ipso august 2021    reclama youtube lumeasatuluitv

Călător prin Israel: Haifa (IV)

În numerele anterioare ale revistei scriam că primii pași prin Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie. Voi continua cu impresii despre al doilea oraș vizitat în Israel, Haifa, un loc minunat unde arabii și evreii trăiesc în armonie.

La tot pasul prin Haifa ni se reamintește că orașul a cunoscut o dezvoltare în secolul al XIX-lea, când a devenit mai important datorită comunității luterane a Cavalerilor Templieri germani. Astfel că există zone care amintesc de templierii germani. De pildă, Casele Coloniei germane de la poalele Muntelui Carmel, restaurate, sunt obiective turistice. Putem vedea indicatoare care ne arată drumul spre Colonia Germană, în Haifa indicatoarele fiind scrise în limbile ebraică, arabă și engleză. Sunt și orașe, cum este Ashdod, de pildă, unde găsim indicatoare și în limba rusă, iar prin cafenele, dacă vrem să fim înțeleși când comandăm o cafea sau cerem vreo informație, este bine să știm ebraică sau rusă. Dar în Ashdod nu prea e mare lucru de văzut dacă nu ești pasionat de mall-uri și plajă.

„Interzis“ celor care sunt la dietă

Raiul gurmanzilor, Haifa ar trebui evitat de cei care sunt nevoiți să urmeze un regim alimentar strict. Cu restaurante și cafenele la tot pasul, Haifa mi-a amintit cumva de vizitele prin Monaco, Saint Tropez, Nisa, Villefranche-sur-Mer și altele în genul acestora, doar că mâncarea este ceva mai multă și nu reziști fără să guști din fiecare preparat. Porții generoase și îmbietoare sunt cumva și ocazia de a împărți mâncarea cu ceilalți camarazi de la masă. Unul dintre localurile în care am mâncat m-a surprins nu doar cu preparatele gustoase, ci și prin desenele și textele ciudate de pe mese. Să fie o „găselniță“ a celor care conduc restaurantul și care ocupă astfel timpul celor care așteaptă să vină mâncarea sau o strategie de marketing? Dacă e a doua variantă, cu siguranță este marketing de gherilă.

Colonia Germană, la „picioarele“ Templului Baha’i

Poate că nu întâmplător Colonia Germană este chiar la „picioarele“ Grădinilor Baha’i și a Templului Baha’i.... Cei care apreciază exotismul, culoarea, eleganța, curățenia desăvârșită, ordinea, disciplina, modelele de urmat vor iubi aceste locuri și își vor dori să revină. Eu, deși am văzut toată lumea în lung și în lat, îmi doresc să revăd aceste grădini superbe. Poate că nu este vorba despre simple grădini, ci de o energie pozitivă dată de această credință interesantă nouă pe care o îndrăgea și Regina Maria. De altfel, Regina Maria a fost primul cap încoronat care a studiat și susținut credința Bahai.


„A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală.“ (ABDU’L-BAHÁ)


Regina Maria a făcut cadou o broșă misionarei Martha Root, cea care a inițiat-o în această credință, pentru ca aceasta să fie vândută, iar banii obținuți să contribuie la construirea templului Baha’i of Worship in Wilmette, Illinois. Se spune că broșa prețioasă din aur și argint ar fi fost primită de Regină din partea familiei Țarului. Ulterior, aceasta a fost cumpărată de un adept Baha’i din Los Angeles care a luat-o în 1931 în Haifa-Palestina și i-a înmânat-o lui Shoghi Effendi, ca un dar pentru Arhivele Internaționale Baha’i de pe muntele Carmel. Așadar, o parte din istoria noastră, a românilor, este și aici prin această bijuterie compusă din două aripi mici decorate cu diamante și o perlă mare. Se mai spune că Regina a fost impresionată de această credință pentru promovarea păcii mondiale și a toleranței. Rețin că unul dintre ghizi mi-a explicat că adepții acestei credințe consideră că întregul pământ este o singură țară, iar noi toți suntem cetățeni ai acestei țări. Cu ochii minții, am văzut atunci o lume fără granițe... Firește, pe atunci nu știam încă ce ne va „aduce“ o pandemie cu nume ciudat...

Ce reguli trebuie respectate la intrarea în Grădinile Baha’i

Cunoscute drept cele mai frumoase grădini din lume datorită arhitecturii diverse, a unicității și a simetriei perfecte, grădinile spectaculoase par să păzească și să protejeze Templu Baha’i. Grădinile sunt împărțite în secțiuni astfel: partea inferioară cu deschiderea spre Colonia germană, cea mijlocie cu grădinile din jurul Sanctuarului lui Bab, unde sunt rămășițele profetului, și partea de sus, lângă Promenada Louis și poarta principală (de unde intră și vizitatorii). Este foarte important de știut că intrarea în aceste grădini este condiționată de câteva reguli de bun-simț, reguli pe care mi le-aș dori și la noi PESTE TOT. De menționat faptul că nu pot fi încălcate aceste reguli. Se controlează tot și tocmai de aceea este atât de curat și de frumos. Poate că doar Insulele Virgine Britanice și alte locuri în care există reguli și oameni care au grijă ca acestea să fie respectate să mai fie atât de curate.


Formalitățile de intrare și de ieșire în Israel sunt destul de complicate, mai ales pentru cei care nu au experiența călătoriilor. De pildă, soldații pot solicita să verifice tot ce li se pare suspect. De asemenea, agenții de securitate pot adresa întrebări ce par cel puțin ciudate, întrebări pe care le pot chiar repeta, iar cotrobăitul în lucrurile personale nu trebuie să ne sperie. Este o practică la ordinea zilei în Israel și nu, nu sunt absolut de înduplecat dacă ne opunem controalelor. Cel mai bine este să reacționăm cu mult umor, să-i privim în ochi și să nu ne fie frică. Până la urmă, dacă mergem cu gânduri pașnice, mai ales dacă vrem să punem piciorul pe Pământul Sfânt, soldații și agenții de securitate nu ar trebui să ne sperie câtuși de puțin. Până la urmă, trebuie să conștientizăm că israelienii se tem de incidente mai mult sau mai puțin grave și toate aceste proceduri stricte de securitate au rostul lor. Paza bună trece primejdia rea... Și încă ceva: dacă alegeți să călătoriți cu avionul în Israel, evitați să vă ridicați în picioare în spațiul aerian israelian.


Dar mai multe despre ce se poate vizita în Israel, în numărul viitor al revistei Lumea Satului.

Simona-Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Călătorie în Israel: Haifa (III)

În numerele anterioare ale revistei scriam că primii pași în Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie. Voi continua cu impresii despre al doilea oraș vizitat în Israel: Haifa, un loc minunat unde arabii și evreii trăiesc în armonie.

haifa 2021

Unul dintre cele două mari porturi comerciale, alături de Ashdod, Haifa este al treilea oraș ca mărime și, de altfel, principala metropolă din nordul Israelului. În campusul universității din Haifa, una dintre cele mai recunoscute universități la nivel mondial, se găsesc laboratoarele IBM, iar în Centrul Industriilor științifice se află cel mai mare și mai vechi parc de afaceri al Israelului, situat la intrarea de sud a orașului Haifa. De asemenea, există mari companii și unități de cercetare și dezvoltare de hi-tech, cum ar fi: Intel, IBM, Google, Yahoo!, Elbit, Phillps, Microsoft, Motorola etc. Dar, pe lângă astfel de companii, în Haifa mai găsim și multe centre comerciale – mall-uri, de unde pot fi cumpărate produse realizate în Israel. Apropo, pentru cei interesați de shopping, în special de haine, încălțăminte, accesorii etc., aici vor găsi marfă de calitate.

Printre cele mai bune universități din lume

Haifa nu este doar o bază industrială și comercială, ci și un centru cultural impresionant, cu un număr mare de muzee, teatre și două universități: Universitatea Haifa, despre care am mai amintit înainte, și Technion, Institutul Israelian de Tehnologie. Printre cele mai vechi universități din țară, fiind înființată în 1924, Technion a devenit și una dintre cele mai importante universități de științe și tehnologie din lume. De altfel, mulți antreprenori high-tech din Israel sunt absolvenți ai universității Technion, doi dintre profesorii acesteia fiind premiați cu Premiul Nobel pentru Chimie în 2004. De altfel, alături de un sistem medical impecabil, Israelul se poate lăuda și cu investiții masive în tehnologie de ultimă oră și, implicit, în cercetare și inovare.

Ce putem vizita în Haifa?

stairs 2999277 1920

Centrul Carmel (Ha-Carmel), ce poartă numele celebrului Munte Carmel, este locul unde sunt amplasate cele mai multe hoteluri, case atrăgătoare și magazine exclusiviste. Aici se poate lua o pauză de cafea, cu bonus o priveliște încântătoare! De asemenea, pe lângă panoramele asupra orașului și a mării, Muntele Carmel oferă și restaurante unde putem lua masa, fie că vrem să încercăm kosher sau bucătărie internațională. Pe lângă restaurantele specializate în kosher, aici putem găsi și restaurante cu specific italian, chinezesc, japonez etc. Pe lângă clădirea Universității din Haifa, putem admira și Muzeul Mane-Katz, Muzeul Preistoric & Haifa Zoo, ori Muzeul Tikotin, pentru arta japoneză.

Peștera Sfântului Ilie

Poate părea ciudat ca într-un oraș în care trăiesc arabi și evrei, un teritoriu mixt sau teritoriu palestinian – în funcție de cine vorbește despre Haifa, să se găsească un astfel de loc. Așezământ monahal carmelit, de secol XIX, aflat pe versanții Muntelui Carmel, mânăstirea Stella Maris este un alt obiectiv ce poate fi vizitat de turiștii care ajung aici. Se spune că, în vremea ocupării regiunii de către cruciați, în secolul al XII-lea, grupuri religioase au început să populeze în peșterile din zonă, asemeni Profetului Ilie (Elijah). Vreme de un secol, aceștia au fost organizați într-un ordin carmelit, răspândindu-se în toată Europa. Prin 1631, Ordinul s-a reîntors în Israel, condus de Venerabilul Tata Prosper care avea o mânăstire mică, în apropierea farului, pe promontoriul Muntelui Carmel. Ordinul a trăit aici purtând numele de Discalced Carmelites, până prin 1761, când Daher el-Omar i-a obligat să dărâme mânăstirea și să plece. Pustnicii s-au mutat deasupra peșterii în care se spune că ar fi trăit Sfîntul Ilie, loc în care mânăstirea se află și acum.


  • Căzut pradă piraților de nenumărate ori, Haifa a fost și sub dominația Imperiului Otoman. În timpul dominației otomane, au reapărut și evreii, populația evreiască crescând permanent datorită valurilor de emigrație: Prima și a Doua Aliya din Europa de Est. După dominația otomană a urmat cea britanică, Haifa fiind cucerit în 1918, în perioada Primului Război Mondial. După investiții masive în portul Haifa, realizate de guvernul britanic, acesta a devenit baza principală a britanicilor în Orientul Apropiat. În acea perioadă, anii ’30, Haifa era mai mare decât Tel Aviv; între Haifa și zonele petrolifere din Irak a fost construită o conductă de petrol.
  • Cu o istorie îndelungată, despre Haifa menționându-se de prin secolul al III-lea î.e.n., a fost fondat prin 1761. Totuși, nu se cunosc începuturile acestui oraș și nici originea numelui, despre care se spune că se traduce prin „a acoperi“, „a ascunde“, referirea fiind făcută la Muntele Carmel ce acoperă orașul. Poate însemna și „țărm frumos“ sau Caiafa, așa cum îl numeau creștinii, după numele marelui preot de pe vremea lui Iisus. Teritoriu palestinian pentru palestinieni și mixt pentru israelieni..., orașul a cunoscut o dezvoltare în secolul al XIX-lea, când a devenit mai important datorită comunității luterane a Cavalerilor Templieri germani. De altfel, și acum, în zilele noastre, există zone care amintesc de templierii germani. De pildă, Casele Coloniei germane de la poalele Muntelui Carmel, restaurate, sunt obiective turistice.

(Va urma)

Simona-Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Turist în Israel: Eliath (II)

În numărul trecut al revistei scriam că primii pași în Israel au început din Eilath, orașul port situat pe malul Mării Roșii, perfect pentru cei care caută stațiuni balneoclimaterice pentru tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie și fizioterapie.

Cu un sistem medical impecabil, Israel se mândrește cu investiții serioase în cercetare și centre medicale echipate cu cele mai noi și sofisticate tehnologii, fie că vorbim de sistemul medical privat sau de stat. Poartă a Israelului la Marea Roșie, stațiunea balneoclimaterică Eilath (Eilat) se întinde pe zece kilometri, această zonă de coastă oferind ape limpezi precum cristalul, o temperatură medie de aproximativ 20 de grade Celsius, doar câteva zile de ploaie pe an (10-12 zile).

Se poate face plajă și în decembrie

De altfel, această stațiune aflată la o distanță de trei ore cu avionul de România este perfectă și pentru cei care vor să facă plajă... iarna. Ei bine, da, aici se poate face plajă și în luna decembrie! Deschiderea la Marea Roșie, mult mai caldă decât Marea Mediterană în această perioadă a anului, de pildă, a sporit potențialul turistic al acestei stațiuni. Chiar dacă este o destinație cunoscută mai mult pentru turismul ecumenic, Ierusalim fiind vizitat de mii de pelerini ce vor să vadă Mormântul Sfânt, Israel oferă mult mai multe. Se poate spune că are de toate pentru toți. Iar Eilatul este o destinație de vacanță tot mai căutat în ultimii ani, mai ales după ce turismul din Egipt, țara învecinată preferată de mulți turiști din Europa, a pierdut teren din cauza Revoluției Arabe.

scenery 4750467 1920

Cât costă un apartament cu vedere (și) la deșert

Chiar dacă nu este unul dintre orașele mari ale Israelului, Eilath având în jur de 70.000 de locuitori, nu este tocmai ieftin. De altfel, aici un apartament costă câteva sute de mii de dolari. Dintr-un astfel de apartament, însă, pot fi admirate: hotelurile de lux, grădinile luxuriante, canalul navigabil, pe care circulă ambarcațiunile de lux ale bogătașilor, magazine de designer, terase și restaurante scumpe, precum și deșertul, aflat la doar câțiva kilometri de această zonă urbană care ne duce cu gândul la una dintre stațiunile de lux ale Coastei de Azur. Diferența dintre Coasta de Azur și Eilath constă nu doar în temperatura mai ridicată datorată Mării Roșii în comparație cu Mediterana, ci și apropierea deșertului de mare. Iar deșertul aduce cu el stânci, piscuri, cratere, pietre ascuțite și pustiuri peste care caprele alpine Ibex zburdă în voie. În afară de capre, cămile sau delfini, vizitatorii mai pot vedea și mulți soldați. Ceva mai puțini decât în Ierusalim, Tel Aviv, Ashdod sau alte orașe, soldații înarmați pe stradă sunt totuși parte din atracțiile turistice... Căci, așa cum spuneam, Eilath nu oferă doar  tratamente pentru cei cu probleme reumatice, anxietate sau depresie, plaje generoase, ape limpezi în culori ce par ireale, posibilități multiple de relaxare, dar și o bucată de istorie ce-și manifestă prezența și în zilele noastre.

Israelienii și „delfinul“: S.S. Dolphin...

În numărul trecut al revistei Lumea Satului, mai scriam despre cum arăta Eilath înaintea apariției soldaților israelieni, când drumurile lipseau cu desăvârșire – în niciun caz nu exista infrastructura complexă de acum!; piatra seacă și pustiul deșertului erau cât vezi cu ochii, astfel că soldații trimiși în marș forțat, pe jos, prin pustiu, au fost de sacrificiu. Tot de sacrificiu au fost cei care au luptat, indiferent de care parte a baricadei, în Războiul de șase zile din 1967, în urma căruia Egiptul, Iordania și Siria au pierdut teritorii-cheie. Chiar în apropierea portului turistic există o parte de istorie în muzeul amenajat în aer liber. Aici poate fi văzută prima navă militară S.S. DOLPHIN care a trecut către portul Eilath, în iunie 1967, în timpul Războiului de șase zile, condusă de un echipaj israelian. În vremea aceea președinte al Egiptului era nimeni altul decât Gamal Abdel Nasser, liderul egiptean care a dorit să unească lumea arabă. La 51 de ani de la moartea sa, Nasser este considerat un bastion al luptei arabilor împotriva Israelului, colonialismului și sărăciei, ca prim-ministru (1954-1956) și apoi președinte al Egiptului (1956-1970, an în care s-a stins din viață). Înfrângerea pe care a suferit-o în timpul Războiului de șase zile reprezintă cel mai mare eșec al lui Nasser, un lider ce nu credea în democrație și nu se sfia să spună asta. La nouă ani de la moartea lui Nasser, Anwar Sadat, succesorul său, a semnat un tratat de pace cu Israelul. Liderii arabi cer Israelului de ani buni să se retragă la frontierele pe care le avea înainte de acest război din 1967, motivul lor fiind permiterea înființării statului palestinian. De altfel, despre acest conflict armat de șase zile se spune că „a fost un dezastru din toate punctele de vedere, iar lumea arabă încă plătește prețul...“

Nu vă panicați: soldații și agenții de securitate își fac doar datoria

Formalitățile de intrare și de ieșire în Israel sunt destul de complicate, mai ales pentru cei care nu au experiența călătoriilor. De pildă, soldații pot solicita să verifice tot ce li se pare suspect. De asemenea, agenții de securitate pot adresa întrebări ce par cel puțin ciudate, întrebări pe care le pot chiar repeta, iar cotrobăitul în lucrurile personale nu trebuie să ne sperie. Este o practică la ordinea zilei în Israel și nu, nu sunt absolut de înduplecat dacă ne opunem controalelor. Cel mai bine este să reacționăm cu mult umor, să-i privim în ochi și să nu ne fie frică. Până la urmă, dacă mergem cu gânduri pașnice, mai ales dacă vrem să punem piciorul pe Pământul Sfânt, soldații și agenții de securitate nu ar trebui să ne sperie câtuși de puțin. Trebuie să conștientizăm că israelienii se tem de incidente mai mult sau mai puțin grave și toate aceste proceduri stricte de securitate au rostul lor. Paza bună trece primejdia rea... Și încă ceva: dacă alegeți să călătoriți cu avionul în Israel, evitați să vă ridicați în picioare în spațiul aerian israelian.

Cu o ofertă atât de variată, Israel rămâne o destinație ce nu poate fi uitată. De altfel, în numerele viitoare ale revistei voi încerca să detaliez și alte aspecte ce mi-au rămas în minte în timpul călătoriilor în Israel. L-am vizitat de multe ori dar, dacă ar fi să-l vizitez din nou, aș alege Haifa. De ce Haifa, teritoriu mixt (israeliano-palestinian), în numerele viitoare ale revistei Lumea Satului.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Deși în general nu este prea dezvoltat, turismul românesc a fost „bolnav“ pe jumătate în primul an de pandemie

Nu că România ar excela în turism în rest, în comparație cu alte țări și cu resursele de care dispune, dar anul pandemic 2020 s-a resimțit destul de puternic în această industrie care contribuie cu 2,7% (2019) la formarea PIB. La nivel macro, cumva tocmai aportul acesta mai mic în produsul intern a făcut ca impactul general asupra economiei să fie mai mărunt la noi, în comparație cu statele în care sectorul turistic (venituri directe și indirecte) reprezintă între 15% (Spania) și 30% (Grecia) din PIB. Ca să o spunem pe șleau, în privința noastră, turismul a fost un pariu veșnic pierdut în politicile publice, așa că n-a fost prea ușor să fie îngropat într-o situație excepțională, așa cum a fost și este perioada pandemică.

Statisticile noastre privind turismul oricum nu reflectă cu fidelitate realitatea. De exemplu, chiar buletinul INS privind anul 2020 face o precizare: „Nomenclatorul structurilor de cazare a fost constituit pornind de la lista structurilor de cazare autorizate (...) La data de 2 iulie 2020, lista cuprindea 14.898 de structuri, din care au fost eliminate: 4.205 de apartamente și camere de închiriat, care fac obiectul unei alte cercetări statistice;  497 de unități ce erau închise din cauza Covid; 2.342 unități erau în reparații capitale; 1.010 nu au completat chestionarul din alte cauze.“ Am adăuga noi că nu este cuprins – din motive logice – nici turismul de o zi, dar nici acela desfășurat cu cazări la rude ori în spații nedeclarate. Altfel spus, trebuie să luăm cu rezerve datele publice, ele având o relevanță de ceva peste 80%.

Sosirile înregistrate în structurile de primire turistică

În 2019, sosirile s-au cifrat la 13.268, 8 mii de persoane, din care 79,9 (10. 601,7 mii) au însemnat turiști români, iar 20,1% (2.667,1mii) turiști străini (74,2% din Europa).

În 2020, numărul de sosiri s-a situat la 6.335,4 mii, cu 92,8% (5.879, 25 mii) turiști români și doar 7,2% (456,15 mii) turiști străini (78,4% din Europa).

Avem așadar o scădere cu 52,3% a sosirilor în anul pandemic 2020, comparativ cu anul normal 2019!

În privința vizitatorilor stăini, în 2019, cei mai mulți provin din Germania (57,4 mii), Italia (40,1 mii), Franța (30,1 mii), Israel (29,2 mii) și Regatul Unit (26,9 mii).

În 2020, turiștii din Germania (296,2 mii) sunt pe primul loc, urmați fiind de cei din Israel (234,5 mii), Italia (222,3 mii), SUA (161,8 mii), Ungaria (156,8 mii), Franța (154,1 mii) și Regatul Unit (139,1 mii).

Plecările turiștilor români în străinătate

Am ales să punem în oglindă acești doi indicatori, sosiri vs plecări, ca să ne dăm seama că totuși ceva se întâmplă cu turismul nostru, de vreme ce românii aleg majoritar să plece în străinătate, iar străinii nu se dau peste cap să-și petreacă timpul liber la noi. Și poate că aici sunt de semnalat aspecte ce țin de infrastructura rutieră, cazare, raport calitate/preț în structurile turistice, curățenie, servire, oferte de petrecere a timpului liber etc.

În 2019, potrivit datelor înregistrate la frontiere, 23.065,8 mii de români au plecat să viziteze alte țări, ceea ce înseamnă mai mult cu 117,56% comparativ cu românii care și-au petrecut concediul acasă. În același timp, în contrapartidă, ca să spunem așa, în România au intrat 2.667, 1mii de străini, cifră de 8,65 de ori mai mică decât a românilor plecați afară.

În 2020, raportul se păstrează: plecările vizitatorilor români în străinătate, înregistrate la punctele de frontieră, au fost de 9.510,1 mii, mai mari cu 71,75% decât românii care și-au petrecut concediile acasă. În același timp, în România au intrat 456,15 mii de turiști străini, cifră de 28,4 ori mai mică decât cea a românilor plecați în străinătate.

E adevărat, pandemia a făcut ca, în 2020, plecările afară ale românilor să scadă cu 58,8% în 2020, față de 2019.

Înnoptările înregistrate în structurile de cazare turistică

În 2019, înnoptările înregistrate în structurile de primire turistică au însumat 29.870,4 mii (români – 82,4%, străini –17,6%, din care 72,1% provin din Europa). Durata medie a șederii a fost de 2,3 zile la turiștii români și de 2,0 zile la turiștii străini.

În 2020 înoptările au însumat 14.444,7 mii (români – 93,1%, străini – 6,9%). Durata medie a șederii a fost 2,3 zile la turiștii români și de 2,2 zile la cei străini.

Înnoptările au scăzut deci în anul pandemic 2020 cu 51,6% față de cele din anul 2019.

Indicele de utilizare netă a locurilor de cazare

În 2019 indicele de utilizare netă a locurilor de cazare a fost de 34,2% pe total structuri de cazare turistică. Indici mai mari de utilizare s-au înregistrat la hoteluri (42,8%), bungalouri (31,4%), vile turistice (27,8%), spații de de cazare pe nave (27,3%), hosteluri (25,2%), campinguri (23,1%) și pensiuni turistice (22,4%).

În 2020, indicele de utilizare netă a locurilor a fost de 22,9%, iar preferințele turiștilor s-au schimbat un pic pe fondul temerilor legate de Covid, aceștia preferând spațiile de cazare pe nave (29,3%), bungalourile (28,9%) și abia după aceea hotelurile (26,7%), campingurile (24,3%), căsuțele turistice (22,1%), vilele turistice (21,4%), popasurile turistice (19,4%) și pensiunile agroturistice (16,7%).

Observăm și aici, în 2020, o scădere cu 11,3 puncte procentuale față de anul 2019.

Preferințele turiștilor pentru destinațiile din România

În 2019 sosirile turiștilor în structurile cu funcțiuni de cazare turistică au înregistrat valori mai mari în București (2.038,9 mii), Constanța (1.380,6 mii), Brașov (1.402,5 mii), Cluj (667,3 mii), Mureș (596,2 mii) și Prahova (581,9 mii).

În 2020 ordinea s-a schimbat, în sensul în care pesemne nu a mai existat prea mult turism de afaceri în Capitală, iar turiștii au preferat locuri mai izolate ori din stațiunile balneoclimaterice: Constanța (1.004,5 mii), Brașov (715,4 mii), București (559,8 mii), Prahova (310,5 mii), Bihor (264,4 mii), Sibiu (260,6 mii), Cluj (253,7 mii), Suceava (244,8 mii), Mureș (243,3 mii) și Vâlcea

(241,4 mii).


Ca număr de înnoptări, clasamentul se păstrează oarecum, cu mici schimbări în clasament, litoralul Mării Negre reprezentând totuși destinația preferată, urmată fiind de zona montană și stațiunile balneoclimaterice:

- 2019: Constanța (5.196,5 mii), București (3.549,7 mii), Brașov (2.763,9 mii), Bihor (1.546,5 mii), Vâlcea (1.518,2 mii), Prahova (1.294,1 mii), Cluj (1.248,0 mii) și Mureș (1158,6 mii);

- 2020: Constanța (3.497,4 mii), Braşov (1.413,3 mii), București (970,6 mii), Bihor (728,1 mii), Vâlcea (722,6 mii), Prahova (662,7 mii), Suceava (515,5 mii), Mureș (491,0 mii), Cluj (450,0 mii), Sibiu (443,2 mii), Caraș Severin (436,8 mii) și Timiș (361,0 mii).


Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Turist în Israel: Eliath (I)

Primii pași în Israel au început din Eilath, un oraș port situat pe malul Mării Roșii. Aparent, Eilath (sau Eilat) nu pare să aibă nimic special în afară de centre comerciale, clădiri rezidențiale cu o arhitectură interesantă, în trepte dinspre mare, în stilul multor hoteluri pe care le avem și noi pe litoralul Mării Negre. Iar pentru că beneficiază de climat cald, marin, cu salinitate ridicată, Eilath mai este cunoscut și ca stațiune balneoclimaterică, fiind un loc ideal pentru toți cei cu probleme respiratorii, boli de piele, reumatism etc. În bazele de tratament, Israel este recunoscut la nivel mondial pentru sistemul medical impecabil; se pot face tratamente de refacere fizică bazate pe hidroterapie, precum și fizioterapie. De asemenea, tot aici se pot urma tratamente pentru cei aflați în depresie ori cu sindromul „Burnout“, sărurile de la Marea Moartă fiind o bază pentru leacuri naturiste lăsate de bunul Dumnezeu.

Cel mai bun sistem medical

Știați că sistemul medical din Israel este unul dintre cele mai bune din lume? Pe lângă dotările cu echipamente medicale de ultimă generație, investiții masive în cercetare și confort maxim în centrele medicale – fie că vorbim de stat sau de privat, în Israel nu poate practica medicina oricine. O diplomă nu asigură neapărat unui medic un loc de muncă în spital..., iar diplomele obținute în anumite țări sunt respinse din start. Practic, Israel reconfirmă că cea mai importantă resursă din orice organizație este cea umană. Altfel spus, indiferent de tehnologiile sofisticate, omul sfințește locul. Chiar și pe pământul sfânt....

Cum a apărut Eilath

Pentru cei care vizitează pentru prima dată Eilath poate părea ciudat să afle că acest loc era pustiu până nu demult. Drumurile lipseau cu desăvârșire, iar piatra seacă și pustiul erau cât vezi cu ochii... Practic, acest oraș a apărut doar pentru că, în marșul lor, soldații israelieni n-au întâlnit inamici. Iar atunci când au pășit aici, în Eilath, au dorit să facă fotografii cu steagul Israelului, dar nu aveau așa ceva. Creativi, soldații israelieni au găsit o bucată albă de pânză pe care au desenat, cu albastru, Steaua lui David. Asta se întâmpla în perioada Războiului de Independență, prin 1948-1949, când guvernul israelian a decis să trimită soldați acolo pentru a controla zona. Acești soldați au fost cumva de sacrificiu, fiind trimiși în marș forțat, pe jos, prin pustiu, într-un loc în care nu existau drumuri, ci doar pietre. Cele două unități trimise s-au împărțit fiecare: una pe drumul care mai apoi a devenit granița cu Egiptul și cealaltă pe drumul care a devenit granița cu Iordania. În doi ani de zile, Eilat a devenit un oraș port frumos amenajat, cu drumuri construite. Iar steagul alb-albastru (care simbolizează și cer senin) cu Steaua lui David a devenit istoric, fluturând și astăzi peste tot în lume, chiar dacă unele țări nu recunosc acest drapel.

DAVID SEA

„Scutul lui David“

Steaua lui David sau pecetea „Scutul lui David“ este un simbol sacru, o hexagramă compusă din două triunghiuri suprapuse: unul cu vârful în sus, iar celălalt cu vârful în jos. Se spune că regele David a purtat acest simbol pe scutul său, iar în vechiul alfabet ebraic litera D (de la David) era reprezentată de un triunghi echilateral. Astfel, steaua lui David este o combinație a inițialei numelui regelui cu cele două triunghiuri. Steaua lui David este prezentă nu doar pe steagul Israelului, ci și în sinagogi, ca vitraliu, precum și ca reprezentare emblematică pe însemnele statale ale Israelului. De altfel, simbolul este unul vechi, apărut în viața evreilor încă de prin secolul al VII-lea î. Hr. Potrivit unuia dintre ghizii turistici cu care am lucrat în Israel, din 1354, Împăratul Carol al IV-lea (dinastia de Luxemburg, Rege al Romanilor – REX ROMANORUM) din 1346 și Împărat al Sfântului Imperiu Roman din 1355) le-a dat dreptul evreilor să aibă propriul steag. Iar evreii au considerat că singurul simbol care-i reprezintă cel mai bine este Steaua lui David. Așa că l-au pus pe steagul lor, steag nerecunoscut în unele țări vecine cu Israel.

Războiul de Șase Zile, o parte din conflictul israelian

Egiptenii au blocat strâmtoarea maritimă care era singurul drum pe care se putea ajunge la portul Eilat, acesta fiind unul dintre motivele conflictului armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria. Războiul de Șase Zile, purtat între 5 și 10 iunie 1967, s-a terminat cu victoria militară asupra coaliției arabe, Israelul ocupând atunci Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Acest conflict armat arabo-israelian era cel de-al treilea. Și, din păcate, nu a fost ultimul. Dar despre conflicte armate, soldați și ce altceva am mai văzut în Israel, în numărul viitor al revistei. Tot atunci, vă voi relata și despre SS Dolphin.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Alexandria, dincolo de Far

Dacă ne gândim la o vizită în Egipt, prima idee care ne vine în minte este aceea că vom vedea piramidele. Însă, dincolo de platoul din Giza, cu fastuoasele piramide și mândrul Sfinx, există multe alte atracții care merită luate în considerare. De exemplu, Alexandria, un oraș cu o istorie aparte, renumit în toată lumea pentru cel mai înalt Far construit vreodată și una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Turist în pandemie

Este destul de dificil să vizitezi o astfel de țară în pandemie, iar dacă ajungi mai întâi în Cairo este destul de greu să treci peste primul impact pe care ți-l provoacă: aglomerație, trafic infernal și mizerie. Speri doar ca următoare destinație să fie altfel. Și a fost, în cazul meu. Am parcurs destul de rapid drumul din Capitală spre cel de-al doilea cel mai mare oraș al țării, care are o populație de 4.5 milioane locuitori. Desert road, așa cum era numit cândva, a fost mai animat decât mi-aș fi imaginat, iar acest lucru a fost posibil datorită dezvoltării agriculturii din zonă. Evident că nu vorbim de ferme intensive, însă de foarte multe ori mi-aș fi dorit să opresc pentru a degusta tot felul de fructe chiar de la producători. Am aflat de la ghidul care ne însoțea faptul că Alexandria este numit și „orașul sandvici“, deoarece este situat între ape, adică lacuri și Marea Mediterană, și pare împărțit în două: orașul vechi, care păstrează elemente arhitecturale deosebite, și orașul nou, care are suflul lumii moderne.

Pentru a ajunge la primul obiectiv turistic am parcurs din nou străzi imposibil de înguste, aglomerate, pline cu tarabe, iar una dintre ele era un adevărat cimitir de mașini, de unde, dacă ai fi mers pe jos, puteai pleca fără grijă cu piesele necesare pentru jumătate de mașină, ne-a spus ghidul. Astfel, am ajuns la renumita Columna lui Pompei, vegheată de sfinxul din fața ei. Simbol al Egiptului, columna lui Pompei a fost cea mai înaltă coloană triumfală ridicată în orașele europene, depășindu-le pe cele din Roma ori Constantinopol. A fost ridicată în anul 297 în cinstea împăratului roman Dioclețian, sub a cărui nume mai este cunoscută, și este înaltă de 27 metri, cioplită în granit de Assuan. Se păstrează bine și astăzi, însă nu la fel de bine ca celelalte monumente din acest complex pe care trebuie să îl vizitezi cu atenție, mai ales într-o zi călduroasă.

Teatrul Roman și Biblioteca din Alexandria

Un alt obiectiv turistic important este Teatrul Roman, singurul de acest tip care a existat în Egipt. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că Alexandria a fost centrul elenismului mai multe secole, considerată și astăzi de istorici o răscruce a civilizațiilor, sau locul în care diferite culturi se întâlneau. Spre deosebire de alte obiective turistice din Egipt, Teatrul Roman a fost descoperit întâmplător, în momentul în care se săpa pe acel teren în vederea realizării unei alte construcții. Acest lucru se întâmpla în anul 1960, iar din acel moment a recăpătat faima de altădată.

egipt2

Din păcate, nu am putut vizita în detaliu Biblioteca din Alexandria, recunoscută ca fiind cea mai renumită bibliotecă din Antichitate, ce conținea peste 900.000 de pergamente. Clădirea inițială nu mai există, iar cu privire la distrugerea ei încă există polemici, însă nici clădirea actuală nu este una oarecare; este futuristă, formată din mai multe biblioteci, muzee, o arhivă impresionantă cu acces la Internet, sedii ale diferitelor instituții și organizații, precum și spații amenajate special pentru conferințe și alte tipuri de evenimente. În plină pandemie fiind, nu am putut vizita biblioteca, am admirat-o din exterior cu gândul la o nouă vizită.

Așa s-a întâmplat și în cazul Palatului Regal Montaza și a celebrelor grădini, nu le-am putut vizita din cauza restricțiilor. Însă consider că sunt două dintre obiectivele pe care nu trebuie să le ratați dacă ajungeți aici deoarece palatul regal are un stil arhitectural deosebit, îmbinând influențele otomane cu elemente ale stilului florentin.

Farul din Alexandria

Contrast. Așa aș descrie într-un cuvânt Egiptul, deci și Alexandria. Un oraș al contrastelor, al bogăției, pe de o parte, și al sărăciei, pe de altă parte. Dar cred că, dincolo de toate monumentele istorice, riviera acestuia este nemaipomenită. Kilometri întregi de frumusețe cât vezi cu ochii asupra Mării Mediterane. Doar să ai timp să te plimbi, să admiri agitația orașului și liniștea mării, pescarii pasionați și vânzătorii insistenți. Și, cum era de așteptat, am ajuns și la cea mai importantă oprire din acest oraș: locul în care a fost cândva Farul din Alexandria. Cine n-a auzit de el?

Istoricii spun că impresionanta construcție era acoperită cu plăci de marmură, iar oglinda Farului era folosită pentru a detecta și uneori chiar arde navele dușmanilor. Se spune că, în jurul anului 1166, un arab a vizitat Farul și l-a descris în amănunt, de aceea avem o descriere amplă. Avea 3 etaje: primul măsura 55.9 metri și avea un miez cilindric, cel din mijloc era octagonal și avea 27.45 metri, în timp ce ultimul etaj avea 7.30 metri  și era circular. Înălțimea impresionantă a Farului a creat de-a lungul timpului numeroase legende, majoritatea păstrându-se chiar și astăzi. În anul 956 d.H., Alexandria a fost zguduită de un cutremur, iar structura construcției a avut de suferit, urmat de alte două astfel de evenimente, în jurul anului 1320, iar în 1375 Farul nu a mai rezistat. Pe la 1480 sultanul Qaitbay a hotărât să întărească zidurile de apărare ale Alexandriei și a construit un fort exact pe locul unde se înălţa odinioară Farul, folosind marmura din care acesta fusese construit. Am ajuns aici cu mari speranțe, însă dezamăgirea a fost destul de puternică. Știm că nu vom găsi Farul, dar speram ca măcar prezenta construcție să ne trezească sentimentul unui loc important. Nu a fost așa, am asemănat-o mai degrabă cu o fortăreață, cu ziduri de jur-împrejur, asemenea unor mănăstiri de pe la noi. M-aș fi așteptat măcar la o prezentare digitală care să amintească de Far, însă din păcate toate încăperile erau goale. Nimic din măreția de altădată nu mai era prezent. Probabil doar priveliștea spre Marea Mediterană a rămas la fel, deși și aici am dubii.

egipt3

Și, totuși, cum este Alexandria dincolo de celebrul Far? Un oraș interesant, care merită vizitat la pas, dar care ar putea face mai simțită amintirea uneia dintre cele șapte minuni ale lumii antice

Larissa Dinu

  • Publicat în Turism

Cele trei Guyane, colțul magic al Americii de Sud (I)

Călătoria în cele trei Guyane ne-a oferit prilejul să explorăm o zonă ce cuprinde unele dintre cele mai frumoase și mai bine conservate păduri tropicale, considerate un paradis al naturii. Aproape 90% din teritorii sunt acoperite de junglă, stârnind astfel interesul celor dornici de ecoturism și aventură.

Guyana înseamnă de fapt „pământ între ape“. După modul în care ne-am deplasat pe teritoriul acestei țări, am realizat de ce i s-a atribuit acest nume. Toată jungla este străbătută de râuri cu debite foarte mari, astfel că mare parte din călătoria noastră ne-am deplasat  pe ape cu tradiționalele pirogi și caiace sau cu bărci pneumatice și catamarane. În fiecare dintre locuri am aflat noi povești, legende, istorie.

În Guyana Franceză am fost pe urmele lui Henri Charrière, cel care, în romanul autobiografic Papillon, a descris atrocităţile care se comiteau în coloniile penitenciare din Iles du Salut situate în Oceanul Atlantic. Pentru o perioadă de peste 100 de ani aceste insule au fost cunoscute și sub numele de Iadul Verde, ultimii prizonieri părăsind închisoarea, considerată cea mai dură și sigură din colonii, în anul 1953.

Vizita la Centrul Spațial European, de unde se lansează sateliţii şi rachetele Ariane, a fost și ea una memorabilă, fiind primul contact cu o tehnologie pe care n-o văzusem decât la televizor.

În Guyana Britanică am zburat deasupra junglei, pentru prima dată cu un avion de mici dimensiuni. Este o senzație unică să te afli atât de aproape de pilot, să privești bordul avionului, dar mai ales peisajul, jungla, de la doar câteva sute de metri altitudine și mai ales cascada Kaieteur, cu înălțimea de peste 200 de metri și cu debitul său impresionant, aveam să aflu, de patru ori mai mare decât Niagara. A fost ceva ce nu se poate uita vreodată.

Cu multă adrenalină a fost calătoria cu piroga, în amonte pe râul Surinam, spre un resort aflat în inima junglei. Îmi amintesc că la un moment dat am ajuns într-o zonă dificilă cu stânci și bolovani mari, negri, unde a trebuit să coborâm și să parcurgem pe jos drumul până când barca, încărcată cu bagaje, ne-a preluat din nou. Tot acolo am avut parte de o altă experiență inedită. După cazare, masă și o scurtă pauză, cu aceleași pirogi, cei mai curajoși am mers pe râu noaptea să vedem caimanul negru, o specie de reptile asemănătoare cu crocodilul pe care doar după lăsarea întunericului ai șansa să-l vezi.

Sunt multe de povestit despre natura, oamenii și obiceiurile inedite din Guyane – ținuturile dintre ape. Sper să vă stârnesc și de această dată curiozitatea de a călători imaginar alaturi de mine.

Așa cum spuneam, a împărtăşi cu voi, cititorii, cele văzute şi trăite în călătorii reprezintă o binecuvântare. Așadar, vă îndemn să-mi rămâneți alături.


Guyana, Guyana Franceză și Surinam sunt entități statale situate în nord-estul Americii de Sud, între Venezuela și Brazilia, toate fiind foste colonii ale Angliei, Franței și Olandei.

Guyana este singura țară sud-americană din Commonwealth vorbitoare de limba engleză şi una dintre puţinele țări membre al Comunității Caraibelor, care nu este insulă.

Guyana Franceză este departament integrat al Franței și al Uniunii Europeane, aici aflându-se și Centrul Spațial European, iar Surinam este singura țară independentă, dar cu o diversitate etnică și religioasă unică în lume, limba oficială fiind olandeze.


Teofilia Banu

  • Publicat în Turism

Thailanda, locul în care nu te plictiseşti (IV)

Vizita la Marele Palat din Bangkok, mărturie a vechiului regat siamez şi reşedinţa regilor Thailandei, mi-a lăsat cea mai plăcută şi profundă impresie. Edificiul este de fapt un complex din peste 100 de clădiri oficiale, administrative şi temple, ce a fost construit începând cu anul 1782, fiind centrul puterii şi inima regatului Thai timp de 150 de ani. Astfel, ţinutul Thailandei nu a fost niciodată cucerit și fiecare rege din dinastia Chakri care a condus imperiul și-a lăsat amprenta printr-un templu sau o pagodă, astfel încât Marele Palat a devenit o emblemă a arhitecturii tradiționale și a istoriei Thai, având însă și influențe europene, cambodgiene și indiene.

Povestea Marelui Palat

Chiar dacă în prezent casa regală este în altă parte, Marele Palat rămâne cea mai reprezentativă clădire a monarhiei thailandeze. Acolo au loc acum serate şi evenimente de mare amploare, emblematice pentru regalitate.

Simbol al Bangkokului, complexul ocupă o suprafață de peste 20 ha, fiind înconjurat de un perete crenelat cu o lungime de aproape 2 km. Grație ghidului nostru am avut acces la principalele obiective, obținând astfel multe informații la care nu mulți au acces.

Cel mai important dintre obiective este Wat Phra Kaeo – Templul  Buddha de Smarald ce adăposteşte statuia sculptată în jad a lui Buddha, fiind considerată protectorul Thailandei. Istoria statuii venerate de un întreg popor este învăluită în mister, originea ei nefiind pe deplin cunoscută. Legenda spune că aceasta a fost creată de zeul hindus Vishnu, în India, la 500 de ani după ce Buddha a atins Nirvana. Ulterior, statuia a ajuns în Sri Lanka, de unde a fost trimisă spre Birmania, numai că barca a naufragiat, iar statuia a ajuns in Cambodgia, la Angkor Wat. Ulterior, statuia a ajuns la Luang Prabang, apoi la Vientiane, capitala Laosului, care mai apoi a fost ocupată de thailandezi în 1778 și, în final, a ajuns la Bangkok. Am aflat că doar regele are voie să se apropie de statuie, iar de trei ori pe an chiar el însuşi îi schimbă veșmintele, în cadrul unei ceremonii speciale, marcând schimbarea anotimpurilor: vară, sezon ploios şi iarnă.

Intrările în templu sunt păzite de câte o pereche de yaksha – creaturi gigantice care sunt servitorii lui Indra – conducătorul divin, regele tuturor zeilor în budhismul theravada.

De asemenea, templul adăposteşte o replică a complexului de la Angkor Wat, o pictură murală imensă a Ramayanei şi stupe din cele trei mari stiluri arhitectonice sud-asiatice: cambodgian, sri-lankez si thailandez.

Pelerinii se descălţau la intrare, aduceau ofrande de flori, aprindeau beţișoare parfumate şi se cufundau în rugăciuni. Am aflat că aici nu locuiesc călugări budhiști.

O lume învăluită în legende care fascinează prin grandoare și mister din care am reușit să luăm cu noi câte puțin din tot prin fotografii și scurte filmulețe. Această parte a Bangkok-ului este un adevărat tărâm de basm pe care mi-aş dori să îl revăd. Încă o dată sunt nevoită să spun că timpul petrecut aici a fost prea scurt pentru a vizita una din metropolele mari ale lumii, dar suficient cât să-mi motiveze revederea.

Scurta mea călătorie imaginară prin Thailanda se încheie, fără a avea însă pretenția că am cuprins câte aș fi putut povesti despre aceste fascinante locuri, dar promit că voi face asta în povestirile mele despre alte călătorii în lumea asta minunată și diversă prin cultură, limbă și tradiții.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Thailanda, locul în care nu te plictiseşti (III)

O vizită în Thailanda fără să-i vezi capitala este ca și cum ai merge în Antartica fără să vezi ghețarii.

Bangkok este un oraș ultramodern, dar care a reușit în același timp să-și păstreze farmecul și autenticitatea. Timpul petrecut acolo a fost însă prea scurt pentru a vizita această mare metropolă, dar suficient încât să-mi fac o imagine a ceea ce înseamnă o capitală asiatică cu adevărat modernă... De aceea, Bangkok este una dintre marile metropole ale lumii care te îndeamnă să revii.

Istoria trecută și prezentă a orașului o poți descoperi de o parte și de alta a râului Chao Phraya, cel mai mare din țară care atinge o lățime de circa 400 m. Interesantă este și extinsa rețea de canale datorită căreia Bangkok-ul a fost numit și „Veneția Asiei“.

Orașul a fost fondat de regele Rama, întemeietorul dinastiei Chakri din care provine familia regală ce domnește în prezent în Thailanda. Este centrul politic, economic, cultural și educațional al țării, cu universități, colegii, palate și vreo 400 de temple budiste. Aici se află și Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific. Bogația culturală și faimoasele locuri care pot fi vizitate atrag anual peste 15 milioane de turiști.

Drumul de la aeroport la hotel l-am făcut cu aparatul de fotografiat în mână, atrasă când de zgârie-nori, când de autostrăzile suspendate pe mai multe niveluri, dar și de clădirile construite în stilul vechi specific locului. Apoi m-a impresionat mulțimea forfotind pe străzi unde lângă magazine moderne erau tarabe ce aveau mărfurile puse grămadă, restaurante și hoteluri de lux, saloane de masaj, dar și vestitele tarabe street-food.

Baiyoke Sky Hotel și masajul thailandez

Dintre multele atracții ale orașului am experimentat două care mi-au oferit o experiență inedită pentru care, vă asigur, merită să vă urcați în avion cât mai curând posibil și să le încercați: tur panoramic de pe cea mai inaltă clădire din oraș și o ședință completă de masaj thailandez la un salon profesional.

În capitala Thailandei există mai multe skybaruri la ultimele etaje ori pe acoperișul celor mai înalte clădiri din oraș. Am avut ocazia să vedem panorama orașului de la etajul 84 din Baiyoke Sky Hotel, cea mai înaltă clădire din Bangkok. Practic am ajuns mai intâi la etajul 77, unde se afla un punct de observare închis cu geamuri. Acolo se poate folosi binoclul sau poți să te servești cu o băutură răcoritoare la skybar admirând panorama orașului. Mai apoi am urcat într-un turn de observație deschis care se rotea 360º în jurul clădirii. A fost fascinant să vezi orașul luminat noaptea de la vreo 300 de metri înălțime. Este o experiență pe care mi-aș dori s-o repet.

Masajul thailandez, adus aici din India în urmă cu circa 2.500 de ani, ca urmare a tradiției, dar mai cu seamă a efectelor asupra celor care beneficiază de el, a fost inclus în patrimoniul cultural imaterial UNESCO. Este cunoscut astăzi în întreaga lume, zeci de mii de oameni încercându-i zilnic efectele terapeutice, care însă ascund o istorie de mii de ani. Cei care îl practică au nevoie de o şcolarizare complexă în cadrul Academiei Regale de Masaj din Bangkok.

Procedura implică masarea corpului cu ajutorul degetelor, coatelor, genunchilor şi picioarelor, dar şi contorsionări şi stretching, folosind un sistem de linii energetice numite Sen, care străbat organismul. Ne-am dorit să experimentăm acest tip de masaj, iar salonul de la hotelul unde am fost cazați ne-a oferit acest prilej. E o altă experiență inedită, relaxantă, dar și energizantă în același timp pentru care aș pleca oricând în Thailanda.

Călătoria mea continuă și despre Bangkok mai am de povestit. Curând voi călători imaginar împreună cu voi într-un alt episod.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Dan Matei Agathon: Cum putem transforma turismul într-o locomotivă pentru economie

Pandemia și toate restricțiile impuse pot duce la o criză economică de proporții, mult mai mare decât cea din 2008. La nivel mondial, coloși din diverse industrii au resimțit puternic această pandemie. Dar toate aceste probleme se pot transforma în oportunități de business și chiar de dezvoltare a unor noi tipuri de afaceri.

Odată cu descurajarea călătoriilor neesențiale în afara țării, ca măsură de răspândire a pandemiei COVID-19, au apărut oportunități pentru dezvoltarea turismului intern. Practic, în aceste vremuri nefericite avem ocazia să ne (re)descoperim țara cu toate minunățiile pe care ni le oferă, fie că vorbim de mare, munte, Delta Dunării – unică în Europa. De altfel, atunci când vine vorba despre destinații turistice România este o sursă inepuizabilă. Este un moment potrivit pentru dezvoltarea turismului intern și am putea începe cu turismul rural, acolo unde ne putem conecta cu tradițiile și credința strămoșești. Chiar dacă suntem într-o eră ultratehnologizată, satele și mâncarea tradițională oferă ceva unic, ceva ce nu poate fi găsit în alte părți. Acum este momentul să apreciem tot ce ne-a dăruit bunul Dumnezeu și să ne bucurăm de tot ce înseamnă „ACASĂ” – ceea ce ne reprezintă cu adevărat ca popor, cartea noastră de vizită.

Turismul rural poate fi asul nostru din mânecă

În vreme ce Occidentul păstrează universul rural mai mult în amintiri, în România încă mai avem locuri în care oamenii țin de datini strămoșești, locuri în care ciobanii își duc turmele de oi la munte, stâne unde putem asista la prepararea brânzeturilor, mulsul oilor..., locuri unde se țes încă ștergare și covoare la război în culori superbe obținute prin procedee naturale sau în care se încondeiază ouă pentru Paști, iar lista nu se încheie aici. Toate acestea sunt adevărate bijuterii ce pot fi promovate și vândute în pachete turistice. Astfel, industria ospitalității, cea mai afectată în acest moment, ar putea ajuta și alte industrii conexe. Căci nu vorbim doar de unități de cazare, ci și de transporturi și alte servicii ce trăiesc datorită industriei ospitalității. Nu doar că putem evita o criză catastrofală, dar o putem transforma într-o oportunitate din care se pot dezvolta chiar noi tipuri de business.

„Putem transforma turismul într-o locomotivă pentru întreaga economie; statul ar putea da niște compensații pentru cei din această industrie. Dar nu sub formă de împrumuturi, ci plăți directe. Dacă cei din turism sunt ajutați, merg mai departe și industriile conexe – transporturi, agroalimentară etc. Iar banii se vor întoarce tot în economie“, explică Dan Matei Agathon, vicepreședinte și purtător de cuvânt al Alianței Confederațiilor Patronale  (ACPR), precum și fost ministru al Turismului (1992-1996 și 2000-2003).

Banii se întorc tot în economie

Potrivit fostului ministru al Turismului, o strategie inteligentă și o coerență din partea autorităților române ar ajuta economia națională. Practic, toate aceste acțiuni se vor întoarce în economie, exact ca un bumerang. Dar, dacă măsurile nu sunt cele corecte, bumerangul va lovi cu putere și cu efecte nedorite pe termen lung. „Măcar în ceasul al doisprezecelea să facem mai multă economie și mai puțină politică. Să încetăm să mai găsim vinovați, să criticăm mai puțin și să găsim soluții. Este, poate, ultimul tren și nu avem voie să-l ratăm, așa cum am mai făcut până acum. Să lăsăm discuțiile inutile, certurile, orgoliile și alte prostii. Este timpul să ne așezăm cu toții la masă și să vedem ce este de făcut. Iar după ce punem lucrurile la punct și dăm drumul la treabă, putem să ne și certăm. Dar, până atunci, avem alte priorități”, explică Dan Matei Agathon.

În România, bazele turismului rural s-au pus prin 1973, prin identificarea unui număr de peste 100 de sate și omologarea ca „sate turistice“ a 13 localități în care turiștii puteau fi cazați. Dar, prin interzicerea primirii turiștilor străini în case particulare, acest turism rural a fost oprit. Au mai rămas doar două sate turistice în circuitul turistic internațional – Lerești (județul Argeș) și Sibiel (județul Sibiu), dar nici acestea nu au fost omologate prin lege. La acea vreme se înregistrau în jur de 7.000 de turiști străini din Europa, America și Asia (în special din Japonia). După 1990, turismul rural și agroturismul au început să se dezvolte și pentru că nu au mai existat restricții impuse cetățenilor străini. Zonele tradiționale în care a început o dezvoltare a acestui tip de turism sunt: Moeciu – Bran, Bucovina, Maramureș, Argeș, Sibiu. Motive pentru a alege turismul rural și agroturismul sunt multiple. În primul rând, ferma rămâne un simbol foarte puternic. Este căminul țăranului, locul unde se mănâncă sănătos, unde se petrece timp de calitate în aer liber. Este locul în care generațiile care se succed păstrează tradițiile din străbuni, indiferent de vreme, vremuri, grad de mecanizare în agricultură sau tehnologie ultrasofisticată și rețele de Internet și telefonie mobilă. Experiența unei vacanțe la țară, într-o pensiune, merită cu prisosință. Poate că mulți dintre noi nu am avut bunici la țară, iar alții au avut și vor să retrăiască acele clipe magice petrecute pe „ulița copilăriei“. Fiecare loc are povestea sa unică și bucătăria specifică. Aceste sate reprezintă o parte din noi, identitatea noastră chiar. Iar aceste locuri par a fi protejate de natura din care s-au născut. Cum ar fi să ajutăm și noi natura protejându-le pentru a se menține mai departe pentru generațiile ce vor urma? Prin sprijinirea acestor locuri unice ne putem ajuta ca popor, căci soluții pentru sprijinirea economiei naționale pot veni chiar din lumea satului, acest sat care a rezistat în fața tuturor greutăților vremii și vremurilor.

Simona-Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Harghita, județul care se bazează, în mare parte, pe ape minerale, păduri și turism

Harghita este printre puținele județe din țară în care nu municipiul reședință de județ, Miercurea Ciuc, concentrează cea mai mare putere economică, rolul de motor al dezvoltării fiind preluat de Odorheiul Secuiesc. Cele mai însemnate resurse ale zonei, spun autoritățile, sunt apele minerale, pădurile, fânețele/pășunile și gazele naturale, cu industria și activitățile lor conexe. Și stațiunile balneoclimaterice sunt de mare atractivitate, la fel ca zonele montane, unde s-au amenajat mai multe pârtii de schi ori pur și simplu sunt tentante prin peisajele din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș sau lacurile Sf. Ana și Roșu.

Situat în estul Transilvaniei și în zona centrală a României, Harghita are o suprafață de  6.639 km² (2,8% din teritoriul național), o populație rezidentă de 301.465 de locuitori (57,70% în mediul rural) și o populație după domiciliu de 330.543 de persoane (56,16% în mediul rural), ocupând locul cinci din șase județe, la nivel regional. Produsul Intern Brut, după ultima raportare a INS, este de 11,173 miliarde de lei, penultimul din regiune și al 28-lea, la nivel național. PIB-ul/cap de locuitor s-a situat la 7.807 euro, ultimul din regiune și al 27-lea, la nivel național. Veniturile totale ale autorităților publice (Consiliul Județean Harghita și primăriile din cele 4 municipii, 5 orașe și 58 de comune) au fost de 897, 88 milioane de lei, din care venituri proprii – 372,14 mil. lei, cifre care înseamnă a 8-a cea mai mică sumă din țară. Opt comune au avut venituri mai mari de 10 mil. lei: Joseni – 16,33 mil. lei, Corund – 14, 61 mil. lei, Tușnad – 13,57 mil. lei, Lupeni – 12,75 mil. lei, Dealu – 11,76 mil. lei, Ditrău – 11,27 mil. lei,  Praid – 11,16 mil. lei și Remetea – 10,95 mil. lei. Dintre orașe, unul singur, Băile-Tușnad, a înregistrat un buget mai mic de 10 mil. lei (Surse: INS, Comisia Națională de Strategie și Prognoză, Direcția pentru Politici Bugetare și Fiscale).

Primul din țară la canalizare, printre ultimele la modernizarea drumurilor

În ce fel s-au utilizat fondurile proprii, naționale și europene vom vedea după felul în care a fost modernizată infrastructura județului (sursă: INS):

  • drumuri: dintr-un total de 2.085 km căi rutiere, 830 km de drumuri erau, în 2019, modernizate, 623 km – pietruite (29,88% din total drumuri) și 390 din pământ (18,70%). Dacă în comune ne așteptam la un procent ridicat de drumuri nemodernizate, din păcate în Harghita sunt încă peste 50% din drumurile județene pietruite sau din pământ (date INS-2019). Lungimea străzilor orășenești este de 507 km, din care modernizate – 330 km (65,08%);

2986 tabel

  • alimentare cu apă: numărul localităților cu rețea proprie – 9 municipii și orașe (100%) și 51 de comune, din 58 total (87,93%), ceea ce plasează județul pe locul 17, la nivel național;
  • canalizare: 9 orașe (100%) și 39 de comune, din 58 total (67,24%). Ultima cifră, care se referă la mediul rural, face din Harghita cel mai performant județ din țară.
  • alimentare cu gaze: 7 orașe (77,77%) din 9 și 20 de comune, din 58 (38,48%). Procentul este relativ mic gândindu-ne totuși că în Depresiunea Transilvaniei, respectiv în partea de SV a județului, sunt depozite de gaze naturale, toate în exploatare.
  • energie termică: cu excepția localităților Toplița, Băile-Tușnad și Borsec, toate celelalte orașe dispun de sistem centralizat de furnizare a apei calde și căldurii în instituțiile publice și gospodăriile populației (sursă: Strategia de dezvoltare a județului). Domeniul public mai numără, printre altele, 129 de școli, 5 spitale, 155 de biblioteci, 23 de muzee și colecții publice etc.

Serviciile și industria – aport de 90% din cifra de afaceri a județului

Economia, cum spuneam la începutul articolului, poziționează Harghita în treimea inferioară a clasamentului, între județele țării. În Strategia de dezvoltare se indică și principalele activități care contribuie la formarea PIB: servicii, industrie, agricultură și turism. Cea mai importantă contribuție la cifra de afaceri este adusă de Odorheiu Secuiesc, Miercurea Ciuc și Borsec.

Servicii: contribuie cu aproximativ 50% la constituirea PIB, cu un aport substanțial din activitatea de comerț, transport și depozitare.

Industria: reprezintă peste 40% din cifra de afaceri a județului, iar domeniile economice cele mai performante sunt reprezentate de industria prelucrătoare, în special industria băuturilor (Borsec, Miercurea Ciuc), prelucrarea lemnului (Toplița, Bilbor, Ciucsîngeorgiu, Ciumani, Dealu, Ditrău, Feliceni, Frumoasa, Lăzarea, Lunca de Jos, Lunca de Sus etc.) și industria alimentară (Gheorgheni, Cristuru Secuiesc, Corbu, Mădăraș, Porumbeni).

Agricultura: suprafața agricolă ocupă 59,60% din totalul teritoriului. Pășunile și fânețele reprezintă unele din bogățiile județului, și ocupă aproape 80% din suprafața agricolă. Furajele verzi și cartoful sunt dominante, urmate de cereale, sfeclă de zahăr și legume. Ca distribuție zonală a tipurilor de activități, dominante sunt cultura cartofilor (Cristuru Secuiesc, Cozmeni), a cerealelor (Gheorgheni, Cozmeni, Tușnad), activități auxiliare pentru producția vegetală (Sărmaș, Sâncrăieni), ferme mixte (Miercurea Ciuc, Dealu), creșterea păsărilor (Gheorgheni), creșterea bovinelor (Cârta), acvacultură (Martiniș).

Silvicultură: Pădurile ocupă 39,76% din suprafața județului, generând unele dintre cele mai importante activități din județ, axate în acest domeniu sunt localitățile Gheorgheni, Păuleni-Ciuc, Plăieșii de Jos, Tulgheș, Toplița, Odorheiu Secuiesc, Borsec, Vlăhița, Bilbor, Căpâlnița, Praid, Remetea, Satu Mare, Sărmaș etc.

Turism: în Harghita există 7 stațiuni balneoclimaterice atestate, Băile Tușnad fiind de interes național, iar Borsec, Băile Homorod, Harghita-Băi, Izvoru Mureșului, Lacu Roșu și Praid – de interes local. De asemenea, pe timp de iarnă, petrecerea vacanțelor este facilitată de pârtiile de schi de la Șumuleu-Ciuc, Homorod-Băi, Toplița, Harghita-Băi, Harghita Mădăraș, Izvorul Mureșului, Valea Rece, Sânmartin, Ciumani, Toplița. Vara, zona oferă multiple posibilități de drumeții în munții Călimani, Gurghiu, Hășmaș, Ciucului, Harghitei, Giurgeului, Perșani. Pentru activitățile de tip sport-extrem, turiștii au la dispoziție parcuri de aventură și distracții la Harghita Băi, Praid, Ciumani și Băile-Tușnad. Județul este, de asemenea, unul cu cele mai multe centre de echitație din țară (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc, Homorod Băi, Subcetate, Iacobeni etc.). Dacă adăugăm și spectaculoasele Chei ale Bicazului, apoi cursurile Oltului și Mureșului, lacurile unice prin felul în care s-au format, Sf. Ana și Roșu, avem o imagine a bogăției turistice din județ.

Tendințe viitoare de dezvoltare

În metodologia elaborării primei versiuni a Strategiei de dezvoltare cu orizont 2030, autoritățile au pus accentul pe om, factorul cheie în dezvoltarea județului. Practic, a fost o serie de întrebări adresate locuitorilor, iar documentul final va ține cont de părerile exprimate de aceștia. Direcțiile cheie sugerate de cetățeni, antreprenori și autorități țin de: susținerea producătorilor locali, orientarea populației către un consum durabil și responsabil al produselor locale, dezvoltarea industriei și crearea de parcuri industriale, formarea profesională și înlocuirea rutinei cu spiritul de inovare în toate domeniile, dezvoltarea turismului. Așteptarea cetățenilor față de autorități se referă la: extinderea rețelei de drumuri și a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare, inclusiv în localități izolate, cătune; sănătatea și serviciile pentru vârstnici; educația; colectarea selectivă a deșeurilor; mobilitatea urbană sustenabilă sau traseele de bicicletă pentru mobilitate alternativă; cultura, sportul; îmbunătățirea serviciilor pentru comunități dezavantajate.

Maria BOGDAN

  • Publicat în Turism

Maldive, cea mai mică țară din Asia! Destinația perfecta pentru îndrăgostiți

Plaje exclusiviste cu nisip alb, apă în nuanțe turcoaz și verde închis, scuba, snorkeling, liniște, răsărituri de vis și apusuri de poveste... Iată doar câteva motive pentru o escapadă în Maldive.

Perfectă pentru cuplurile de îndrăgostiți, Maldive a devenit o destinație populară atât pentru vedete, cât și pentru cei care preferă căldura pe timpul iernii. Cele aproape 1.200 de insule, dintre care sunt locuite doar 200 și 110 sunt destinate exclusiv turismului și resorturilor de lux, formează un arhipelag în Oceanul Indian, în partea de sud a Asiei. Cea mai bună perioadă pentru a face o vacanță aici este martie-aprilie, excluse fiind lunile decembrie și ianuarie pentru că sunt cele mai aglomerate. În restul anului, din mai-iunie și până în noiembrie, este plăcut doar pentru cei care iubesc ploaia pentru că atunci este perioada musonilor. Dar până la urmă este ceva normal, doar este foarte aproape de Ecuador totuși.

Important de menționat este și faptul că Maldive este considerată una dintre cele mai sigure țări din lume. Explicația este cât se poate de simplă: insulele sunt mici, izolate una de cealaltă, și, pe cale de consecință, sunt ușor de controlat.

Maldive este alegerea ideală pentru cuplurile proaspăt căsătorite care vor să-și înceapă căsnicia cu o lună de miere în liniște, la umbra unor palmieri, pe plaja cu nisip fin și apă limpede în nuanțe turcoaz și verde închis – depinde cum bate soarele. Spre deosebire de majoritatea plajelor din lume, aici, în Maldive, nisipul plajelor este alb. Care este explicația? Ei bine, nisipul galben-auriu este din cuarț, iar cel alb este din pudră fină de corali. Doar 5% din plajele planetei au nisip alb, restul având nisip galben.

beach 4980472 1920

Paradisul exotic are ce oferi și pasionaților de snorkeling și scuba-diving. Experiențele sunt de neuitat, în special pentru cei care vor să vadă speciile de pești în habitatul lor natural. Apropo, știați că în Maldive sunt în jur de 2.000 de specii de pești? Cei care vor face scuba-diving vor avea chiar șansa de a vedea cât mai multe specii din aceștia. Pentru cei care se tem să se scufunde la adâncime rămâne varianta snorkelingului. În afara celor 2.000 de specii de pești, turiștii mai pot admira și speciile de țestoase. Ei bine, da, Maldivele stau foarte bine la capitolul diversitate biologică. Iar acest aspect este confirmat și de faptul că aici se găsesc cinci din cele șapte specii de țestoase din lume.

Paradis și pentru gurmanzi

seafood platter 1232389 1920

Maldive este o destinație bună și pentru cei care adoră preparatele din pește și fructe de mare: creveți, homari, sute de specii de pești, legume și fructe din partea locului. Dar lista nu se oprește aici. Bucătăria Maldivelor este un amestec – „fusion” al bucătăriilor vecinilor săi, respectiv India și Sri Lanka. Drept urmare, și aici vom găsi mâncăruri condimentate, curry, arome din cele mai sofisticate. Mâncărurile Maldivelor sunt versatile și se adresează tuturor, inclusiv vegetarienilor. Un exemplu de preparat foarte popular este salata cu ton afumat, ceapă, lămâie și nucă de cocos. Această salată se mănâncă la micul dejun cu pâine Roshi. Nu lipsesc nici curry de pește sau curry vegetarian, iar pentru cei care iubesc cocktailurile cu fructe exotice aici este un fel de paradis. Nimic nu este congelat, totul este proaspăt. Spre deosebire de fructele pe care le găsim noi în supermarket, cele de acolo au alt gust. Atenție, însă! Fiind o țară islamică, alcoolul este ilegal. Doar turiștii pot consuma alcool în hoteluri, cluburi, restaurante. Totuși, există reguli referitoare la alcool care îi vizează și pe turiști. De pildă, nu este permis să se aducă alcool în resorturi, dar nici să se scoată din resorturi. Se consumă doar acolo. Iar acest lucru este valabil și pentru carnea de porc. Și tot pentru că este o țară islamică, weekendul este diferit. În vreme ce în țările europene zilele de weekend sunt sâmbăta și duminica, în Maldive weekendul este vinerea și sâmbăta. Ei bine, da, duminica este o zi de luni...

Cu o altitudine medie de 1,8 metri de la nivelul mării, Maldive reprezintă cea mai joasă și plată țară din lume. De asemenea, este și cea mai mică țară din Asia (atât ca număr de locuitori, cât și ca suprafață), precum și cea mai mică țară islamică din lume. Punctul cel mai înalt din țară este de 2,3 metri în Insula Villingili. După Maldive urmează Quatar, cu o altitudine medie de 18 de metri de la nivelul mării. Din cauza înălțimii mici deasupra nivelului mării și a eroziunii solului insulele Maldive se scufundă câte puțin în fiecare an. Iar dacă se continuă în acest ritm se estimează că insulele vor fi sub ape în următorii zece ani. De altfel, pentru a trage un semnal de alarmă în privința acestui risc și pentru a întări efectele negative ale încălzirii globale, în 2009 o ședință a guvernului maldivian s-a ținut chiar sub apă.


Creată de un prinț indian exilat

Poate părea greu de crezut, dar Maldive a fost înființată în jurul anilor 270 î. Hr. de un prinț indian ce fusese trimis în exil. Sri Soorudasaruna Adeettiya este primul rege al insulelor, la acea vreme purtând numele de Dheeva Maari, și fondatorul dinastiei Adeetta în Maldive. Această dinastie s-a sfârșit atunci când o regină a dinastiei Adeetta (numită și dinastia Solară) s-a căsătorit cu un prinț din dinastia Lunară Kalinga. Chiar dacă a fost creată de un prinț indian, religia Maldivelor este islamică. Maldive a adoptat islamul în 1153, iar de atunci a devenit religia oficială a țării cu tot ce implică aceasta. Regulile stricte, cum ar fi interdicția de a consuma alcool, sunt „încălcate“ doar în zonele turistice: cluburi, resorturi, restaurante. De altfel, simbolul islamului, semiluna, este prezentă și pe steagul Maldivelor. Semiluna este în mijlocul unui dreptunghi verde, ce simbolizează pacea și prosperitatea, iar pătratul verde și semiluna sunt încadrate de un dreptunghi roșu, ce simbolizează sacrificiul oamenilor care și-au pierdut viețile apărându-și țara. Maldive are și o Constituție strictă și, potrivit acesteia, doar musulmanii sunt numiți cetățeni ai țării. Orice altă religie sau credință în afară de islam nu este permisă pe teritoriul acestui stat creat de un prinț indian.


Simona Nicole DAVID

  • Publicat în Turism

Thailanda, locul în care nu te plictiseşti (I)

Thailanda, cea mai populară destinaţie turistică din Asia de Sud-Est, ispiteşte pe oricine ajunge acolo, oricât de pretenţios ar fi. Am petrecut doar cinci zile acolo, dar programul a fost atât de intens încât nici somnul nu l-am mai considerat o necesitate. Dorinţa de a vedea cât mai mult din ce oferă această ţară exotică ne-a alungat oboseala şi, încărcaţi cu energie, am explorat câteva locuri despre care vreau să vă povestesc, oferindu-vă astfel prilejul să călătoriţi imaginar alături de mine. In ciuda numărului mare de turişti care o vizitează, ţara reuşeşte să îşi păstreze identitatea, cultura unică şi oamenii renumiţi pentru zâmbetul lor.

Am experimentat un loc din lumea asta în care pot afirma că se găseşte aproape orice îşi poate dori un turist să vadă: natură, istorie, religie, artă culinară, masaj, bungalow-uri pe plajă sau renumite resorturi de lux.


Regatul Thailandei sau Siam este localizat în Peninsula Indochina. Se învecinează cu Laos, Cambodgia, Malaezia, Vietnam și Indonezia. Aici trăiesc în jur de 65 de milioane de locuitori, iar capitala este la Bangkok, un oraş cosmopolit cu peste 10 milioane de locuitori.


Insula Phuket, diamantul neşlefuit al Thailandei

Phuket este cea mai mare insulă a Thailandei, cu o suprafață de aproape 550 km². Numele ei vine de la Phu (stâncă) și Ket (dragon) în limba thai sau mai este supranumită „Muntele de Cristal“, forma insulei fiind aceea a unei perle neșlefuite încă. Porțiunile de coastă, alături de regiunile montane, îi conferă un farmec aparte. Plajele sunt cu nisip fin, alb, străjuite de palmieri, iar apele turcoaz ale mării Andaman sunt calde tot timpul anului.

Dar ce m-a fermecat la primul contact cu insula a fost celebra supă Tom Kha Gai și o porție de tăiței Pad Thai pe care le-am savurat la un local tradițional nu foarte sofisticat.

Aflasem că mâncarea thailandeză e delicioasă oriunde și în orice formă, chiar și în locurile fără pretenții. Proaspătă și plină de savoare, este bine cunoscută în întreaga lume și pe bună dreptate. Trăsătura definitorie este reprezentată de echilibrul celor patru caracteristici: picant, acru, sărat și dulce și toate preparatele trebuie să includă cele patru arome. Aveam să constat pe parcursul întregii călătorii că pe aceste meleaguri bucătăria a ajuns la rang de artă.

Am fost cazați în stațiunea Patong, considerată cea mai populară din insulă datorită celebrei străzi Soi Bangla, recunoscută ca loc de distracție și frecventată de turiștii dornici să experimenteze viața de noapte din Thailanda. Strada devine supraaglomerată de cum apune soarele, iar restaurantele, barurile şi cluburile în aer liber se luptă efectiv pentru a atrage clienții. E un mix de lumini, neoane, muzică, street food și turiști din toate colțurile lumii pe care nu le-am văzut nicăieri în altă parte.

Călătoria în insula Phuket a fost o experiență unică pentru mine, iar singurul regret pe care l-am avut a fost acela că nu am avut suficient timp să vedem tot ce poate oferi acest loc.

Povestea mea continuă într-un nou episod cu incursiunile în celebrele insule Phan Nga și Phi Phi. Aşadar, vă îndemn să-mi fiți alături în scurta călătorie imaginară prin Thailanda.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (X)

Călătoria în Myanmar a fost una plină de experienţe unice. Mare parte din teritoriu încă nu este invadată de valuri de turişti ca alte destinaţii din Asia şi tocmai de aceea cred că am experimentat autenticitatea unor locuri care în câțiva ani s-ar putea să-și piardă acea „inocenţă“ pe care am întâlnit-o noi în noiembrie 2017.

Ţara cu mii de pagode aurite și cu o frumuseţe naturală unică, o combinație de peisaje sălbatice, monumente spectaculoase şi tradiţii vechi de sute sau mii de ani, m-a fermecat pur şi simplu. În mai toate cele 10 zile petrecute împreună cu grupul nostru într-o adevărată expediţie, uneori plină de peripeţii şi riscuri, am avut senzaţia că suntem niște exploratori în căutarea Terrei Nova. Deși zonele turistice ni s-au părut destul de sigure, cu oameni prietenoși și foarte dornici de a primi turiști, am aflat că în Myanmar există încă regiuni unde accesul străinilor este interzis, de exemplu regiunea Kachin din nordul țării, apoi am aflat că sunt chiar și zone unde trăiesc triburi după tradiții neschimbate de sute de ani.

Am fost întrebată de prieteni și cunoștințe, ca de fiecare dată când revin din călătorii, despre ce m-a impresionat cel mai mult în Myanmar. Mărturisesc că mi-a fost greu să aleg ceva anume pentru că am văzut mai multe lucruri inedite.

Interacțiunea cu oamenii cu o cultură și civilizație aparte, cu nezdruncinata credință budistă și constanta preocupare pentru dobândirea păcii interioare, a fost poate cea mai puternică impresie pe care o am în minte. Cei peste cinci sute de mii de călugări sunt venerați și respectați de popor și reprezintă o adevărată forță pentru că ei sunt cei care reușesc să mențină un echilibru între junta militară și partidele politice.

Tocmai am aflat că, de câteva zile, în orașele din Myanmar sunt proteste care condamnă lovitura de stat prin care s-a reinstaurat dictatura juntei militare, iar călugării budiști sunt printre manifestanți, încercând să mențină regimul democratic la putere. Sper din tot sufletul ca pe acele meleaguri să revină pacea pentru că birmanezii merită o soartă mai bună. Îmi doresc ca zâmbetul oamenilor să întâmpine mulți ani de acum încolo milioane de turiști nerăbdători să le exploreze și să le cunoască țara.

Am în minte lucruri și locuri deosebite pe care nu am reuşit să le descriu, sunt altele pe care încă nu le-am văzut. Cele câteva aspecte din istoria, religia, tradiţiile şi obiceiurile pe care vi le-am descris în cele 9 episoade, precum şi imaginile foto cred că v-au stârnit curiozitatea de a călători imaginar şi de a simţi măcar o parte din atracţiile şi faima Myanmarului.

Cu promisiunea că voi continua să povestesc despre locuri și lucruri la fel de interesante vă îndemn să încercați o călătorie în Myanmar, țara miilor de pagode aurite și a oamenilor cu zâmbet frumos. Ca de fiecare dată, am rămas cu dorinţa de a reveni pe acele meleaguri, dar la fel de vie este şi dorinţa de a descoperi alte destinaţii de călătorie.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Cadiz, orașul lui Hercule construit de fenicieni

Prima vizită în Andaluzia m-a purtat în timp, în copilărie, pe vremea când citeam pe nerăsuflate Dumas... De atunci îmi doream să vizitez aceste locuri minunate încărcate de istorie, de povești de iubire, de drame, de trădări. Am descoperit farmecul irezistibil al Andaluziei în Cadiz, primul oraș spaniol vizitat de mine. Îmbrățișată de mare, binecuvântată de ocean, mângâiată de soare și de căldura sa pe tot timpul anului, la un pas de Africa, Andaluzia are un profund peisaj iberic ce vorbește la tot pasul de Carmen a lui Georges Bizet, de flamenco dansat cu patimă de dansatori cu sânge fierbinte – „sangre caliente“, de catedrale impunătoare – adevărate fortărețe, de legende cu Doni Juani, de fenicieni, de influențe arabe...

chiclana de la frontera

Despre Andaluzia aș putea scrie cărți și aș începe cu orașul care m-a fascinat cel mai mult – Cadiz, despre care se spune că ar fi cel mai vechi oraș al Europei. Cadiz sau Cadix este și capitală a provinciei Cadiz și are o populație de aproximativ o sută de mii de locuitori. Întemeiat pe la 1100 î.Hr., de către marinarii fenicieni, care l-au numit „Cetate” (Gadir), Cadiz are legătură și cu mitul lui Hercule. Potrivit legendelor, orașul ar avea peste 3.500 de ani și poartă numele fiului lui Neptun. Unele legende vorbesc despre întâlnirea fatală dintre Hercule și Regele Gerion din Cadiz, care la vremea aceea se numea Gadeira sau Erytheia. De altfel, despre Cadiz se mai spune că ar fi cea de-a zecea din cele douăsprezece munci ale lui Hercule. Geryon era un monstru înaripat cu trei corpuri și avea o turmă de vite de culoare roșie. Hercule l-a ucis pe Geryon cu o suliță și a adus turma de vite regelui Eurystheus.

Port și templu

Atunci când marinarii fenicieni au întemeiat cetatea, pe acele locuri erau niște ruine ridicate de oamenii din Tyre. Fenicienii au construit un port și un templu, unde erau ținute rămășițele lui Hercule. Sarcofage feniciene ce datează din secolul al-V-lea î. Hr. pot fi văzute la Muzeul din Cadiz.

Orașul a început să se dezvolte prin secolul al XIV-lea, iar patru secole mai târziu, în secolul al XVIII-lea, deja cunoștea epoca sa de aur datorită poziției sale strategice. Practic, Cadiz era un punct de legătură al tuturor rutelor comerciale. Pe aici au fost transportate comorile Lumii Noi, inclusiv bogățiile luate de la azteci și incași. Importanța comerțului cu Americile a fost atât de mare, încât Cadiz a monopolizat comerțul din întreaga Spanie. Chiar și astăzi, trecutul Cadizului se reflectă în arhitectura sa fabuloasă ce amintește de o colonie tipică: străduțe lungi și foarte înguste, scuaruri luminoase și pline de cafenele și restaurante, grădini magice. Către secolele XVII și XVIII, Cadiz s-a transformat într-o fortăreață ce trebuia să reziste atacurilor navelor engleze. Dar aceasta a fost și perioada în care Cadiz a cunoscut o dezvoltare economică intensă, monopolizând comerțul cu Americile și realizând o punte de legătură deopotrivă politică și culturală cu Noua Lume. Iar acest lucru i se datorează regelui Filip al V-lea al Spaniei, care și-a mutat „Casa de Contratacion de las Indias“ în Cadiz, agenția sa guvernamentală monopolistă ce controla comerțul cu Americile. 

Prima Constituție a Spaniei s-a semnat aici

Cadizul a rezistat inclusiv invaziei napoleoniene și aici, în Biserica San Felipe Neri, s-a semnat prima Constituție a Spaniei. În prezent, monumentul Plaza Espana amintește de Constituția semnată la acea vreme. De altfel, între 1810 și 1813, Cadiz a fost capitala Spaniei. Dar, cu pierderile înregistrate de coloniile spaniole în America, importantul port militar Cadiz și-a pierdut din relevanța afacerilor. În zilele noastre, Turnul Tavira „vorbește“ parcă de secolul al XVII-lea, când orașul era cunoscut în lume pentru comerțul pe care îl făcea cu Indiile de Vest. Turnul Tavira oferă poate una dintre cele mai bune panorame asupra orașului și îi poartă pe cei care-l vizitează într-o călătorie în timp.

saint francis square cadiz

Sherry, celebra licoare bahică făcută de localnici

Încărcat de legende și istorie, Cadiz fascinează vizitatorii printr-un mix de culori, arome și locuri unice. Mâncărurile tradiționale și celebra băutură Sherry – Cadiz fiind capitala acestei băuturi – trebuie încercate măcar o dată în viață. Carnea de vită este absolut delicioasă, indiferent de modul său de preparare. Iar pentru cei care vor doar să stea la plajă vestea bună este că au unde. Cadiz oferă plaje minunate cu nisip fin și apă limpede. De exemplu, Playa de la Caleta este una dintre cele mai populare plaje din Cadiz. Situată între castelul San Sebastian și Santa Catalina, La Playa de la Caleta deține Blue Flag și a devenit și mai cunoscută după ce a apărut într-unul dintre filmele cu James Bond, „Die Another Day“. La Caleta nu este singura plajă cu semnul Blue Flag, Cadiz mai având alte două cu steag albastru: La Victoria și La Cortadura. În Cadiz mai este o plajă foarte frumoasă, cu un nume superb – Playa Santa Maria del Mar. Mai merită vizitat și castelul San Sebastian, dar nu după o zi de plajă... San Sebastian a fost fortăreață construită pe mica insulă, la capătul plajei La Caleta. Localnicii vorbesc despre o legendă potrivit căreia această micuță insulă ar fi adăpostit și templul lui Kronos.

Catedrala Nueva adăpostește mistere, comori și este acoperită cu aur

Catedrala Nueva este un alt obiectiv ce nu trebuie ratat. Construită în still baroc, Catedrala a fost descrisă de Richard Ford ca un accident naufragiat pe nisipuri mișcătoare. Catedrala are o cupolă de aur – probabil din aurul aztecilor și al incașilor... – și adăpostește numeroase comori. Pasionații de simboluri pot găsi multe provocări aici, iar cei care adoră misterele poate vor fi curioși să afle ce se ascunde în cripta compozitorului Manuel de Falla. Împreună cu Isaac Albeniz și Enrique Granados, Falla (23.11.1876-14.11.1946) a fost unul dintre cei mai importanți compozitori spanioli din prima jumătate a secolului XX. Mult timp singura intrare de pe uscat, Las Puertas de Tierra este o adevărată fortificație ce pare să asigure și acum paza orașului. În secolul al XV-lea, acesta era un simplu zid primitiv, simplu, care a căpătat mai multă importanță după câteva modificări făcute de-a lungul timpului. Acești trei mii de ani de istorie merită explorați, mai ales că locurile sale magice și oamenii calzi și primitori îl fac nu doar cel mai vechi oraș al Vestului, dar și unul dintre cele mai frumoase din lume.

Simona-Nicole David

  • Publicat în Turism

Veneția: labirinturi misterioase, artă și povești la tot pasul

Seducătoare prin arhitectură, misterioasă prin labirinturile formate de străduțele înguste ce pot fi luate doar la pas și veșnic tânără, Veneția merită vizitată în special primăvara și toamna. Poate că gloria Veneției se datorează puțin și celebrului Casanova, chiar dacă lumea sa a cam dispărut din cauza ritmului alert în care trăim în prezent, la câteva sute de ani distanță... Acum, când scrisorile de amor și „curtea“, sunt înlocuite cu mesaje scurte pe rețelele de socializare și cu aplicații ce promit găsirea iubirii adevărate.

Poate un pic prea aglomerată, Veneția se mai numește „Orașul Iubirii“ și merită văzută și în timpul Carnavalului venețian, ce are loc către sfârșitul iernii, mai exact cu 40 de zile înainte Sărbătorilor Pascale. Carnavalul atrage pin măști extravagante, celebrele măști venețiene, precum și prin costumele inedite ce par a ne ajuta să călătorim în timp. Deși este foarte cald și chiar sufocant din cauza aglomerației și a umidității crescute, în lunile de vară prețurile sunt ceva mai mici. De notat faptul că, indiferent de sezon, este dificil de găsit cazare la prețuri mici.

Cei care iubesc arta și sunt curioși să afle cât mai multe detalii nu vor avea timp să viziteze Veneția nici într-o săptămână. Veneția este un oraș care se savurează pe îndelete, un oraș în care te plimbi și „asculți“ poveștile spuse de fiecare piatră pe care calci. Atunci când vizităm Veneția este bine să ne trezim dis-de-dimineață pentru a evita cozile ce se formează la obiectivele turistice. Veneția se poate vizita și cu „autobuzul“ pe apă, gondola sau un alt mijloc de transport în comun ce duce călătorii de pe un mal pe altul, dar cel mai frumos este mersul pe jos. Este mult de mers, ce-i drept, dar merită cu prisosință. Plus că, la tot pasul, există cafenele și restaurante în care ne putem odihni puțin în timp ce bem un espresso, cappuccino sau caffe latte și ascultăm ceva muzici din partea locului. Atenție mare și la piațetele ascunse parcă de ochii vizitatorilor, ce merită vizitate pe îndelete. De altfel, străduțele mai puțin circulate de turiști – de multe ori gură-cască pe care îi vedem la tot pasul mai să cadă în canal – Grande Canale, firește – oferă multe surprize. Trebuie să le explorăm. Personal, deși am fost de nenumărate ori la Veneția și chiar am stat o săptămână aici la un moment dat pot spune că încă mai descopăr surprize. Și am mers ceva prin Veneția! Cel mai bine este să mergem pe unde simțim, pe străduțele care ne atrag, cumva fără țintă. Căci nu există colțișor care să nu fascineze. Este oarecum imposibil să nu ne rătăcim prin Veneția, dar și asta are farmecul său. Iar dacă întrebi vreun localnic cum ajungi în punctul X, oricum uiți până termină de zis „a destra“ și „a sinistra“ de zeci de ori (la dreapta și la stânga). Căci, da, este un labirint ce merită explorat, cum ziceam.

turism Venetia

Toate drumurile încep din San Marco

În Veneția, indiferent de anotimp, călătoria începe cu Piazza San Marco. Plină de porumbei, recomand să fie vizitată dimineața devreme, când nu este lume. De menționat: este interzisă prin lege hrănirea porumbeilor. Amenzile pentru hrănirea porumbeilor și a pescărușilor pot ajunge și la 500 de euro! De asemenea, dacă aruncăm gunoaie pe jos amenda este de 350 de euro, iar pentru consumarea de mâncare și băuturi în zone publice neamenajate (monumente, poduri, malurile canalelor etc.) amenda este între 100 și 200 de euro.

Veche de aproape 900 de ani, Basilica di San Marco îmbină armonios arhitectura bizantină și arta romanică. Cele cinci cupole superbe definesc parcă întreaga construcție, un fundal excelent pentru niște fotografii de pus pe perete sau pe rețelele de socializare. Biserica a fost construită pe la 1063 pentru a adăposti trupul Sfântului Marcu, ce fusese salvat din Alexandria de către comercianții venețieni; ulterior, construcția a devenit Capela Dogilor. Bazilica merită vizitată în tihnă măcar pentru a admira picturile ce înfățișează Apostolii de pe strălucitoarele tavane înalte. Fațada și interiorul bisericii sunt îmbogățite cu nenumărate ofrande aduse de venețieni de-a lungul vremii din întreaga lume. Cine vrea să o viziteze se poate bucura și de imaginea magnifică de pe terasă: de aici se poate vedea San Marco. Singura problemă este că accesul către terasă se poate face pe o scară destul de îngustă... Dar merită.

turism Venetia2

Tizian și Tintoretto...

O altă biserică impresionantă este chiar vizavi de San Marco, Santa Maria della Salute, construită la începutul anilor 1600. Bazilica adăpostește și lucrări semnate de Tizian și Tintoretto. Pe partea stângă a pieței se află un celebru turn cu ceas ce funcționează încă din 1499. Torre dell’Orologio este o construcție impunătoare cu al său orologiu și cu cei doi mauri din partea de sus. În partea dreaptă se mai poate observa un alt turn ce oferă o panoramă asupra întregii Veneții. Tot aici se mai poate vedea Palazzo Ducale, impresionantul Palat al Dogilor, ce pare să domine canalul navigabil cu arcadele sale ornate din belșug și cu fațada acoperită cu marmură roz.

Un alt obiectiv ce nu trebuie ratat este și Biserica San Simeone Piccolo, un monument ce atrage atenția mai ales datorită acoperișului verde. Apoi, se poate merge la pas pe strada Rio Tera Lista di Spagna, unde se găsesc multe magazine de suveniruri, cafenele, gelaterii, restaurante etc. Cine continuă să meargă pe această stradă plină cu de toate va ajunge la Ponte delle Guglie, care este chiar deasupra unui mic canal.

venice 3118803 1920

Puntea Suspinelor

De altfel, cu peste 350 de poduri, Veneția pare să fie un exemplu de comunicare perfectă între toate punctele orașului. Unul dintre cele mai cunoscute este Podul Suspinelor sau Puntea Suspinelor, ce și-a luat numele de la suspinele tuturor îndrăgostiților ce treceau pe sub el jurându-și iubire veșnică... Totuși, potrivit unor legende, aceste suspine erau ale condamnaților care, în drum către închisorile din apropiere, treceau pe sub celebrul pod. Acesta trece peste Rio di Palazzo și face legătura dintre Palazzo Ducale și Prigioni, închisorile ridicate la sfârșitul secolului al XVI-lea. Se poate merge pe acest pod doar dacă se rezervă Itinerariul Secret la Palazzo Ducale, ce include și trecerea pe pod către închisoare. Dar poate că cel mai celebru pod al Veneției este Ponte di Rialto atât pentru priveliștea oferită, cât și pentru arhitectura sa impresionantă. Construit în secolul al XVI-lea, Ponte di Rialto găzduiește acum și nenumărate magazine.

În jurul Veneției pot fi vizitate insulele: Murano – insula sticlarilor și a celebrei sticle de Murano, Burano – insula caselor frumos colorate sau Torcello – insula în care s-a născut civilizația lagunară din zonă. Se mai poate ajunge și la Padova, aflată la o oră de Veneția. Aici se poate vedea cea mai mare piață centrală din Europa (are 90.000 de metri pătrați) și cea mai veche grădină botanică universitară din lume, ce datează din 1545. De altfel, universitatea de aici datează din anul 1222.

Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (VIII). Legendă și adevăr

Aventura de pe Lacul Inle din Myanmar, pentru că așa pot numi călătoria cu barca pe întinsele ape ale acestuia, ne-a oferit prilejul să vizităm câteva locuri inedite din acea zonă despre care mi-am propus să vă povestesc.

Lacul Inle este locul unde m-a impresionat cel mai mult ingeniozitatea locuitorilor care s-au adaptat unui mod de viață original. Situat în Podisul Shan, lacul are suprafața de 116 km² și o adâncime oscilantă în funcție de sezon de la 1,5 m până la 5 m.

Legendele spun că în urmă cu câteva sute de ani regele a alungat de pe pământurile sale o parte dintre soldații din tribul Intha, descendenți ai grupării etnice Mon, nemulțumit de faptul că aceștia au pierdut lupta cu dușmanul.

Ei au ales să se mute pe Lacul Inle unde și-au construit case suspendate pe piloni de lemn. Comunitatea de pe lac are 70 mii de locuitori răspândiți în patru orașe și mai multe sate lacustre. Deplasarea se face doar cu ajutorul zecilor de ambarcațiuni de mici dimensiuni sau a bărcilor cu motor conduse cu măiestrie pe adevărate trasee marcate de frunze de lotus pe care noi le-am numit „autostrăzi“ pe apă. Toate casele au mai multe bărci la ponton și toată familia vâslește, iar a ieși în curte pentru cei de pe lac înseamnă a urca în barcă sau pur și simplu a înota în preajma casei. Am văzut copii mici de 3-4 ani care se jucau în apă, ceea ce m-a făcut să cred că aceștia mai întâi învață să înoate și apoi să meargă. Tot pe apă sunt construite restaurante, ateliere, școli, temple și magazine.

Însă ce face ca atât de mulți turiști să ajungă în zona lacului Inle sunt grădinile plutitoare. Astfel, pe paturi construite din plante acvatice împletite, impregnate cu nămol adunat de pe fundul lacului și ancorate cu bețe de bambus se cultivă mai multe specii de legume, predominante fiind tomatele. Gustul legumelor obținute aici este considerat cel mai bun din întregul Myanmar, gust dat probabil de nămolul foarte fertil utilizat.

Femeile se ocupă de puținele treburi gospodărești, activități artizanale, dar în special de îngrijirea grădinilor. Le-am văzut cum vâsleau printre rândurile de tomate, vinete, dovlecei și alte legume. Se pare că peste 30% din suprafața lacului este ocupată cu aceste grădini plutitoare, iar faima lor a condus în ultima perioadă la dezvoltarea infrastructurii turistice poate mai mult decât în orice alt loc din Myanmar.

Legumele, dar și alte bunuri sunt vândute pe piețele locale din satele aflate în jurul lacului de cinci ori pe săptămână. Până și acestea sunt plutitoare, iar tranzacțiile au loc în bărci.

O altă curiozitate: piețele nu sunt deschise în zilele cu lună plină și lună nouă.

Masa de prânz la o familie locală și cazarea într-un resort pe malul lacului au fost și ele experiențe unice care ne-au arătat ce potențial uriaș există în zonă pentru a satisface cele mai pretențioase gusturi ale turiștilor. Astfel am experimentat gustul legumelor obținute în grădinile plutitoare precum și ingredientele tradiționale folosite în preparatele culinare.

Experiența călătoriei în zona lacului Inle nu se încheie aici pentru că mai am de povestit despre oamenii locului și obiceiurile lor. Cu promisiunea că voi continua într-un alt episod povestea mea vă îndemn să-mi fiți aproape în această minunată călătorie imaginară.

Teofilia Banu

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism

Dâmbovița, unul dintre județele cu cel mai mic grad de urbanizare, visează să se salveze prin turism

Cu un oraș, am numit Târgoviște, care a fost reședință domnească și capitală între 1396 și 1714, cu o raritate istorică, primul meșter tipograf din Țara Românească, Macarie, județul Dâmbovița ocupă astăzi locul al 3-lea ca forță economică în regiunea Sud-Muntenia, după Prahova și Argeș, dar este situat tocmai pe poziția a 24-a, la nivel național, ca PIB general (17,5 miliarde de lei, în 2019). Singura activitate care clasează județul pe un podium ipotetic ține de agricultură: Dâmbovița deține cea mai mare suprafață de pomi fructiferi și producție de fructe din România și are trei localități campioane, respectiv Lungulețu – la cultura de cartof și varză, Băleni – o comună care se ocupă integral cu legume inclusiv în spații acoperite și Voinești, cel mai mare producător de mere. La acestea se adaugă Crevedia, care are cel mai vechi combinat de creștere a păsărilor din țară. Și Dâmbovița mai are un lucru singular, citat ca atare de Consiliul Județean: primul program de dezvoltare locală din România pentru perioada 2021-2024, lansat pe 4 decembrie 2020!

Cu o suprafață de 4.056 kmp (locul 37 între județele țării) și o populație rezidentă de 486.964 de locuitori (518.645 locuitori, populație după domiciliu – date INS la 1 ianuarie 2020), județul Dâmbovița este organizat în 89 de unități administrativ-teritoriale: 2 municipii (Târgoviște și Moreni), 5 orașe (Răcari, Titu, Pucioasa, Găiești și Fieni) și 82 de comune (cu 353 de sate). După repartiția populației, zona este socotită preponderent rurală, cu 68,21% dintre locuitori domiciliați în sate. Din totalul suprafeței județului, 61,1% reprezintă terenuri agricole (70,7% arabil, 17,2% pășuni, 8,1% fânețe, 3,9% livezi și pepiniere pomicole etc.), diferența însemnând păduri (28,61%), construcții (4,07%), ape și bălți (2,71%) etc. Puterea economică a județului, la nivelul totuși slab la care se află, este dată de industria extractivă, de prelucrare, servicii, comerț și agricultură (inclusiv industria alimentară).

Bugete modeste la nivelul UAT

Vorbind despre performanțele economice scăzute, acestea se reflectă și în bugetul pe care județul l-a avut la dispoziție în 2019 (datele din 2020 nu au fost încă publicate de Direcția pentru Politici Fiscale și Bugetare Locale din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Administrației și Dezvoltării): 1,36 miliarde lei, din care, atenție, doar 488, 35 milioane înseamnă venituri proprii, acest din urmă indicator fiind cel care oglindește real nivelul de dezvoltare. Din această sumă, comunelor le-a revenit suma de 670,9 mil. lei (191,55 mil. lei venituri proprii), ceea ce înseamnă 49, 26% din total pe județ; cifra este oarecum mică dacă e să ne raportăm la procentul de ruralizare amintit mai sus. 20 de așezări rurale au avut bugete mai mari de 10 de milioane de lei, însă ca nivel al veniturilor proprii, nicio comună nu depășește acest prag. Cele mai înstărite localități rurale sunt: Crevedia – 6,81 milioane lei venituri proprii, Aninoasa – 6,12 mil. lei, Ulmi – 6,08 mil. lei, Răzvad – 5,57 mil. lei, I. L. Caragiale – 5,26 mil. lei, Dragomirești – 4,59 mil. lei, Băleni – 4,4 mil. lei, Petrești – 4,02 mil. lei, Moroeni – 4,01 mil. lei, Potlogi – 3,97 mil. lei, Tărtășești – 3,9 mil. lei, Dragodana – 3,74 mil. lei, Voinești – 3,6 mil. lei, Contești – 3,53 mil. lei, Gura Ocniței – 3,38 mil. lei, Niculești – 3,22 mil. lei și Bucșani – 3,12 mil. lei. Cele mai sărace localități sunt Râu Alb – 0,79 milioane lei venituri proprii, Vârfuri

– 0,85 mil. lei, Pucheni – 0,87 mil. lei, Vișinești – 0,88 mil. lei, Moțăieni și Pietrari – fiecare cu câte 0,96 mil. lei.


Infrastructură oarecum deficitară

Nivelul sumelor colectate la bugetele locale, aici adăugând și fondurile europene și guvernamentale, se reflectă și în infrastructura județului (date INS valabile la 31 decembrie 2019):

  • drumuri: 1.926 km, din care cu îmbrăcăminți ușoare asfaltice- 724 km, pietruite – 233 km (12,09% din total) și din pământ – 56 km (2,9% din total). La acestea se adaugă 415 km de străzi orășenești, din care modernizate – 317 km. În această statistică nu sunt cuprinse drumurile de interes local din sate, iar din acest punct de vedere autoritățile recunosc că situația nu este prea bună, multe dintre ele fiind din pământ sau pietruite;
  • rețea de distribuție a apei: este prezentă în 7 orașe și 68 de comune, din 89 de UAT (84,26% grad de acoperire). Populația deservită de sistemul de alimentare cu apă se ridică la 348.978 locuitori, respectiv 71,66% din populația rezidentă;
  • rețea de canalizare: este prezentă în 6 orașe și 20 de comune (29,21% grad de acoperire la nivelul județului). Populația conectată la sistemele de canalizare și de epurare a apelor uzate este de 134.852 de locuitori, ceea ce echivalează cu 27,69 % din cetățenii cu rezidență în județ;
  • rețea de gaze: prezentă în 7 orașe și 43 de comune (56,17% grad de acoperire);
  • educație: 515 unități de învățământ, din care 283 de grădinițe, 34 școli primare, 158 școli gimnaziale, 30 de licee și o universitate cu 10 facultăți. Conform edupedu.ro, 9 școli au toaleta în curte, dar neoficial se vorbește că 31 de unități s-ar găsi în această situație;
  • sănătate: 266 cabinete medicale de familie, 268 de cabinete stomatologice + 51 de tehnică dentară, 125 cabinete medicale de specialitate, 49 de cabinete școlare/studențești, 266 de farmacii, 82 de laboratoare, 14 cabinete de medicină generală, 4 spitale. În 34 din cele 82 de localități rurale, numărul persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie depășește cifra de 2 500 și chiar de 3 000.

Salvarea ar veni de la... turism!

manastirea dealu

Toate neajunsurile privind infrastructura sunt văzute ca „puncte slabe” în Strategia de dezvolare a județului pentru perioada 2021-2027. Dar la capitolul „soluții“ deocamdată sunt incuse chestiuni de ordin general, fără a se indica modalități precise de rezolvare, cum ar fi: susținerea mediului de afaceri, înființarea și extinderea rețelei de gaze naturale,  apă potabilă, canalizare, iluminat public, îmbunătățire infrastructură educațională și de sănătate, modernizare drumuri etc. Evident, din această ecuație nu putea lipsi ceea ce găsim în toate documentele din România, miracolul în care sperăm, dar pe care nu putem de 30 de ani să-l facem să și se întâmple, „dezvoltarea si valorificarea potențialului turistic si cultural al județului“. Iar la acest capitol Dâmbovița are două piese de rezistență: Curtea Domnească de la Târgoviște și Parcul Natural Bucegi (sectorul dâmbovițean) din nord, care cuprinde și 11 rezervații, printre care Peștera Ialomiței, Cheile Tătarului, Cheile Orzei, Horoabele, Peșterii, Zănoagei etc. Bineînțeles, nu putem uita de stațiunea balneoclimaterică de interes național Pucioasa, de Vulcana Băi, de Runcu, de Complexul monastic „Peștera“, Mănăstirea Dealu, Mănăstirea Viforâta, Muzeul tiparului și al cărții vechi românești, Muzeul de arheologie, Muzeul scriitorilor târgovișteni, muzeele de Artă și de Istorie, Muzeul Evoluției Omului și Tehnologiei în Paleolitic, Muzeul Romanței (asociat unicului Festival de romanță din România – „Crizantema de aur“).

Maria Bogdan

  • Publicat în Social

Marsilia, orașul care a dat imnul Franței: La Marseillaise

Așa cum spuneam în articolele anterioare, Dumnezeu mi-a oferit ocazia să văd întreaga lume în anii în care am lucrat pe vapor ca fotograf, asistent foto manager și mentor pentru noii recruți (colegi aflați la primul lor contract). De fiecare dată când aleg locul despre care vă povestec cu drag în paginile revistei am o mare problemă în selectarea acestuia. În acest număr am ales Marsilia. Deloc întâmplător, poate, pentru că în numărul trecut v-am relatat câte ceva din impresiile pe care mi le-a lăsat orașul în care s-a născut Napoleon Bonaparte, Ajaccio – Corsica. Și ce legătură are...? Ei bine, Marsilia este și orașul care a dat numele imnului Franței. La Marseillaise îndeamnă „copiii Patriei“ de ceva timp, din 1792, când soldații din Marsilia au intrat în Paris. Versurile și muzica fuseseră create într-o singură noapte, prin aprilie, de către Claude Joseph Rouget de Lisle.

Al doilea oraș ca mărime din Franța, dar primul port francez, Marsilia este un amestec interesant de TOT. Personal, îmi place mult mai mult decât Parisul. De altfel, un oraș ce are peste 2.600 de ani vechime, Marseille (sau Marsiglia în italiană) a fost și capitală culturală europeană în 2013.

4 MARSEILLE

În Marsilia am fost de nenumărate ori, fiind și oraș de îmbarcare mai bine de 2 ani în timpul charterelor pentru oaspeții francezi. Astfel, fiecare nouă croazieră începea și se sfârșea în Marsilia. Poate pentru că mi-a plăcut atât de mult am avut marea bucurie să stau aproape o lună în Marsilia, mai exact în șantierul naval (Chantier Naval de Marseille), cel mai mare dry dock din Mediterană. Și, pentru că nu aveam oaspeți la bord, nici nu aveam ce face. Drept urmare, fiecare zi era o nouă ocazie de explorare a unui oraș absolut minunat. Încă din primele zile m-am integrat deja în acest amestec de culturi, în acest oraș ce atrage prin fiecare detaliu și m-am întrebat de ce unii spun că este un oraș periculos, un loc în care trebuie avut grijă să nu ți se dea în cap, să nu ți se fure... Ba mai mult chiar, nu înțeleg de ce Marsilia nu este cotat ca oraș turistic important al Franței. Știu că de gustibus et coloribus non discutandum..., dar, după mine, Marsilia este mult peste alte orașe „perle“ ale Mediteranei. Dar asta este o altă discuție, căci îmi propun să-mi spun impresiile și despre Nisa, Villefrance, Saint Tropez etc. Așa să îmi ajute bunul Dumnezeu.

Armonie perfectă sau haos?

Un mix de detalii fascinante, armonia în care se îmbină influențele unor culturi diferite, Marseille este un contrast care fascinează și atrage ca un magnet. Peisaje superbe, forme de relief diverse, istorie, cultură, arhitectură interesantă, clădiri care par să vorbească prin fiecare centimetru al fațadelor. Patina istoriei a fațadelor, lăcașurile de cult, agitația din portul vechi, pescarii cu ale lor povești simpatice, mulțimea de turiști haotici care par să se uite peste tot și niciunde pentru ca, într-un final, să dea buzna într-un fast food..., nunți colorate cu motoare ambalate la maximum și ritmuri de muzică ce te duc cu gândul la Ferentarii din București, Piața Chiliei din Constanța... Străduțe strâmte care amintesc de centrul vechi al Constanței se strecoară printre case vechi cu trei sau patru etaje, cu mici magazine de cartier, cu terase unde sunt doar două sau trei mese...

8 MARSEILLE EU

Apropo, sunt magazine unde iubitorii de vinuri pot cumpăra vinuri franțuzești cu doar 3 sau 4 euro. Unele sunt și la noi, dar la prețuri ce te fac să te întrebi dacă sticla este cu vin sau cu aur de 24 de karate. Și tot aici, pe străduțele marseieze, ne putem întoarce în timp datorită doamnelor rafinate, elegante, ce știu să poarte un „outfit“ perfect chiar și atunci când vând diverse fructe sau legume din coșulețe împletite din lemn. Marsilia este un adevărat colț de rai și pentru iubitorii de pește, căci piața de pește funcționează de sute de ani, iar peștele proaspăt este adus pe tarabe de pescarii iscusiți, unii dintre ei practicând această meserie-hobby din tată în fiu. Aici pot fi văzute specii rare de pești și alte vietăți marine, pe tarabe vechi din fața cărora se poate vedea ancorat câte un iaht de lux care te duce cu gândul la un sofisticat Saint Tropez sau un alt preferat al bogătașilor iubitori de lux și opulență, Monaco. Peștele este proaspăt, la fel și fructele de mare, iar unele vietăți marine sunt comercializate încă vii – garanția prospețimii lor.

Dumas și contele de Monte Cristo...

Bogată în linii de transport comun, Marsilia este locul în care este bine să mergi la pas, altminteri pierzi multe detalii ce merită toată atenția. Se poate alege trenuleț, metrou, autobuz, vaporaș etc., dar nimic nu se compară cu mersul pe jos prin locurile în care, în urmă cu sute de ani, soldații intrau triumfători îndemnând „copiii patriei la luptă“ cântând despre atrocitățile tiranilor care sugrumă copiii și nevestele... Marsilia este și locul în care poți vedea Château d’If..., pour les connaisseurs. Acest loc oarecum înfricoșător este cel din care contele de Monte Cristo a plecat să se răzbune pe toți cei care au trădat, locul în care a fost ținut prizonier și în care a suferit atâtea nedreptăți. Mergând la pas prin acele locuri captivante am călătorit un pic în timpul copilăriei, când îl citeam cu drag pe Dumas. Orașul port este și un loc perfect pentru iubitorii de muzee, artă, istorie. Aici pot fi văzute locuri impresionante precum Palatul Longchamp, absolut încântător. Se pot face plimbări cu barca sau se poate vizita Catedrala Notre Dame de la Garde, de unde se poate admira întreg orașul. Apropo, am vizitat catedrala atât ziua, cât și pe timp de noapte. Noaptea este absolut de poveste! Luminile orașului creează parcă o pictură deosebită, pictată de un artist a cărui pensulă a fost direcționată de Însuși Dumnezeu. Catedrala este așezată sus, în vârf de deal, și este văzută din aproape orice colț al orașului. Este cam primul loc care îți atrage privirea când vii în port. De altfel, „La Bonne Mere“ este protectoarea Marsiliei, acolo unde Fecioara poleită în aur veghează asupra noastră, a tuturor, fie că suntem fii și fiice ale mării, fie că suntem turiști sau localnici, fie că suntem soldați triumfători ce vrem să nimicim trădătorii și regii conspiratori...

Simona Nicole David

  • Publicat în Turism

Myanmar, ţara cu mii de pagode (V). Mandalay, centrul cultural si monastic al Myanmarului

Călătoria în Myanmar nu putea să ocolescă Mandalay, ultima capitală construită de regele Mindon înainte ca țara să intre sub stăpânirea britanică. Orașul este punctul central al comunicațiilor regionale și al rutelor comerciale și de transport și al doilea ca mărime din țară după Yangoon. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial orașul a fost ocupat de japonezi și a fost aproape complet distrus, suferind cele mai mari daune în timpul unui asediu de 12 zile, în martie 1945.

Mandalay este un important centru cultural și monastic, o destinație suprinzătoare cu multe atracții turistice care merită văzute ca să înțelegi pe deplin de ce Myanmarul se numește țara cu mii de pagode.

Peste 60% din calugării budisti din țară locuiesc aici. Am avut prilejul să vizităm o mănăstire unde am asistat la activitățile zilnice specifice unui asemenea loc și de unde am aflat multe detalii despre ce presupune să fii sau să devii călugăr budist.

Călugării nu au voie să se atingă de bani şi nici de femei pe perioada cât sunt în mănăstire, dar sunt o forță, fiind singurul grup organizat comparabil ca influenţă cu armata care a condus Myanmarul în ultimii 50 de ani. Tot aici am mai aflat că novicii umblă cu capul plecat pentru a se feri de ispite, nu vorbesc deloc în timp ce își aşteaptă rândul la mâncare, sau că trebuie să învețe pe de rost scripturile Pali.

Pagoda Mahamuni Buddha (Marea Infățișare a lui Buddha)

Pagoda este considerată unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Myanmar. Într-o încăpere specială se află statuia Mahamuni Buddha unde se aduc cele mai multe ofrande reprezentate din foițe de aur. Pentru ofrande doar barbații au acces în încăpere și doar dacă lipesc pe statuie foițe de aur cumparate de la intrare. De altfel, se tot lipesc foițele de vreo sută de ani încoace, așa că aspectul lui Buddha este ușor distorsinat pentru că, se spune, pe alocuri grosimea stratului de aur depășește chiar 15 cm grosime.

Shwenandaw Kyaung – Pagoda Palatului de aur

Este singura pagodă mutată în exteriorul Palatului regal, operațiune care se spune că a durat aproximativ 3 ani. Pe vremea când se afla în interiorul curții Palatului Regal, construcția a găzduit apartamentele regale. Este și locul unde regele Mindon a murit. Fiul acestuia a decis relocarea ei în afara palatului și a transformat-o în pagodă. Deși se numeste Pagoda Palatului de Aur, aceasta este construită din lemn de tec și decorată cu sculpturi deosebite inspirate din mitologie și budism.

Kuthodaw Pagoda – Pagoda Cea Mai Mare Carte

Complexul cuprinde o pagodă aurită și mai multe pavilioane construite tot de către Regele Mindon. Este cunoscută ca fiind „cea mai mare carte din lume“ deoarece în cele 729 de mici stupe există câte o placă de marmură gravată pe ambele părți cu învățămintele lui Buddha în limba birmaneză.

Periplul nostru a fost ca o plimbare printre filele unei cărți uriașe. Păcat că nu știu limba birmaneză ca să fi putut citi și traduce. Oricum, locul emana o energie specială. Așa cum sper să emane și povestea din aceaste pagini, dar și cele care vor urma. Pentru că, așa cum vă spun de câteva săptămâni, călătoria continuă cu noi episoade. Rămâneți aproape.

Teofilia BANU

GALERIE FOTO

  • Publicat în Turism
Abonează-te la acest feed RSS