Casa ţărănească, micuţa patrie a familiei româneşti

În acest număr avem ocazia să discutăm cu domnul general Vasile Parizescu, preşedintele Societăţii colecţionarilor de artă din România. O personalitate remarcabilă, domnia sa făcând parte din armata română, ca un ostaş demn, indiferent de gradul pe care l-a avut, şi care nu şi-a trădat pasiunea dintâi. Ceea ce este caracteristic şi esenţial este faptul că şi-a trăit, aşa cum spune şi titlul unei suite de 3 volume semnate de domnia sa, viaţa ca o pasiune.

– Ţin să vă mulţumesc că v-aţi găsit timp şi pentru noi fiindcă osteniţi. Scrieţi, scrieţi în continuu. Numai în ultimii cinci ani aţi publicat trei volume impresionante şi aflu cu stupoare dar şi cu admiraţie că aţi şi scris două volume din Memorii. Domnule general, sunteţi un citadin, un orăşean într-un fel, dar în acelaşi timp aţi rămas cu sufletul acolo, acasă.

– Am rămas cu iarba verde de acasă, bineînţeles. Dacă Raiul este pe pământ e acolo, la mine, în Sterianu de Sus. E o căsuţă de 250 ani, trecută în Patrimoniu, cu verdeaţă, pomi… Lumina soarelui străbate frunzişurile şi creează uneori crepuscule de o rară frumuseţe. Omului nu-i e dat să vadă asta orişicând.

– De la meşterul Manole până la noi, dacă nu şi dinainte, românii au construit într-un anume fel, adică româneşte. Există o frumuseţe intrinsecă a tuturor aşezărilor noastre domestice.

– Într-adevăr, la mine, la Sterianu, e pridvoraşul vopsit în două culori temperate. Curtea e întinsă şi verde – două hectare de teren intravilan, nu există piatră sau lemn, numai iarbă peste tot. Imaginaţi-vă două hectare în intravilan acoperite numai cu iarbă. Dacă plouă cu „bulboci“ poţi să mergi liniştit, căci iarba absoarbe apa şi doar te umezeşti pe pantofi.

– Trăia, Dumnezeu să-l odihnească, poetul George Ţărnea – şi el tot de la sat, oltean – şi spunea că nu a găsit satisfacţie mai mare decât să meargă cu picioarele desculţe prin iarba verde de acasă.

– E adevărat, dar noi, adică împreună cu copiii, nepoţii şi strănepoţii, stăm culcaţi pe spate în iarbă, cu mâinile întinse, lăsând electricitatea statică să intre în pământ, cu ochii spre cer, la norii care trec… şi atunci eşti cu totul în altă parte decât în Sterianu de Sus.

– De aici şi pasiunea dumneavoastră pentru case?

– Casele ascund naşterea, viaţa omului, moartea, durerile, fericirile, nefericirile. Ele se transmit din generaţie în generaţie. După mine, casa este mica patrie, pentru că acolo este familia. De acolo pleacă marea patrie, împreună cu comunitatea alăturată ş.a.m.d. De aici trebuie să înceapă eroismul şi patriotismul nostru. Se zice că ar fi nepotrivit să vorbim despre patriotism, căci de fapt ar fi naţionalism. Nu este adevărat. Indiferent unde aş fi, ca român, sunt patriot, îmi iubesc ţara, familia, această casă unde au trăit generaţii. Şi au trăit şi bune, şi rele, au născut copii, i-au făcut mari.

– Casele poartă pe umerii lor şi istoria românilor, aşa cum a fost, poate şi aşa cum şi-ar fi dorit ei să fie. Este necesar să se ajungă la generaţiile mai tinere prin tradiţie fiindcă, uneori, această fugă după modernitate a dus la strâmbătate în privinţa arhitecturii rurale. Celor care au cunoscut şi satul adevărat, cu casele lui tradiţionale, şi au mai avut şi şansa de a vedea toată România, cu ce are ea mai bogat, li se strânge inima. Eu am deschis ochii într-un deal întotdeauna verde, pe care primăvara îl năpădeau bujorii roşii. Am trăit această prefacere a satului din Dobrogea, de la un sat lipsit de verdeaţă la o zonă care devenise livada ţării.

– Sunt locuri extraordinare. Sigur că mai sunt şi unele lăsate în paragină, unde se adună gunoaie. Suntem oarecum needucaţi, am trăit aşa, păstrând o miniatură din viaţa pură pe care a trăit-o poporul român încă din timpul dacilor şi romanilor. Nu fac o poveste din asta, dar am mai spus şi repet, am şi scris: dacii nu s-au retras de pe Dunăre niciodată pentru că barbarii care veneau nu puteau intra cu caii prin pădurile care erau până hăt, departe… şi în Vlăsia, aproape de Giurgiu.

– Ce erau, înainte de toate, constructorii de case? Erau constructori, pur şi simplu, tehnicieni, ingineri sau artişti?

– După părerea mea erau artişti. Ştiţi de ce spun asta? De exemplu aici, la Sterianu, oamenii îşi fac cărămizile din pământ şi ciment şi-şi construiesc case de 3-4 camere, cu toaletă. Îi văd îndrăgostiţi de lucrul acesta. Cei care au venit din oraş îşi construiesc viloaie. Aproape toate vilele acestea făcute în ultimii 20 de ani sunt de vânzare. Le cumperi şi nu ştii ce-ţi vine în viaţă, domnule Verman – te îmbolnăveşti, pleacă un copil în străinătate, nu mai ai nevoie de viloaie. Dar în casa aceasta cu umbră… când mă urc eu pe divanul plin de covoare vechi ţărăneşti şi mă uit la tavanul cu bârne roşcate din stejar, ştiţi cum adorm?

– Domnule general, v-aţi gândit că tradiţia noastră poate fi valorificată. Societatea dumneavoastră organizează des expoziţii cu foarte multe lucruri deosebit de interesante, unicat. V-aţi gândit şi la a transporta această frumuseţe a caselor în nişte expoziţii?

– Cum să nu? Cele peste 50 de expoziţii naţionale organizate de societate – şi mă bucur că ideea temelor a fost sugerată de mine comitetului director – au avut ca subiect elemente care demonstrează nu numai frumuseţea ţării, dar şi calitatea artiştilor. Iată, acum avem expusă la Muzeul Şuţu „Casa în pictura românească“, din colecţii particulare. S-au strâns lucrări ale pictorilor noştri interbelici, dar şi semnate de cei tineri, care lucrează totul în mod figurativ, realist, mai modern. E adevărat, acestea sunt tendinţele, dar e important să fie tablouri realiste şi nu artă decorativă, abstractă. Eu consider că pictura de după 1924 este mai ales artă decorativă, nu pictură.

Nu în consecinţa artei decorative, ci în consecinţa ideii mele cu casa am construit această expoziţie la care s-au adunat foarte multe tablouri şi am fost nevoit, spre disperarea multor colecţionari care s-au chinuit să aducă lucrările – le cer scuze – să scot afară 159 dintre acestea, ca să rămână expoziţia curată, pură.

Începând cu Alexandru Satmari, Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Theodorescu-Sion, Petre Iorgulescu-Yor, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, am adus o întreagă pleiadă de pictori interbelici dar şi actuali, tineri de 30 ani care au intrat în colecţie deja, fac expoziţia de admirat şi în acelaşi timp ne aduc nouă, societăţii, o binefacere meritată.

– Tare mi-ar plăcea ca arhitecţii noştri să ia aminte la tradiţia românească, pentru că eu cred că este nevoie într-un anume fel, chiar în construcţiile moderne, să ne păstrăm spiritul. Sigur, vorbim despre spiritul universal acum, dar universalul se găseşte în particular. Şi oceanul e făcut din picături.

– Mă uit acum la Bucureştiul acesta al nostru – pentru că e iubit, vorba lui Gică Petrescu în cântecul lui. Când apar colţii aceştia negri de sticlă, credeţi că e frumos? Aceşti zgârie-nori, această copiere nedescifrabilă, fără pasiune, coerenţă şi raţiune a arhitecţilor, care au construit chestiile astea fără să ţină cont de stilul şi înălţimea celorlalte construcţii.

– Ne-aţi dăruit  o trilogie, necesară oricui vrea să bată la porţile cunoaşterii artei româneşti: „Viaţa ca o pasiune. Pictorul Vasile Parizescu“. Vă mulţumim, dle general.

– Şi eu vă mulţumesc şi urez tuturor sănătate multă şi să iubească iarba verde de acasă!

Gheorghe VERMAN