Aciditatea solurilor – pH-ul

PH-ul solului este un element foarte important, necesar a fi cunoscut şi supravegheat deoarece intervine în numeroase mecanisme fizico-chimice şi biologice din sol.

PH-ul se determină fie într-o suspensie de sol în apă, fie într-o suspensie de sol în soluţie de acid clorhidric, acesta din urmă fiind mai mic decât cel din suspensie apoasă cu aproximativ 0,5 unităţi.

Clasificarea solurilor după pH (în apă)

- puternic acidăpH  < 5

- moderat acidăpH  - 5,01 - 5,80

- slab acidă  - pH - 5,81 - 6,80

- neutră  - pH - 6,81 - 7,20

- slab alcalină - pH - 7,21 - 8,40

- puternic alcalină - pH  > 8,40

Toleranţa speciilor plantelor de cultură la aciditatea solului este diferită.

Toleranţă slabă – pH în apă 6,8-6,0 – ca de exemplu: sfecla, soia, ceapa, varza, conopida, ţelina, pepeni galbeni etc.

Toleranţă mediocră – pH în apă 6,8-5,5, ca de exemplu speciile: fasole, morcov, porumb, castraveţi, vinete, ardei, usturoi etc.

Foarte tolerante – pH în apă 7,5-5,5, ca de exemplu speciile: cartofi, pepeni verzi, grâu, orezul etc.

Aciditatea solului se poate modifica prin aplicarea amendamentelor calcaroase.

Salinitatea solurilor

Se înţelege prin salinitate concentraţia soluţiei solului în săruri dizolvate. Toleranţă mare are de exemplu sfecla, spanacul; toleranţă medie au speciile: tomate, ardei, vinete, mazăre, toleranţă mică au fasolea, ţelina etc.

Cartarea agrochimică

Studiul agrochimic al terenurilor agricole, denumit şi Cartarea agrochimică, constă în ansamblul de lucrări care cuprinde delimitarea unor parcele omogene, recoltarea probelor medii de sol din fiecare parcelă astfel delimitată, efectuarea în laborator a analizelor agrochimice specifice şi reprezentarea în funcţie de acestea, pe hărţi speciale ale suprafeţelor de teren, cu însuşiri agrochimice asemănătoare (cartograme), în vederea aplicării diferenţiate a îngrăşămintelor şi amendamentelor pentru realizarea producţiilor vegetale dorite.

Elemente nutritive din sol

Macroelemente – Azotul (N), Fosforul (P2O5), Potasiul (K), Sulful (S), Magneziul (Mg) şi Calciul (Ca); acestea sunt extrase din sol de plante în cantităţi mai mari.

Microelemente – Clorul (CI), Fierul (Fe), Manganul (Mn), Zincul (Zn), Cuprul (Cu) şi Borul (B).

Azotul este unul dintre elementele fundamentale ale nutriţiei plantelor, cu rol principal în compoziţia substanţelor proteice. Lipsa azotului reduce conţinutul în apă al plantelor. Nutriţia abundentă în azot în lipsa fosforului şi potasiului duce la scăderea rezistenţei la ger a cerealelor şi la încetinirea de coacere a fructelor. Are loc o creştere luxuriantă, frunzele sunt suculente, mai groase, iar plantele devin mai sensibile la boli şi paraziţi.

Fosforul (P2O5) are un rol important în schimbările energetice din celulă, în formarea clorofilei şi în depunerea zahărului în fructe. Fosforul scurtează perioada de vegetaţie a plantelor şi grăbeşte maturarea, stimulează înfrăţirea, măreşte rezistenţa la cădere. Insuficienţa lui determină o oprire a creşterii. Excesul de fosfor poate provoca perturbaţii ale nutriţiei cu zinc în special la porumb.

Potasiul (K2O) joacă un rol important în fotosinteză şi sinteza clorofilei. Măreşte rezistenţa plantelor la frig, la boli şi dăunători. Are o influenţă hotărâtoare asupra calităţii recoltei (culoarea, aroma, calitatea fibrei etc.).

Calciul (Ca) – Insuficienţa acestuia micşorează rezistenţa la ger şi secetă. Are un rol important în alcătuirea complexului coloidal argilo-humic.

Magneziul (Mg) intră în compoziţia clorofilei, fiind antagonist cu calciul.

Sulful – Lipsa acestuia provoacă decolorarea frunzelor sau apariţia coloraţiei autocranice şi întârzie coacerea.

Ing. Ioan COSTIN,

OJCA Satu-Mare