atunci când a fost combinată cu glifosat.

Anul acesta, în cadrul seminarului „Viitorul agriculturii – azi“, susținut de Michael Horsch, cunoscutul antreprenor de utilaje pentru prelucrarea solului, temerile privind dispariția glifosatului din practica agricolă a fost dezbătută pe larg. Chiar a ținut să sublinieze faptul că, în viitorul destul de apropiat, această substanță activă va fi interzisă. Cel puțin în Europa. Conform spuselor lui Michael Horsch, în urma unei discuții cu conducătorul lanțului de magazine Lidl, o afacere de sute de miliarde anual (despre trasabilitatea produselor care ajung pe raftul magazinelor sale), acesta ar fi afirmat că își dorește ca produsele pe care lanțul său le va comercializa să fie supuse unei trasabilități care să aducă informații chiar și despre folosirea pesticidelor, dar în mod special a glifosatului sau a conținutului de OMG pentru că în acest moment mai mult de 60% din clienții europeni evită să consume aceste produse. Tocmai de aceea, în multe state occidentale s-a trecut la etichetarea voluntară cu mesaje gen „acest produs a fost făcut din animale care nu au consumat niciodată OMG“ sau „aceste produse au fost făcute cu făină făcută dintr-un grâu netratat cu glifosat“. Și până la obligativitatea etichetărilor de acest fel nu poate fi un pas prea lung. Doar clienții sunt cei care plătesc la casă produsele. Asta presupune că agricultura se va mișca destul de rapid spre o agricultură responsabilă.

Agricultura ecologică nu se limitează la renunțarea la substanțele de sinteză

Așa susține Gyso von Bonin, un fermier din Ruthen, Sauerland, undeva în centrul Germaniei. „Agricultura organică e mult mai complexă. Pe scurt, e vorba de patru puncte principale: rotim culturile într-un mod unic; tratăm cu mare atenție problema combaterii buruienilor; producem compost și semințe, care au o mare importanță. Se face o selecție foarte riguroasă și precisă: sămânța potrivită pentru locul potrivit.“

Cât privește realitatea aceasta, profesorul emerit Marc Dufumier (predă agronomia la Universitatea de Agronomie din Franța) o spune destul de plastic: „Agroecologia este ceea ce agronomia nu ar fi trebuit niciodată să înceteze să fie!“. Conform acestuia, „în vederea creșterii perioadei de fotosinteză ar trebui folosite perdelele vegetale pentru a intensifica procesul de transpirație. Perdelele sunt și un adăpost pentru gărgărițe, care neutralizează afidele. Astfel nu mai este nevoie de folosirea insecticidelor. Iar în iarba de sub gardul viu trăiesc coleoptere, care neutralizează limacșii.“ Obiectivul fermierului care practică o agricultură ecologică nu se mai raportează doar la plantele de cultură, ci la un întreg ecosistem complex modificat de către el, dar care este mult mai puțin fragil decât în agricultura convențională (industrială), susține profesorul francez.

Sustenabilitatea acestui tip de agricultură este însă principalul ei argument

Europa a început să zărească luminița de la capătul tunelului, însă asaltul multinaționalelor lungesc nepermis de mult deciziile. Ori pur și simplu transformă măsurile care păreau bune în cataplasme cu muștar puse la un picior de lemn. Măsurile de agromediu și interzicerea neonicotinoidelor sunt câțiva pași timizi spre o agricultură de durată. Și, deși toată lumea este convinsă de acest aspect, inclusiv cei care practică agricultura de tip intensiv, totuși principiul profitului de moment primează în fața principiului profitului pentru mai multe generații. „Ce să-i facem, natura umană, viața scurtă și tot felul de alte scuze existențiale sunt uneori argumente pentru aceste practici mai mult decât neortodoxe“, spune reprezentantul Grenpeace în România. Exploatarea intensivă, uneori folosind monocultura, duce la costuri din ce în ce mai mari pentru realizarea recoltelor dar, din păcate, și la sărăcirea solului, chiar și la completa scoatere din circuitul agricol prin sărăturare și deșertificare. Sau la dispariția bacteriilor de sol, cele care fac ca pământul să ofere viață plantelor. „Aici pot să mărturisesc că trebuie privit cu atenție la fermierii care au ferme de familie de secole. În aceste entități economice sunt extrem de puțini cei care să nu țină seama de sustenabilitatea activității lor. Intervin cu materii organice, lasă locurile să se odihnească, practică o agricultură cu fața la sol. Pentru că pământul e, pentru ei de generații, sursa de venit, izvorul vieții!“, mai adaugă tânărul coordonator al campaniilor Greenpeace în România.

Singurul care poate hotărî un alt fel de agricultură este însă consumatorul

Cel care este și votantul politicienilor, clientul final, cel care aduce banii în sistemul agroalimentar. Doar acesta este cel care poate face schimbarea rapid, prin atitudine. Prin alegerea produselor care nu fac rău planetei pe termen lung, dar asta presupune mai mult decât educație. Iar, din păcate, oamenii s-au obișnuit să consume legume și fructe cu ochii sau cu reflexe subliminale. E așa de frustrant să știi că în lume există circa 300.000 de soiuri de tomate, iar în comerț găsim maximum 5 sau 6 soiuri care nu au nici gust, nici savoare și nici elemente nutritive premium, ci doar apă colorată cu multe minerale. Roșii crescute pe tot felul de substraturi, care nu au nici în clin nici în mânecă cu pământul. În ceea ce privește laptele sau brânzeturile alegerea se face după reclamă. Cine mai are timp să guste, cine mai are timp să discearnă, aproape toți consumatorii au devenit sclavii specialiștilor în marketing și publicitate. Doar câteva țări europene, care au atins un anumit standard economic, au început să caute și în acest fel să și susțină agricultura ecologică, care a început să fie mai mult decât o nișă. Cel puțin acestea au fost câteva dintre punctele abordate la întâlnirea cu Alexandru Riza care era foarte interesat de modul în care s-a construit PNDR-ul. Dar despre subvenții și politici agrare se discută toată ziua și destul de ineficient.

Tudor CALOTESCU

Cristoph Promberger „Pe termen lung nu există un rău mai mare pe care îl putem face naturii decât acela de a-i tăia pădurile. Vrem sau nu vrem, trăim prin natură. Fără ea nu se poate supravieţui.“

Istoria spune că, pe vremea dacilor, 80% din teritoriul ţării de azi era acoperit de păduri. O fortăreaţă verde, imensă se întindea din câmpie spre dealuri şi mai sus, spre vârfurile munţilor, către cer. Aplecată sub viforul iernii, atinsă de fiorul renaşterii în primăvară, alinată de soarele verii, plânsă de stoluri de ciocli când pioasă se închină toamnei, pădurea a fost dintotdeauna într-o comuniune profundă cu omul. Acelaşi om care astăzi reneagă această legătură. Conştiinţa umană a adormit dezmierdată de susurul perfid al stăpânului absolut al omenirii moderne, banul. Comoara lăsată de daci a început să fie risipită, iar paradisul verde al pământului să se destrame. Pădurile au început să cadă sub secerişul roboţilor de fier, iar  jertfa „ostaşilor verzi“, copacii seculari ai munţilor, a lăsat în urmă răni uriaşe. Răni care nu pot fi acoperite de grămezile de bani câştigate de cei care au sacrificat cu bună ştiinţă pădurile, ci doar de mâna blândă a omului care ştie că, plantând în vârf de munte un pui de brad, va asigura propriului copil şansa la o viaţă curată.

Astăzi doar 30% din suprafaţa ţării mai este împădurită. Pentru orice om îndrăgostit de natură, apropiat de frumuseţile ei, imaginea munţilor dezgoliţi de păduri pe sute de hectare este copleşitoare. Sub impactul emoţional puternic al acestei privelişti, mulţi dintre noi au început să se trezească din amorţire. Bâjbâind prin întunericul propriei ignoranţe, ne-am întors privirea spre paradisul distrus.

Lecţii preţioase despre reconstruirea lui am primit de la fondatorii Fundaţiei Conservation Carpathia, Cristoph şi Barbara Promberger, doi străini cu inimă  de români. I-am cunoscut pe „legionarii“ pădurilor în Săticul de Jos, comuna Rucăr, o comunitate montană restrânsă, cuibărită pe Valea Dâmboviţei, acolo de unde izvorăşte apa preţioasă care adapă Capitala. În urmă cu 20 de ani au lăsat în urma lor ţările natale, state moderne, cu perspective pentru locuitorii săi, pentru a veni în România. O ţară considerată de mulţi săracă, despre care nu ştiau aproape nimic. Doar că este încă un tărâm al lupilor. Fascinaţia pentru aceste animale preistorice i-a adus aici, iar mai târziu au ales şi cu sufletul să rămână. S-au stabilit la Şinca Nouă şi au dat viaţă unui proiect personal prin care şi-au propus să promoveze conceptul de turism ecvestru. În cele două decenii petrecute în România nu au descoperit nici mine de aur, nici resurse de uraniu, cum se zvonea, ci doar o ţară bogată prin munţii ei grandioşi, prin diversitatea florei şi faunei, prin sălbăticia labirinturilor de stuf din Delta Dunării.

Cristoph Promberger spune despre România că are o şansă extraordinară pentru că păstrează încă o comuniune puternică cu natura, chiar dacă în ultima jumătate de secol omenirea a pierdut mult prin îndepărtarea de ea.

Şi iată totuşi că a început un asalt furibund şi asupra ultimei grădini sălbatice a Europei. Odată cu retrocedările terenurilor a început o nouă epocă pentru codrii din România. În călătoriile lor în Parcul Naţional Piatra Craiului, Barbara şi Cristoph au văzut cum pădurile au început să sufere. Preţul vieţii lor a fost stabilit în cash şi nimeni nu părea să fie deranjat. Chipul munţilor a început să se schimbe cu acordul tacit al celor care ar fi trebuit să le protejeze. Hibele sistemului românesc au început să devină tot mai evidente. În lipsa unei reacţii a statutului român faţă de această catastrofă ecologică, Cristoph şi Barbara au început să caute singuri soluţii pentru a salva „aurul verde“ al munţilor, pădurile. În 2010 au înfiinţat Conservation Carpathia, o fundaţie 100% românească a cărei viziune peste zeci de ani presupune crearea unei zone protejate cu natură sălbatică de talie mondială în Sudul Carpaţilor Românești, suficient de mare încât să permită existenţa unor populaţii semnificative de carnivore mari. Principiul care a pus în funcţiune proiectul a fost acela de conservare privată. Cu alte cuvinte, fundaţia a cumpărat suprafeţe împădurite, dar şi defrişate pentru a conserva și restaura ecosistemele naturale. Cu speranţa că vor reuşi să strângă fondurile necesare pentru achiziţia terenurilor, cei doi au început să le vorbească străinilor despre România, despre comorile ei, despre şansa de a conserva în această parte a Europei un paradis verde, un Yellowstone european. Lobby-ul pe care l-au făcut nu a rămas fără ecou. Au reuşit să atragă donaţii către fundaţie şi în cei cinci ani de existenţă au cumpărat aproximativ 16.000 ha (din care 500 ha defrişate). Astăzi acestea sunt incluse în sistemul de protecţie integrală şi păzite de 25 de rangeri. Primele suprafeţe le-au cumpărat chiar în Piatra Craiului. Suma direcţionată doar către achiziţii de terenuri a fost de 40 de milioane de euro, bani cărora li s-au adăugat apoi fondurile – cca 5 milioane de euro – folosite pentru reîmpădurire, combaterea eroziunii, conservare şi refacerea habitatelor naturale pierdute în zeci de ani de nepăsare. Fundaţia şi-a înfiinţat propriul Ocol Silvic, un Fond de Vânătoare, unde în mod paradoxal nu se vânează şi deţine trei pepiniere unde cresc mlădiţele viitorului.

Conservation Carpathia este cel mai mare şi mai amplu proiect de conservare a mediului din întreaga Europă, care înglobează la rândul lui proiecte mai mici. Este însă doar începutul pentru că Barbara şi Cristoph vor să dezvolte o economie verde în jurul comunităţilor montane din zonele pe care le protejează şi vor să le arate românilor că pădurile sunt mai preţioase atât timp cât rămân în picioare. Dacă până acum au rămas „sub radar“, după cum spune Cristoph, au făcut-o doar pentru că nu voiau să înşele aşteptările oamenilor. Însă acum fundaţia este suficient de puternică la nivel naţional încât să poate demara proiecte care să vină nu doar în sprijinul naturii, ci şi al oamenilor. În acest sens vor demara proiecte prin care muntenii vor învăţa cum să îşi câştige traiul demarând afaceri prietenoase cu natura.

Fundaţia şi proiectele ei s-au dezvoltat. O parte din pădurile României au fost salvate. Şi totuşi există mulţi oameni care privesc cu o doză de scepticism intenţiile străinilor. Ca răspuns în faţa posibilelor acuzaţii, Barbara spune că realitatea este cea care se vede. Nu au forţat pe nimeni să-şi vândă terenurile, iar cei care fac donaţii către Conservation Carpathia nu mai au apoi niciun drept asupra banilor. În plus, în statutul fundaţiei scrie foarte clar că, în momentul în care România va avea un sistem de administrare bine finanţat pentru protejarea Parcurilor Naţionale, există posibilitatea ca proprietăţile Conservation Carpathia să fie donate statului. Este însă nevoie de responsabilitate şi de angajamentul ferm că paradisul reconstruit nu va fi din nou distrus. Mesajul fondatorilor fundaţiei este destul de clar: ce fac nu este pentru ei înşişi, nici pentru finanţatorii lor care nu au niciun câştig în afară de satisfacţia de a fi salvat o parte din patrimoniul verde al lumii, ci pentru români. Poate vom înţelege într-un final că există şi gesturi pur altruiste şi că filantropia este până la urmă o consecinţă a lecţiilor primite.

Cu toate aceste lămuriri, familia Promberger este conştientă de faptul că suspiciunile vor continua. Dar ştiu la fel de bine că cei care vor ridica problema proprietăţii private sunt cei care nu cunosc nimic despre fundaţie, cei care au un interes financiar în defrişarea pădurilor (firmele de exploatare lemnoasă) şi în activitatea cărora s-a interpus fundaţia şi uneori chiar şi cei din forurile de decizie care şi-ar dori un câştig personal din implicarea în proiectele ei. Este un joc asumat care nu poate  evitat, spune Cristoph. Conservation Carpathia îşi va continua munca pentru că ultima grădină sălbatică a Europei merită acest sacrificiu.

Laura ZMARANDA

Lumea se află într-o permanentă schimbare climatică și de „anatomie“ a naturii. Această metamorfoză impune noi reguli de funcționare, însă omul are de partea sa o armă extrem de puternică, cercetarea. Cu ajutorul ei poate influența, într-o măsură mai mică sau mai mare, viitorul. Mizele cercetărilor întreprinse la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău sunt îmbogățirea patrimoniului genetic vegetal și crearea unor noi soiuri care să poată face față schimbărilor pe care le suferă agricultura. Cu sprijinul domnului dr. inginer Costel Vânătoru, șeful Laboratorului de Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău, dedicăm rândurile următoare unui arbore considerat un panaceu universal, Moringa oleifera.

Un panaceu de acum 5000 de ani

– Să începem prin a spune câteva cuvinte despre istoria acestui arbore.

– Potrivit datelor din literatura de specialitate, Moringa oleifera din familia Moringaceae este originară din nordul Indiei, fiind folosită în medicina indiană de acum 5000 de ani. În prezent se regăsește în multe țări din Africa, Arabia, sud-estul Asiei, Insulele Pacifice, Caraibe și în America de Sud. În Antichitate Moringa era cunoscută și utilizată în diferite comunități tradiționaliste ale lumii, cu mult timp înainte de a exista un mijloc rapid de comunicare. Așadar, Moringa era considerată o plantă valoroasă în diferite areale geografice.

– Se vorbește despre Moringa ca despre un arbore minune. De ce?

– Această denumire i-a fost atribuită deoarece toate organele sale vegetative, cu numeroase proprietăți benefice organismului uman, pot fi utilizate. Planta prezintă multiple întrebuințări în medicina tradiţională și alimentaţie. Poate fi folosită ca pesticid natural, detergent, este și o resursă energetică – biocombustibil etc. În Africa Moringa mai este cunoscută și ca „arborele nemuritor“ datorită rezistenței ridicate la condițiile extreme. Acesta crește pe soluri periferice, îi răsar lăstari după ce trunchiul a fost tăiat și este unul dintre puţinii arbori care produc fructe pe timp de secetă. Moringa oleifera a ajuns în centrul cercetărilor și datorită unei alte proprietăți-minune, și anume purificarea apei murdare cu ajutorul seminţelor sale strivite.

Sub lupa științei

– Cum a ajuns în România?

– Materialul genetic a fost procurat din mai multe surse. În 2003 am obținut material genetic de la un cercetător din Anglia, o sursă pe care o considerăm foarte sigură. Inițial, materialul biologic a fost semănat în ghivece, iar anul următor a fost plantat în seră și câmp, în mai multe zone din jurul Buzăului.

– Pe ce s-au axat studiile în cadrul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumi­cultură Buzău?

– Imediat după procurarea materialului biologic, cercetările Laboratorului de Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău au vizat aclimatizarea și ameliorarea speciei. Astfel, materialul biologic a fost semănat în ghivece și palete alveolare în sere neîncălzite. Odată cu creșterea temperaturilor, o parte din răsaduri au fost plantate în sera rece și câmp, iar pentru a permite creșterea și dezvoltarea optimă a plantei o parte au fost transplantate în ghivece cu spațiu de nutriție mărit.

Cercetările au continuat cu efectuarea observațiilor fenotipice, atât vegetative, cât și generative, privind principalele caracteristici ale plantei, precum și înregistrarea acestora în baza de date a laboratorului. După finalizarea procesului de aclimatizare, cercetările vor fi canalizate către ameliorarea speciei și obţinerea de noi soiuri pretabile culturii în condițiile pedoclimatice ale țării noastre, urmate apoi de elaborarea tehnologiei de cultură specifice.

Obiectivul principal: obținerea genotipurilor rezistente la temperaturile scăzute

– Cum s-a aclimatizat în țara noastră?

– Întrucât această specie este caracterizată de o capacitate mărită de adaptabilitate la noi condiții pedoclimatice, cercetările preliminare au relevat că poate fi cultivată ca plantă anuală în câmp și perenă în spații protejate. Măsurătorile întreprinse până în prezent au demonstrat că planta poate atinge înălțimea de 1,5-1,8 m în câmp și 4 m în spații protejate. Diametrul la colet în spații protejate atinge în medie 5 cm, iar în câmp, 2,5-3 cm. Frunza este asemănătoare cu cea a salcâmului (Robinia pseudoacacia), respectiv biparipenat compusă. Având în vedere că cercetările întreprinse în afara țării nu au dovedit adaptarea acestei plante la temperaturi scăzute, obiectivul principal în ameliorarea ei aici este obținerea de genotipuri rezistente la temperaturile specifice anotimpului rece. În acest sens ne propunem obținerea de puieți viguroși în spații protejate, de diferite vârste și plantarea acestora în câmp. Ameliorarea acesteia poate deschide noi direcții de utilizare a speciei ca plantă meliferă în vederea realizării perdelelor de protecție pentru culturile legumicole, utilizarea acesteia în industria lemnului, cosmetică etc.

O compoziție chimică miraculoasă

– Ce proprietăți are Moringa?

– Cea mai importantă caracteristică a arborelui de Moringa este dată de procentele echilibrate ale tuturor aminoacizilor esențiali din frunzele acestuia, ceea ce este foarte rar întâlnit în lumea plantelor. Totodată, Moringa conține cantități importante în nutrienți esențiali precum vitamina C, vitamina A, calciu, potasiu, proteine etc. Astfel, în compoziția chimică a acestuia se regăsesc de 25 de ori mai mult fier decât în spanac, de 17 ori mai mult calciu decât în lapte, de 7 ori mai multă vitamina C decât în portocale, de 4 ori mai multe proteine decât în ouă, de 15 ori mai mult potasiu decât în banană, de 10 ori mai multă vitamina A decât în morcovi. Moringa poate fi folosit pe segmentul de nutriție şi prevenirea diferitelor boli (anxietate, hiper/hipotensiune, diabet, tuse, anemie, cataractă, conjunctivită, holeră, dizenterie, infecții ale ochiului/urechii, gonoree, dureri de cap, viermi intestinali, malarie, dureri articulare, psoriazis, infecții ale pielii și gâtului, tuberculoză, tumori, diferite răni, adjuvant în susținerea sarcinii și lactației. Dă o notă de frumusețe arhitecturii peisagistice, poate fi folosit ca fertilizant, insecticid și fungicid, pentru controlul eroziunii, purificarea apei, pentru obținerea cosmeticelor, a lubrifianților,  în industria textilă, pielăriei și alimentară.

Moringa oleifera este o plantă rezistentă la secetă, având capacitatea de a se adapta oricărui tip de sol, cu excepția celor pe care stagnează apa. Solurile pretabile speciei sunt cele ușor alcaline, nisipo-argiloase datorită drenajului ridicat al acestora. Astfel, Moringa prezintă plasticitate ecologică, putând fi cultivată în diferite climate, respectiv subtropicale, tropicale, regiuni cu climat cald, umed, secetos. Din punctul de vedere al procesului de aclimatizare și ameliorare, cercetările sunt încă în faza incipientă. Pe măsură ce vom obține noi rezultate pozitive prin avansarea cercetărilor, ne propunem răspândirea și promovarea acesteia pe scară largă în cultură. Astfel, patrimoniul genetic va fi îmbogățit cu o nouă specie cu multiple întrebuințări, contribuind astfel și la conservarea biodiversității.

Laura ZMARANDA

Povestea liceului din comuna Horia, judeţul Neamţ, începe acum 130 de ani atunci când, printr-o hotărâre dată de Ministerul Agriculturii, a fost înfiinţată Şcoala de Agricultură. De-a lungul timpului, unitatea şcolară a trecut prin numeroase schimbări, momente de glorie sau de cumpănă  însă, indiferent de condiţii, performanţele elevilor nu au lipsit.

Scurt istoric

Situat în imediata apropiere a şoselei ce leagă Romanul de Bacău, liceul îşi deschidea porţile pentru prima dată în toamna anului 1885 sub denumirea de Şcoala Practică de Agricultură şi dispunea de 150 ha de teren, tocmai pentru a se putea înfiinţa aici o fermă care să contribuie la dezvoltarea unităţii, dar şi a elevilor. La începutul anilor 1900, atunci când i-a fost schimbat numele întâia oară devenind Şcoala Inferioară de Agricultură, i-au mai fost atribuite alte 50 ha. De-a lungul timpului, şcoala a fost coordonată fie de Ministerul Agriculturii, fie de Ministerul Învățământului şi a cunoscut perioade în care performanţele elevilor făceau ca centrul învăţământului agricol să fie la Horia. Fără îndoială, apogeul şcolii a fost atins în perioada dintre cele două războaie mondiale, atunci când, sub denumirea de Școala Medie de Agricultură, unitatea era singura din țară cu specific agricol.

Şcoala poartă numele Ion Ionescu de la Brad neoficial încă din 1941, atunci când Societatea agronomilor din România a comemorat în incinta școlii 50 de ani de la moartea acestuia, iar oficial, prin decretul Consiliului de Stat, în anul 1968, atunci când s-au sărbătorit 150 de ani de la naşterea agronomului.

Totuşi prezentul…

Trecutul glorios, dat atât de dotările şcolii, cât şi de performanţele elevilor, pare umbrit de realitatea prezentului care indică un declin al întregului învăţământ agricol. Cândva elita liceelor de profil, unitatea de astăzi are nevoie de multe îmbunătăţiri ce trebuie aduse mai ales clădirilor, unele vechi care datează încă de acum 130 de ani şi sălilor de clasă care au până şi mobilierul ros de vreme.

Am vizitat liceul ghidaţi de o parte din personalul didactic care ne-a descris cu nostalgie din trecutul glorios şi ne-a detaliat din istoricul fiecărui corp de clădire. Pe holurile corpului central al liceului stau la loc de cinste panouri cu fotografii ale generaţiilor absolvente de-a lungul timpului, fotografii ale directorilor care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării unităţii şcolare şi diplome ce atestă rezultatele elevilor la concursurile naţionale şi internaţionale. Sălile de clasă nu sunt nici pe departe la fel de primitoare ca în anii ’90, după cum spun şi domnii profesori. Au fost înfiinţate cu ajutorul finanţărilor din bani europeni laboratoare echipate în conformitate cu cerinţele anumitor materii – informatică, patologie, chimie, fizică, biologie, geografie şi istorie ş.a.m.d, dar tâmplăria veche, podelele care scârţâie adesea şi pereţii scorojiţi ne amintesc că timpul nu trece nepăsător nici măcar peste liceul emblemă a învăţământului de altădată. Nici elevii nu sunt la fel de numeroşi ca în acele vremuri când toate cele 3 cămine-internat erau ocupate de copii veniţi din zonele învecinate Romanului. Astăzi, aproximativ 300 de elevi mai frecventează cursurile liceului, tot mai puţini, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în cazul liceelor agricole, şi ele tot mai puţine la nivel naţional.

Şi totuşi există condiţii pentru o bună pregătire a celor care vor să activeze în domeniul agricol. Unitatea şcolară are clase atât de învăţământ profesional, cât şi liceal, pune la dispoziţie cazarea gratuită în căminul-internat, elevii plătind doar cantina care funcţionează prin autofinanţare din fermă, mâncarea fiind gătită doar cu produse proaspete şi de bună calitate. Nici de lipsa locurilor de practică nu se pot plânge elevii: ferma proprie este primul punct în care ei pot deprinde din secretele meseriei, apoi Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Secuieni le oferă posibilitatea de a face stagii sub îndrumarea specialiştilor, dar şi anumite firme care îşi desfăşoară activitatea în zonele apropiate Romanului se arată binevoitoare în îndrumarea viitorilor agronomi şi zootehnişti.

Pentru a ne putea face o impresie cât mai corectă despre liceul care la jumătatea acestei luni serbează 130 de ani de activitate neîntreruptă am vrut să vizităm şi câteva dintre laboratoare tocmai pentru a vedea dacă cei care aleg să înveţe aici au, pe lângă profesori bine­voitori, şi echipamentele necesare unei bune pregătiri. Mai întâi am vizitat laboratorul de anatomie şi fiziologie, unde doamna profesor Bejan îşi desfăşoară activitatea încă din anul 1962. Situat la subsol, laboratorul dispune de material didactic adunat peste ani: borcane cu formol în care sunt conservate diverse animale, părţi anatomice ale acestora sau chiar embrioni; schelete ale unor specii: cabaline, taurine, caprine, ovine, iepuri şi păsări de curte, reconstruite de elevi alături de personalul didactic; diverse truse şi unelte necesare pentru realizarea disecţiei şi aşa mai departe. „Am avut de-a lungul timpului foarte multe rezultate şi am o mare mulţumire sufletească. În permanenţă am pregătit elevi pentru concursuri şi la fiecare competiţie la care am participat am venit şi cu premii. Am vrut mereu ca elevii mei să înţeleagă că din agricultură obţinem tot ceea ce este mai bun şi necesar vieţii. Foarte mulţi absolvenţi ai acestui liceu lucrează astăzi în cele mai importante instituţii de învăţământ din ţară, dar şi în importante instituţii de profil“, ne-a declarat profesoara Bejan.

Ne-am oprit apoi la muzeul şcolii care a fost amenajat într-o clădire ce datează încă de acum 130 de ani. Înfiinţat la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea şcolii, muzeul are două încăperi. În prima sală este prezentată evoluţia şcolii, formele de organizare, fotografii cu cei mai de seamă absolvenţi şi directori ai instituţiei, vitrine cu manuale şi documente vechi, iar două dintre vitrine sunt dedicate exclusiv lui Ion Ionescu de la Brad şi lui Cezar Petrescu, două dintre cele mai importante nume de care se leagă istoria liceului. În cea de-a doua încăpere am regăsit diplome şi trofee obţinute de elevi la diverse concursuri şi competiţii sportive, dar şi o vitrină dedicată centenarului.

Am vizitat şi biblioteca care are un număr impresionant de volume, nu mai puţin de 16.000, atât de specialitate, cât şi de cultură generală, însă ce ne-a impresionat cu adevărat a fost ferma didactică a liceului. Beneficiară a unui program european, ferma a fost dotată cu echipamentele necesare unei bune funcţionări: utilaje pentru muncile agricole, dar şi pentru pasteurizarea laptelui. Ferma dispune de 69 ha, aproximativ 300 de animale din diverse specii: ovine, caprine, taurine şi porcine de care se îngrijesc câţiva angajaţi şi elevii care fac practică. Producţia obţinută are două direcţii: cantina şcolii şi colaboratori externi, iar din veniturile obţinute se menţine activitatea fermei deoarece nu beneficiază de un altfel de sprijin financiar.

Încotro?

După o astfel de incursiune nu ne putem întreba cum va arăta viitorul unei şcoli cu un trecut îndelungat şi glorios, dat fiind că interesul pentru învăţământ agricol este tot mai slab. Totuşi, personalul didactic îşi pune speranţele în noul PNDR şi în parteneriatele ce se pot încheia cu firmele private din împrejurimi tocmai pentru a putea progresa şi oferi condiţii tot mai bune de pregătire. Un astfel de parteneriat a început în acest an şcolar cu o primă clasă formată din 15 elevi, iar specializarea vizează formarea de mecanici agricoli în sistem dual (n.r. acest sistem presupune ca, pe perioada studiilor, elevul să aibă statutul de angajat, el primind remunerație din partea partenerului economic).

Loredana Larissa SOFRON, Ion BANU

PUBLICITATE: Agenție de turism: http://www.kmd-travel.ro/

Marele Zid Chinezesc, mai mult decât un simbol

Zidul lung de Zece Mii de Li - așa numesc chinezii această construcție ce pornește de la Marea Galbenă și traversează mai multe provincii ale Chinei. Se spune că ar avea peste 20.000 km lungime, dar nu a fost măsurat exact pentru că încă se mai descoperă noi porțiuni din el.

În istorie cele mai multe ziduri despart, dar Marele Zid Chinezesc a unit provinciile, contribuind la nașterea celui mai puternic și mai longeviv imperiu. Construcția este rezultatul muncii a milioane de chinezi depuse pe parcursul a două mii de ani. Mi i-am imaginat ca pe furnicile care-și construiesc mușuroiul, punând piatră peste piatră pentru a construi un zid ce se vede chiar și de pe Lună. Liantul folosit este original, respectiv piatră de calcar arsă în amestec cu amidon de orez.

Motivul construirii zidului a fost oprirea năvălirii popoarelor migratoare din nord sau, mai târziu, o supraveghere mai bună a drumurilor comerciale și în special a drumului mătăsii.

Porțiunea zidului de la Badaling, din apropiere de Beijing, pe care am avut prilejul să ajungem, reprezintă una dintre porţiunile cele mai bine conservate şi mai reprezentative. Zidul este pavat cu piatră și a fost utilizat ca șosea strategică și drum comercial. Din 200 în 200 de metri se află câte un turn de semnalizare cu fum și creneluri de observare. Am încercat să urcăm pe o porțiune de 1-2 km, acompaniați de muzică chinezească veche, dar mărturisesc că nu ne-a fost deloc ușor să-l parcurgem. Mă întrebam, oare cât efort au depus cei care au contribuit la impozanta construcție?

Jadul – comoara din cer

Potrivit unui proverb chinez, poți estima valoarea aurului, însă jadul este inestimabil. Marele Confucius ar fi comparat finețea jadului cu bunăvoința, duritatea sa cu virtutea, varietatea sa de nuanțe cu spiritul de inițiativă și aspectul său translucid cu fidelitatea. Jadul este un silicat de aluminiu care se prezintă sub forma unei pietre dure, translucidă, foarte fină, netedă și extrem de compactă. Nuanțele jadului variază de la albul cremos la verdele-măsliniu închis, în funcție de proporția de oxid de fier şi de oxid de crom care intră în compoziția sa. Uneori, poate avea reflexii chihlimbarii sau roșcate. Spre deosebire de alte pietre pre­țioase şi semiprețioase, jadul nu se fațetează, ci se lustruiește. (Sursa: www.daciccool.ro)

O vizită in China nu e completă dacă nu ți se dezvăluie secretele și puterea miraculoasă a jadului. Am vizitat un atelier de prelucrare în Beijing și un impresionant muzeu cu piese vechi și noi din jad cu nuanțe variate pe care l-am parcurs în lung și-n lat de mai multe ori admirând minunatele exponate. Nu știai la ce să te uiți mai întâi, e uimitor ce poate crea mâna de chinez. Dacă aș fi avut o putere miraculoasă aș fi teleportat acel spațiu undeva mai aproape de casă pentru a putea fi din când în când acolo.

La un alt nivel se află un magazin cu diverse obiecte și bijuterii din jad care puteau fi cumpărate, însă la prețuri pe care un vizitator nu întotdeauna și le permite. Noi am rămas cu amintirile și cu câteva fotografii pe care le privesc de multe ori cu gândul că poate voi reveni măcar pentru a le admira.

Într-adevăr, jadul continuă să fie un simbol sinonim cu arta şi cultura chineză

Şi nu e tot. Încă mai am multe de povestit. Călătoria… continuă.

Teofilia Banu