Nervi de primăvară

Veţi recunoaşte, de bună seamă, primăvara e poate cel mai însemnat anotimp. O trezire generală la viaţă şi chiar un optimism dezlănţuit – fiindcă aşa a fost de când lumea acum e ca şi cum ţi-ai măsura încă o dată paşii cu ritmul potrivit de vreme, marea rotire a planetei albastre în jurul propriei axe căpătând valenţe şi preţuri noi, risipind dor de viaţă şi speranţă.

Privesc, iau seama la primăvara 2014 şi nu ştiu cum se face de nu mă mai înţeleg pe mine însumi.

Sunt băiat de la ţară şi, de când mă ştiu, satele noastre se scufundau la ceas de aprilie în omătul de floare al livezilor zorind către fructele dospind în explozia de arome şi culoare a unui nou început.

Acum, în bună parte, satul doarme încă letargic adăstând belşugurile de altădată.

Minunea de odinioară a alunecat către niciunde şi doar arareori câte un pâlc de pomi uitaţi de vreme mai tulbură cele patru puncte cardinale.

Cele peste 250.000 ha de livadă care mi-au legănat copilăria şi mai apoi tinereţea au dat rând, sub neîndurătoarea sălbăticie a topoarelor, unei puste fără viaţă şi mai cu seamă fără speranţa împlinirii bunăstării de odinioară.

Livezile Dâmboviţei, Argeşului, Maramureşului, Sucevei ori Dobrogei au preferat bejenia lăsată pradă păgânei credinţe că e suficient să aştepţi para mălăiaţă, cu alte cuvinte că poţi culege şi când n-ai semănat.

Las deoparte amintirile revăzute cu ochiul minţii, piersicăriile ori caişii Dobrogei, prunele Olteniei, merele Voineştilor ori Băii Mari şi iau aminte la câmpie.

Grânele visează şi ele la vremea secerişului, spuzite când şi când de sărutul sălbatic al criveţelor întârziate.

Odinioară tarlalele erau bordate de binefăcătoare perdele de protecţie, peste 2.000 ha numai în Dobrogea mea natală.

Întunericul unor minţi orbite de graba căpătuielii le-a trecut în nefiinţă. Urmarea?

Dacă la Negru-Vodă s-au cules anul trecut, în medie, 2,3 t de porumb/ha, peste graniţă, la Kardam, Bulgaria, unde fâşiile de pădure străjuiesc câmpia, recolta a fost cel puţin dublă.

La Dăbuleni, în inima Olteniei, nisipurile zburătoare se zbenguie acum în voie, pustiul alungând belşugul spre disperarea gospodarilor, cândva grădinari de frunte.

Şi aici securea a făcut legea, tardivele păreri de rău amărând nişte oameni şi aşa bătuţi de soartă.

În Dobrogea se încearcă reconstrucţia.

Se produce puiet, mai cu seamă de salcâm, dar efortul, singular vezi bine, rodeşte anevoie.

Când, cum vom alunga prostia – e greu de spus.

Fiindcă dacă e să dăm cinstea pe ruşine noi ne pricepem mai abitir ca mulţi alţii.

În Bacău, în Ţara Moţilor, în Suceava, Vaslui, Galaţi s-a trecut la prădarea munţilor ori a ocoalelor împădurite.

Pădurile au fost izgonite spre a ostoi setea de bănet a te miri cui, dar mai cu seamă a ungurilor, nemţilor, austriecilor şi chiar a americanilor care, pentru o punguliţă de aur, nu s-au dat în lături să fure ca în codru.

Codrul frate cu românul, cum zice o vorbă.

Ei bine, a făcut ce a făcut el, românul de azi, şi şi-a vândut una dintre poate cele mai de preţ avuţii, pădurile.

Munţii, pleşuvi acum şi părăsiţi de răcoarea clorofilei, filosofează şi ei a nedumerire fiindcă n-ai fi crezut să ne secătuiască mintea într-atât încât să „vindem“ – vorba vine „vindem“ – şi cămaşa de pe noi.

Totul însă la adăpostul legii măsluite care, în temeiul minciunii şi dispreţului faţă de dreptatea celor nevoiaşi, a pus totul la dispoziţia veneticilor.

Un proces celebru de acum prin părţile Bacăului, şi nu numai, a înstrăinat unui samsar 50.000 ha de pădure în temeiul unui proces înjositor, după ce alte trei tribunale anterioare refuzaseră restituirea ca ilegală.

Ei bine, la Covasna, un al patrulea rechizitoriu pune la dispoziţia unui contrafăcător de ţidule nu 30.000 ha, câte solicitase acesta şi care-i fuseseră refuzate de trei ori ci, culmea, 50.000 de hectare.

Nu intru în amănunte fiindcă procedeul strămutării unor litigii de la Ana la Caiafa a fost deja patentat la noi, dreptatea cum se zice fiind de partea celor cu parale.

E primăvară, ziceam, şi nu mai pricep aproape nimic. Am vândut grâul, am vândut porumbul pe banii punguţei din poveste, în timp ce, numai în februarie 2014, preţul grâului a urcat cu 20%.

N-am fi avut spaţii de depozitare, se zice.

Tot aşa cum nu mai avem loc pentru pământul din moşi-strămoşi şi – prostia omenească n-are leac, se ştie – îl înstrăinăm pe ce-o mai fi, ce s-o găsi.

Nervi de primăvară – veţi spune. Poate!

Numai că răbdarea are limite. Şi, spusa poetului „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt.“

Gheorghe VERMAN