Ai carte, ai parte!

„Ai carte, ai parte!“ Vorbă românească. Şi aşa se şi pare că va fi fost până nu demult. Numai că, ştiţi zicala, „adevărul umblă foarte adesea cu capul spart“. S-a băgat deci degrabă de seamă că banul la ban trage şi, prin urmare, chestiunea cu cartea pare a fi numai aşa, o vorbă. Şi asta de vreme ce la noi peste 3.000 de întreprinzători cu avere sunt neştiutori de carte.

Cândva, să tot fie trei decenii de atunci, eram mândri tare că analfabetismul fusese eradicat. Învins adică! Vreai nu vreai, trebuia să mergi la şcoală.

Modelul dascălilor era domnul Trandafir, un om blând, bun ca pâinea caldă, cu vocaţie pentru profesia de apostol.

Începuse pe timpurile acelea un fel de întrecere între copiii satului, şi doar între ei, să ia seama la buchea cărţii, cea mai fericită zi din viaţa unui prichindel fiind aceea când întorcea prima pagină a unui abecedar.

Şi mai era ceva. Domnul ori doamna învăţătoare făceau parte din elita intelectuală a ţării, cuvântul lor devenind axiomă pentru lumea satului.

Tocmai pentru aceea, cu tot birul foncierei, Moromete şi-a trimis băiatul la carte, selecţia pentru învăţătură fiind întemeiată totdeauna pe vocaţie.

Cei mai îndărătnici rămâneau la plug şi asta nu era nicio ruşine fiindcă pământul, munca erau visele oricărui sătean.

Ei, dar vremea a vremuit şi, în pofida îndemnului către ştiinţa de carte, alte ambiţii au cuprins satul.

Drumul către oraş nu mai fascina pentru – vorba lui Sorescu – „a vedea Craiova din car“ ci, mai degrabă, a dat rând dorinţei de înavuţire cu orice preţ, dascălul satului trecând încet, încet în rândul unor oameni oarecare.

Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă e greu de acceptat.

România europeană, în era computerului, are analfabeţi.

Şi asta pare să nu mai mânie pe nimeni.

Statul democrat a demolat sute de şcoli, învăţătura fiind socotită o corvoadă. Mai întâi pentru autorităţi şi, foarte dureros, mai cu seamă pentru tineri. A început un fel de cruciadă împotriva ştiinţei fiindcă au băgat de seamă noile generaţii că avuţia nu e o chestiune de ştiinţă şi efort ci, mai degrabă, un fel de cacialma în care câştigă cel care trişează mai abitir.

Cum învăţământul înseamnă şi efort financiar, demnitari născuţi peste noapte au dat cu tifla la tot ce însemna şcoală, inventând diploma pe bani şi furt.

Somnul raţiunii naşte monştri, observa un genial gânditor al lumii moderne. Aşa că degrabă noaptea minţii s-a strecurat ca o stafie peste Europa, cei mai săraci nemaiputând nici măcar să viseze la profesiile intelectuale.

În universităţile ţării abia de mai încap 1% dintre copiii satului, şi asta în vreme ce papagalicim despre dezvoltarea rurală.

Sistemul românesc de învăţământ, ridicat la rang de mândrie naţională de celebrul Spiru Haret, a sucombat sub bagheta unor miniştri ei înşişi certaţi cu şcoala.

Se schimbă demnitarii, se preface şi învăţământul.

Totul a devenit benevol şi desuet.

A fost îngropat, la propriu, învăţământul profesional agricol, ce să mai vorbim despre odinioară excelentele şcoli de artă şi meserii!?

Între timp, nu e localitate cât de modestă să nu aibă instituţii „superioare“ de învăţământ privat.

O afacere bănoasă, evident, cu un impact devastator pentru agricultura ori ştiinţa modernă.

Candidaţii sunt restanţierii de la examenele de bacalaureat, acum un fel de bau-bau pentru tinerii atraşi în caruselul tăiatului de frunză la câini.

Aşa că, neputincioşi la examen, încep să fie împinşi de la spate, uşurând problematica şi făcându-se, cei cu decizia, că trebuie mai multă îngăduinţă.

Urmarea? La universităţi dau buzna veritabili analfabeţi, concurenţi la o diplomă de carton cumpărată pe banii părinţilor. Neputincioşi şi îngăduitori şi ei.

Odată „legitimaţi“ universitar, încep goana după funcţii, oricum, nu solicitante şi, dacă se poate, excepţional remunerate.

Acum e timpul să vorbim şi despre dascăli. Prost plătiţi, fără niciun apetit pentru o profesie mai mult decât pretenţioasă, cei mai numeroşi capotează la examenele de definitivat şi grad.

Aşa se face că întregul sistem naţional de învăţământ românesc a devenit un imens haos care, dacă nu e degrabă dezorganizat, va sucomba fără drept de apel.

În privinţa învăţământului agricol, mi-e că totul trebuie luat de la capăt. Ca şi repunerea în drepturi a cercetării ştiinţifice agricole.

Parafrazând un celebru filozof şi scriitor al timpului nostru, l-am numit pe André Malraux, secolul XXI va fi al şcolii ori nu va fi deloc.

Uneori ne îmbătăm cu apă rece.

Succesul la olimpiadele internaţionale, precum cel recent la Balcaniada de matematică de la Sofia, nu înseamnă decât să s-ar putea.

Numai că, luaţi aminte!

Laureaţii sunt copiii unor oameni cu bani, iar pregătirea lor e una exclusiv privată.

Vin examenele! Ei, şi? Recenta repetiţie generală a demonstrat că putem miza pe un procent de promovabilitate de cel mult 30-35%.

Moda zilei demonstrează că tinerii, şi nu doar ei, visează la învăţământul internaţional.

Cel puţin 27% dintre ei ar dori să plece chiar mâine. Ceea ce nu ştiu imberbii noştri ambiţioşi e că lumea învaţă. Că universităţile străine sunt instituţii de tradiţie unde cartea e Biblia celor care doresc să prefacă în realitate neaoşul nostru proverb „ai carte, ai parte“.

În ceea ce mă priveşte, sunt convins, îndemnând pe drumul de azi, societatea românească îşi trăieşte amurgul. Viitorul a început ieri. Noi însă orbecăim prin alaltăieri.

Gheorghe VERMAN