Analfabetismul electronic

„Ai carte, ai parte! Aşa era până mai ieri, alaltăieri. Contemporaneitatea a învins însă tradiţia. Fiindcă, se ştie, progresul e dintotdeauna groparul experienţelor istoriei. Astăzi, prin urmare, asistăm, aproape neputincioşi, la instituirea a ceea ce putem numi analfabetism electronic.

Omul încetează încet, încet să mai gândească, transferând sarcina problemelor cotidiene calculatorului.

Omenirea a intrat în derută. O descoperire revoluţionară a anihilat ambiţii şi nevoia acută de instrucţie şi educaţie.

Maşinile-robot izolează în loc să apropie, în ciuda zicalei „connecting people“.

Dar, dincolo de tot şi de toate, criza cea mai acută o trăieşte învăţământul, şcoala.

Ne aflăm chiar într-un colaps al instrucţiei, problema şcolii cu frecvenţă ori la distanţă fiind una de cea mai mare actualitate.

Fiindcă, aparent, e costisitor şi neproductiv să dezvolţi o reţea de învăţământ cu inventar şi profesori, câte unul la zece, doisprezece cursanţi, când „web-ul“ e la îndemână şi un dascăl bun ar putea transmite ştiinţa lui la milioane de privitori aflaţi la calculatorul din propria locuinţă.

Da, numai că omul e o fiinţă sociabilă.

Prin urmare, relaţia învăţător-învăţăcel nu poate fi acaparată de o maşină gânditoare, oricât de perfecţionată ar fi ea.

Şcoala românească, mulţumită sărăciei populaţiei, nu s-a dedulcit, în întregul ei, năravurilor noii pedagogii.

E bine, e rău?

Şi una şi alta.

În sate am rămas fără sute de şcoli.

Argumentul? Nu mai sunt copii.

Atunci? Atunci politica demografică, dacă există, e una greşită.

Viitorul unei naţii atârnă de belşugul de membri şi de minţi tinere.

Cheltuiala cu şcoala a fost totdeauna răsplătită de roadele viitorului.

Problema banilor a impus şi ea căutarea de soluţii.

Cea mai la îndemână – privatizarea şcolii.

Şi România s-a aruncat în valurile acestei experienţe fără prea multă judecată.

Problema diplomei şcolare nu mai e deja o problemă.

Atunci cum e cu „ai carte“?

Este fiindcă demult la noi calificarea nu mai e un criteriu.

Izbuteşte cine dă mai abitir din coate.

Modestia a încetat să devină o virtute.

Aşa se face că, dintr-o ţară mândră care eradicase analfabetismul, România înregistrează astăzi, oficial, 20% din populaţie analfabetă.

Acestui fapt i s-au alăturat, volens-nolens, analfabeţii cu diplomă.

Ei şi? O altă statistică ne spune că peste 6.000 dintre patronii cu dare de mână nu ştiu să se iscălească.

De peste douăzeci de ani se experimentează.

Forma şi nu fondul chestiunii, din păcate.

Rezultatul? Bacalaureatul a devenit un fel de test „bau-bau“, unde cu greu 40-45% dintre absolvenţi reuşesc să capete note de trecere.

Instruirea formatorilor e şi ea o problemă fără ieşire. Deocamdată.

Foarte prost remunerată, meseria de dascăl nu mai e atractivă.

În mediul rural 60% dintre profesori sunt necalificaţi.

A dispărut învăţământul profesional şi tehnic.

Şcolile de agricultură rămân un deziderat, după cum o dorinţă neîmplinită rămâne accesul ruralului la învăţământul superior.

În aceste condiţii, aşadar ar fi calculatorul şi, în consecinţă, învăţământul la distanţă ar reprezenta o soluţie.

În viitor e foarte probabil. Mai cu seamă pentru aspiranţii la o a doua profesie.

Baza logistică însă, de care este nevoie, cere sume importante.

UE şi-a propus, speriată de accelerarea abandonului şcolar în ţările componente, micşorarea procentului măcar cu 1% anual.

Cum însă zicala cu „ai carte, ai parte“ a trecut în anecdotică, bogătaşii ori, mai grav, decidenţii lumii bâjbâind prin meandrele alfabetului, e greu de crezut că ambiţiile UE vor deveni şi fapte.

Până atunci un „click“ pe tastatura calculatorului şi, spusa vlădicii noastre, „goagălul“ îţi va răspunde ce şi cum.

Vremuri noi, soluţii pe măsură.

Mie mi-e dor însă de abecedarul, aflu netipărit încă pentru anul în curs, de cartea cu miros de literă abia încrustată din care aflam că „Ana are mere“.

Dar asta a fost odată, ca niciodată...

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013